Romania Sociala logo
Menu

Cătălin Zamfir: de la etică la sociologie și înapoi la morala cea de toate zilele

autor:   6 March 2017  

În ultima vreme, parcă mai mult decât altădată, dar s-ar putea să fie doar o părere, mulți dintre cei pe care-i cunosc exclamă: de ce există atâta zarvă între noi, de ce dezbinarea domină înțelegerea și contrazicerea celuilalt este cea care vine mai întâi copleșind acordul binevoitor cu semenul nostru? Obișnuiesc să spun că, la nivel de percepție, în grade diferite, probabil, așa a fost mereu. Și totuși, de ce ne deranjează atât cearta însoțitoare a urii, disprețul nemeritat față de cineva care are valoare incontestabilă, lipsa de compasiune față de cei slabi și neajutorați, de cei sărmani și săraci fără de vina proprie? De ce ni se pare inacceptabil să-i desconsiderăm pe cei pur și simplu modești și onești, pe cei „proști de buni” (cum auzim adeseori fiind numiți blânzii eterni cei care se încăpățânează să nu se lase bătuți de împrejurări oricât ar fi acestea de adverse)? Și încă: de ce simțim că s-ar cuveni să-i ocolim desconsiderându-i pe cei egoiști și lacomi, într-un climat care îndeamnă în felurite chipuri, totuși, la individualism fără de margini și la îmbogățire cu orice preț? În ceea ce ne privește plecăm de la această premisă fundamentală pe care o preluăm prelucrând-o minimal, de la un etician al tuturor timpurilor, Kant: dacă nu există o minimă încredere în ce va face celălalt sau cealalaltă, atunci nici o morală elementară (ca pace, ca lipsa de agresivitate și violență între ființe) nu este posibilă între noi oamenii. E mult, vor spune unii sceptici cu privire la natura umană. E puțin, vor zice alții, aflați în partea opusă. S-ar putea însă accepta și această perspectivă: este atât cât este necesar pentru a ne asigura supraviețuirea liberă și demnă pentru noi și toate generațiile viitoare. Atât, dar și nimic mai mult sau mai puțin.

De unde putem pleca? De la observarea faptelor. Aici însă, dacă ne ghidăm de la interpretarea lor, a faptelor, prin ceea ce ni se oferă cu supramăsură în psihologia publică, s-ar putea să alunecam, pe nesimțite, în lamentație. Lamentația ca stare de spirit este atât de comună și atât de prezentă în spațiul public, încât nici n-o mai supunem judecății critice. Ne plângem, astfel, de absența altruismului, a profesionalismului, a atitudinilor utile nouă oferite de ceilalți, ne plângem chiar de curajul de a fi modești și onești al multora din jