Romania Sociala logo
Menu

1989 – Reformă sau Revoluție? Câteva precizări conceptuale

autor:   7 October 2016  

Ștefan Buzărnescu

Dacă istoricii și analiștii politici , sau  unii scriitori[1] își mai dispută,  de un sfert de veac, hermeneutica evenimentelor din  Decembrie 1989, iar amatorii de adevăr istoric  devin tot mai vocali, din  perspectivă  sociologică  lucrurile  sunt mai puțin fuzzy și pot ieși din aria  suspiciunilor deoarece  sociologia își articulează  concluziile pe baza faptelor empirice,  concret verificabile, sub zodia ”neutralității        axiologice” (Theodor Adorno ).

Răspunzând  invitației domnului prof. univ.dr. Ivan (Universitatea de Vest din Timișoara), coordonatorul revoluționarilor de a prezenta o perspectivă sociologică asupra evenimentului invocat, voi încerca, în economia de timp care mi-a fost rezervată, să răspund la o singură întrebare :  ”Ce motive aș avea eu, ca simplu cetățean, să mă bucur, alături de Dvs. de urmările complexe a ceea ce cu un termen generic se numește  ”Revoluția  română  din 1989 ”?

Așadar, ca simplu ”beneficiar”anonim, vă rețin atenția doar cu acest scop explicit, asupra schimbărilor social-politice în speță . Precizez : ca beneficiar, nu ca revoluționar, deoarece nu am avut niciodată  acest  statut.

Mai înainte de toate, consider necesară o precizare de principiu : în sistemele sociale, la fel ca și în sistemele tehnice, se articulează două feluri de componente : constante și variabile.

În sistemele sociale,  cele mai importante constante sunt : învățământul, cultura, sănătatea, apărarea națională, administrația, iar ca variabile, principala variabilă este ideologia, care determină fluctuația regimurilor de funcționare a spațiilor sociale  ( comunitare ), la care se adaugă dinamica sistemului de fiscalitate, ponderea serviciilor de asistență  socială. și altele…

În acest context, în calitate de cadru didactic universitar, și în 1989 și acum, voi face o comparație practică pentru a releva diferența ; evident, fără a face  judecăți de valoare.

Astfel, în cadrul normativ specific învățământului  ante-1989, ca simplu cadru didactic  eram obligat să obțin aprobare, un fel de cenzură, asupra activității didactice și științifice pe care urma să o prestez pe fiecare săptămână.  În prezent design-ul conceptual și metodologic al activității mele nu mai necesită nici o avizare de la forurile supraordonate ; libertatea academică face posibilă și această marjă de libertate.

Publicarea suporturilor de curs, nu se mai subordonează celebrului  ”manual unic”  aprobat de Ministerul învățământului și supervizat de autoritățile de partid, indiferent de opțiunile valorice ale  formulelor  guvernamentale succedate la putere, deoarece  sistemul de educație este depolitizat, conform Legii.[2]

În ceea ce privește participarea la conferințe științifice internaționale,  fără norocul de a  fi avut  un pașaport, nici nu se punea problema să te gândești să ajungi acolo… În prezent, participarea la manifestări științifice  a  devenit  o  normalitate a comunicării și la nivel inter-universitar european, fără nici  un alt fel de exercițiu de obediență administrativă sau ideologică.[3] Mai mult : a devenit o stare de normalitate accesarea unor  contracte de cercetare  științifică cu finanțare europeană…

Pentru studenți, există o multitudine de oportunități de accesare a unor burse de studii cu termene diferite, de la un semestru la un an academic, ca urmare a spațiului unic european al  învățământului superior și al cercetării științifice în care trăim (începând cu anul 2004), în calitate de cetățeni ai unei țări care aparține Comunității  Europene.

Scopul acestor ”deschideri” este unul strategic : actualele generații care gestionează oferte educative europene au posibilitatea de a-și transfera, reciproc, competențele formative în mod liber, iar studenții își exersează reflexele de parteneri valabili de dialog între toate segmentele de tineri universitari la nivel internațional/european. Pe aceste coordonate, reconstrucția  încrederii  mutuale paneuropene reprezintă o  oportunitate  strategică pe care o au tinerele generații în perspectiva afirmării  potențialului lor de inovație normativă și instituțională impus de exigențele formulării unor răspunsuri demne și particularizate, la imperativele globalizării.

Aduc în discuție și globalizarea, deoarece  tocmai această paradigmă relevă erorile premiselor de la care s-a plecat în promovarea  deciziilor luate de noile autorități post Decembrie 1989. Astfel , Atunci…  urgențele erau focalizate pe tipul de modele[4] de dezvoltare care urmau a fi asimilate în schimbările structurale  inițiate în grabă și fără orizont istoric , cel puțin mediu ; deși în astfel de cazuri se operează cu termene lungi (strategice). Rezultatul : o copiere mecanică a unor  modele străine de dezvoltare și  o grefare a acestora pe un mental colectiv fundamental diferit, cum este cel românesc. În sociologie există un termen care definește foarte explicit acest aspect : bovarismul instituțional[i][5] , prin care se înțelege  mimetismul  instituțional utilizat de autoritățile unei comunități care dau dovadă de lipsă de imaginație managerială , de creativitate istorică și de capacitate relativă de  coordonare a transformărilor structurale pe care le generează procesul, ireversibil, al mișcării istorice, aflat în curs. În acest context, cea mai comodă gesticulație publică o  constituie  copierea unor modele străine  sub  justificarea  ”alinierii la schimbările din proximitatea geopolitică” în speță. În concluzie,  apelarea la modele străine, se dovedește a fi fost neproductivă, deoarece  evoluția României  până  în  cel  mai imediat prezent a instituționalizat un moldel (occidental)  de dezvoltare bazat exclusiv pe îndatorarea  progresivă a țării. Este, acesta un model de ”dezvoltare durabilă ” atât de frecvent  invocat de tot felul de autorități?  ; iată o întrebare care nu este deloc retorică.

Dar ce s-a întâmplat, efectiv, în Decembrie 1989 ? Timișorenii spun că Revoluția  le-a fost confiscată de bucureșteni, iar bucureștenii, tot ” revoluționari” și ei, își arogă numai ei  dreptul  de  a  fi  conducătorii Revoluției…

Cei care continuă să aducă argumente pentru susținerea  ”loviturii de stat” sunt etichetați, în continuare, ca un fel de … zaț de la cafeaua discursului…

Sociologic,  faptele sunt limpezi în succesivitatea lor : mișcarea de revoltă populară din Timișoara s-a amplificat, progresiv, pe parcursul câtorva zile soldându-se cu inițierea  unor   instituții noi, în raport cu cele comuniste,  încă oficiale la București. În acel context, creația istorică și articularea unor secvențe procedurale de schimbare generală a întregului spațiu social  căpătaseră  adeziunea tuturor participanților la mișcarea de stradă.  Atunci…, ocuparea  instituțiilor locale și zonale  a făcut posibilă nominalizarea unor noi actori la  nivelul puterii locale (Primăria) și la nivelul puterii zonale ( Prefectura)  prin recunoaștarea acestora după competiția rangurilor  lor de prestigiu civic și de implicare a lor în radicalizarea  mișcării  de  stradă ; în acel context, din simpli nemulțumiți, revoltați, aceștia acționau în sensul  raționalizării schimbării sistemului prin redactarea  unor obiective care vor fi  făcute publice  prin  Declarația de la Timișoara, aceasta  fiind, în realitate   ”programul revoluționar ” centrat  pe obiective naționale concrete și realist  fomulate.

După ce intervalul de autoritate  al  lideranței  naționale  a  fost  ocupat în mod precipitat , la București, de un grup[6]  lipsit de experiența   gestionării  situațiilor de criză și a schimbării sociale aflate în curs, principalii lideri ai acelui grup  au deturnat sensul  schimbărilor de la amplitudinea revoluționară, la  alte preocupări domestice pentru  o  reformă socială !  de tip ”perestroika”;  unii dintre  membri grupului chiar au făcut vorbire de perestroika ( Silviu Brucan), iar alții de o posibilă umanizare a ”socialismului” românesc (Ion Iliescu)[7]. Iată confuzia de fond: revoluția  fiind  o discontinuitate istorică radicală care nu se reduce la cucerirea puterii, ci presupune creație instituțională de anvergură istorică,  nu se poate continua cu o reformă, care presupune  doar  redistribuirea  componentelor  sistemului în aria aceluiași regim de funcționare a sistemului organizațional în cauză.  Atașamentul praxiologic la această confuzie explică foarte bine situația în care ne aflăm : actori decizionali fără cultură socială corespunzătoare, sau simpli veleitari ideologici fără putere de discernământ, au promovat măsuri de factură impresionistă cu impact strict emoțional pentru a-și menține potențialul de manipulare a diferitelor segmente ale  dinamicii  corpului electoral românesc și pentru a se menține în aria de simpatie a unor grupuri de interese comunitare în mod clar lipsite de interes pentru coagularea unui proiect de țară pentru România. Iată cum, ceea ce trebuia să fie o competiție pentru reconstrucția surselor de coeziune socială, s-a transformat într-o permanentă confruntare, care a degenerat într-o stare de interminabilă  conflictualitate, în care cecitatea socială a confiscat preocupările de compunere a sinergiilor sociale transformându-le  în revendicări  cronice ; de cele mai multe ori nerealiste. Astfel, competiția pentru proiecte  social-politice și polemica de idei s-a coborât până la nivelul unor  atacuri la persoană cu accente dramatice , dar fără  perspectiva degajării unor soluții cu acoperire comunitară : gesticulații publice de tipul ” Jos X!” sau ”jos Y!” denotă o îngrijorătoare incapacitate  a mentalului nostru colectiv de a ne ridica de la aspectele psihogene, la raționalitatea unor  opțiuni  valorice cu impact și anvergură istorică.[8]Toate inițiativele se consumă la nivel mediocru, sau chiar strict pasional, cu scopuri insignifiante : înlocuirea unor  persoane  cu  alte  persoane, care  nu pot optimiza funcționalitatea structurilor în speță atâta timp cât regulile de funcționare a acestor structuri rămân aceleași, sau în cel mai bun caz suferă îmbunătățiri cosmetice. (Aceasta este dovadă peremptorie de diletantism managerial la nivel macrosocial al celor care vor puterea de dragul puterii, fără să propună un proiect managerial ).[9]

În genere, cei 25 de ani ne-au  convins că este foarte simplu să fii nemulțumit…[10] Problema este : ce soluție (proiect managerial) poate rezolva nemulțumirea pe care toți o invocă ! Perspectiva rezolutivă necesită comutarea accentului de la cearta pasională pe problemele existente, la dialogul, chiar polemica, pe soluțiile alternative ; nu confruntarea  pe problemă, finalizată cu afirmarea unui punct de vedere exclusivist, oricât de bun s-ar pretinde a fi acel punct de vedere , poate fi direcția bună de explorare a unor soluții constructive , ci comutatea energiilor pe explorarea soluțiilor alternative. Se recomandă promovarea unor alternative la același tip de probleme , pentru că  doar în acest context factorii decizionali devin capabili  să proceseze sugestiile care pot fundamenta deciziile  cel mai puțin vulnerabile pe termen  mediu  și   să  elaboreze decizia strategică ; pe termen lung.

În  concluzie : revoluția, sub aspect sociologic, definește  acel tip de mișcare socială focalizată pe mutații structurale care se continuă cu crearea de noi instituții, originale la  scară  istorică, în măsură să genereze  un regim original de funcționare a sistemului social global de anvergură istorică. Exemplu, revoluția burgheză din Anglia  a creat sistemul parlamentar (camera lorzilor –reprezentanții aristocrației, camera  comunelor –reprezentanții noii  puteri, ai   noii clase a burgheziei ), o formulă originală la scară istorică, dar fără eliminarea fizică a Monarhiei, (cum s-a întâmplat în cazul Revoluției franceze) a fost  promovată o presa liberă, sistemul bancar, pluralismul ideologic, ș.a.m.d

În rezumat : nu se poate numi revoluție, orice schimbare de regim, chiar dacă și acest punct de vedere este vehiculat de o parte a unor autori fără prea multă cultură sociologică ; partizanatul ideologic al acestora, sau chiar a unor autori mai ”titrați”, este vizibil la cei care mai susțin astfel de teze de peste două sute de ani, perioadă în care cercetarea socială se afla doar la începuturi.[11] Nu putem evalua realități sociale structural schimbate prin apelul la echipamente  intelectuale depășite semantic ; acestea nu mai au  potențial hermeneutic valabil în prezent, ci se pot invoca doar ca  referențial istoric. Exemplu : răscoala condusă de Spartacus, chiar dacă suntem de acord că a fost unul din marile evenimente ale Antichității, nu ne poate fi de folos în descifrarea mecanismului polarizării sociale care antrenează o mulțime de  încordări sociale de astăzi, deoarece azi nu mai există un sistem de putere de natură sclavagistă. Pe de altă parte, nici  numărul  suspect de mare al lucrărilor care susțin că orice schimbare de regim  politic este revoluție, nu poate fi un argument , deoarece  nu mulțimea neadevărurilor repetate  fac  dintr-un  fals  un  adevăr! Știința este aristocratică: adevărurile ei nu se tranșează prin vot și nici prin declarații politicianiste…

Reforma, este centrată pe reconfigurarea, într-un  design funcțional nou, a vechilor componente ale spațiului social, în arealul calitativ al aceluiași regim de funcționare, optimizat structural.

Sub raportul perspectivelor  manageriale, reformele pot fi[12] :

  1. Reforma centrată pe actori – implică riscul personalizării procesului și pierderea  ”vizibilității sociale” a fenomenalității  aferente  desfășurării reformei. În plus, creează false expectații la nivelul societății promovând ideea că reforma este o problemă exclusivă a celor aflați în sfera lideranței, ceilalți fiind beneficiari onești cărora ”li se cuvin”  rezultatele în schimbul  atitudinii lor de totală încredere în cei   ”aflați  la putere”. Un risc subsidiar al acestui mod de a privi lucrurile se referă la gradul redus de transparență  care poate evolua spre un  anume  ”ezoterism managerial ” cu efecte sociale nebănuite, prin înșelarea așteptărilor vehiculate la nivelul  societății globale ;
  2. Reforma centrată pe conjuncturi– deplasează accentul pe instanțe supraindividuale și pe conformism comunitar ca urmare a unor oportunități  care impun schimbarea cursului specific al unei societăți și plasarea spațiului comunitar într-un nou context bazat pe alt cadru normativ. Noile solicitări  integrative  la  nivel  macrosocial  induc schimbări la nivel microsocial, respectiv  angrenează reforme de regim de funcționare la nivelul   Practica socială a demonstrat că acest tip de reformă  nu este longevivă , actorii  sociali  conștientizând , cu timpul, că au fost fie manipulați, fie constrânși să procedeze  într-o manieră neconformă cu mentalul colectiv din care  ei  înșiși provin ;
  3. Reforma centrată pe conținutul propriu-zis al procesului – este tipul de schimbare socială  care se apropie cel mai mult de categoria sociologică de reformă structurală. În această perspectivă se înlătură caracterul accidental, la scară istorică, al schimbării sociale, aceasta fiind privită ca secvență firească a evoluției în conformitate cu tendințe obiective, imanente. În acest context, actorii nu sunt indivizi de excepție, ci elemente conștiente care au înțeles și își asumă, firesc, în cunoștință de cauză, prescripții de status-rol care le revin la nivel de generație.             Se înțelege, deci, că pe aceste coordonate, fiecare generație își înscrie potențialul său reformator și procentul  de schimbare aferent, însă în sensul dezvoltării scenariului identitar din care face parte. În acest context, nu mai este vorba nici de  ”conflicte  între generații” , nici de tensiuni  interetnice sau intercomunitare, confesionale, etc. , ci doar de șanse egale pentru fiecare segment de opinie de a participa la creșterea rangului de prestigiu al comunității din care face parte prin aport generațional. Acest tip de reformă, asociată  schimbării permanente, este considerată un ” aliat natural” al dezvoltării , proces care presupune schimbare lucidă și orientată performant pe valorificarea sinergiilor spațiului social.

Nu se confundă cu schimbarea  involutivă  și  nici  cu  destructurarea.

În nici o situație, o revoluția  nu se continuă [13] cu o reformă !

Iată de ce, timișorenii  socialmente activi în Decembrie ( vectori de compunere pozitivă în spațiul social autohton al revoltaților) nu pot accepta, sub nici o interpretare posibilă, ideea  că  bucureștenii au stopat , în realitate, procesul revoluționar[14], prin promovarea unei suspecte reforme botezate cu numele de  ”tranziție”[15] și cu efecte în care nu își  mai află idealurile de acum un sfert de veac. Regăsirea resurselor identitare ale tradițiilor românești de dezvoltare durabilă este, încă, posibilă , dar nu înainte de reconstrucția conceptuală  a  întregului  nostru echipament  intelectual, poluat de prea multe aproximații  terminologice și de orizonturi   nerealiste de așteptare .

Prof. univ.dr.  Ștefan Buzărnescu

Laboratorul  Asociației Sociologilor din România,

Universitatea de Vest din Timișoara

 

 

 

[1] Gheorghe Cionoiu : Mitul revoluției din Timișoara, Timișoara, 2014, manuscris

[2] De la prima Lege  (”postrevoluționară”) a Învățământului, din 1995 și până la cea mai recentă (Legea nr.1/2011) ofertele educative al fost scoase de sub  incidența ideologiei

[3] Acest fapt a devenit current dupa demersurile prof.univ.dr. Elena Zamfir, în perioada în care a condus Departamentul de relații externe al Ministerului Educației, după 1989.

[4] Domnul inginer Ion Iliescu vorbea de preferințele Domniei-Sale pentru modelul suedez, pe care nu l-a explicat, public , nimeni, până în cel mai imediat prezent

 

[5] Stefan   Buzarnescu : Bovarismul institutional si reforma românească, Editura Augusta, Timisoara, 1998

[6] Acest grup a fost, deseori  (profesor/istoric Cristian Troncotă, 2014), calificat ca autor colectiv al unei lovituri de stat prin  dizolvarea puterii instituite de autoritățile comuniste după anul 1944

[7] În acest punct de inflexiune a mișcării istorice, termenul de ”lovitură se stat” pentru ceea ce a fost la București, este de netăgăduit, chiar dacă acest punct de vedere este considerat de către bucureșteni  ca …eretic ! Susținătorii acestui punct de vedere mai aduc și un alt argument : de la Timișoara nu a fost inclus în prima garnitură a Puterii postdecembriste nici un liber, tocmai pentru a nu se devoala  caracterul de lovitură de stat al grupului  bucureștean decembrist care a continuat luptele de stradă  cu scopul justificării cuceririi  totală a puterii și  pentru a califica, astfel, toate protestele din alte județe ala României ca marginale  și periferice ”idealurilor revoluționare ” ale bucureștenilor… Putem spune că este vorba de cinism, dar la scară istorică evenimentul nu trebuie colorat psihogen, ci consemnat ca atare.

[8] După cum se vede și de la cele mai recente prezidențiale, cucerirea Puterii este relativ  simplă ; problema este ce faci cu ea ?!

[9] Zamfir Elena : Politici sociale, asistență  socială, sociologie,  Editura Universității, Pitești, 2003

[10] Chiar și Puterea  se  poate cuceri  foarte ușor ; chestiunea de fond, esta alta ; ce faci cu Puterea  atunci când o deții ?

[11] Aneli Ute Gabani: Revoluția neterminată, traducere, București, 1999

[12] Ștefan  Buzărnescu : Sociologia conducerii, Editura de Vest , Timișoara,  2008

13: Aneli Ute Gabany : Revoluția neterminată, traducere, 1999

[14] Sintagma de confiscare a revoluției este un eufemism foarte soft, dar foarte frecvent invocat în dezbaterile televizate

[15] Cu rarisime excepții, principalii actori ai acelui moment erau tot cei care ne vorbeau de ”tranziția” de la  capitalism la comunism și în anii de ocupație ideologică bolșevică până în Decembrie 1989 . După Decembrie 1989 au schimbat doar sensul discursului,  menținând un concept/termen   total devalizat semantic și  lipsit de potențial hermeneutic la nivelul anului 1989 .Este îngrijorător că și tinerii  născuți după 1989  sunt contaminați de acest ”limbaj de lemn”; de esență diferită!





Facebook

(Re)thinking Europe

O contribuție creștină pentru viitorul proiectului european Între 27 și 29 octombrie 2017 am avut onoarea să particip din partea României la o conferință istorică organizată de Vatican, prima la astfel de dimensiuni, ocazie în care Biserica prin mesajul Papei Francisc a redeschis dialogul cu lumea politică europeană. Evenimentul a ...

Demonocraţia – „dezvoltare creatoare” a liberalismului românesc

Ca simplu anonim trecut, de câtva timp, în gradena istoriei şi gratificat cu Înaltul titlu de… pensionar, am urmărit desfăşurarea celor două congrese ale asocierilor rivale politic, dar vizibil unite în aflarea în treabă, atunci când vine vorba de problemele reale ale ţării şi de agenda cetăţeanului tânăr dus cu… ...

Societatea supravegheată vs. Capitalism (românesc)

Trecerea în revistă, pe scurt Ca mulți alții, m-am întrebat și eu de-a lungul timpului „ce e de făcut” pentru a reporni România? Primul pas, este să aflu „unde sunt”. Care sunt etapele prin care am trecut? Iată o schiță a lor, cu mențiunea că acestea se subîntind una alteia, unde începe ...

Forumul Economic Mondial de la Davos, mesajul Papei Francisc și mesajul elitelor pentru viitor

Papa Francisc “A venit timpul să ne asumăm timpul și responsabilititatea pentru ca toată lumea să poată trăi în demnitate” Între 23 și 26 ianuarie a avut loc la Davos una dintre cele mai importante întâlniri ale anului 2018, ocazie în care elitele mondiale au discutat despre prezentul și viitorul economic ...

România deleuziană. Fragmentul XXIII, despre încredere.

Despre încredere se poate gândi în două planuri. Într-un prim plan, încrederea ar reprezenta subiect al unei cunoașteri bazate pe cunoștințe. În alt plan, încrederea ar ține de cunoaștere ca spiritualitate. Diferența dintre cele tipuri de cunoașteri stă în faptul că în cadrul cunoașterii ce se fundamentează pe spiritualitate ar fi ...

România deleuziană. Fragmentul XXII despre viața ca adult. Amintiri din secolul XX (I)

Proiectele de sociologie vizuală ale studenților Facultății de Sociologie și Comunicare, Universitatea „Transilvania” din Brașov” au demarat în 2006. Din 2008, ele s-au focalizat pe vârstnicii din lumea satului, pe considerentul că există  șanse mai mari ca adevărul să precumpănească în raport cu imaginea de sine. Ulterior această abordare va ...

Spovedanie profană

Ca profesor  de carieră, care a fost şi obiect şi subiect al ofertelor educative în intervalul istoric dintre Marea Revoluţie socialistă din Octombrie 1917 şi Marea Păcăleală capitalistă din Decembrie 1989, am tresărit la auzul unui slogan din recuzita socialismului de tip bolşevic: „trebuie să schimbăm mentalitatea!”. Rostită cu aplomb prezidenţial, ...

Tranziția societății și oprirea căderii în viitor

În lucrările despre sociologia tranziției, s-a declarat de mai multe ori sfârșitul acesteia. În fapt, există mai multe tranziții dupa 1989, și anume: tranziția politică, de la regimul comunist la democrație, tranziția economică, de la economia de stat la economia de piață și în final tranziția socială, de la societatea ...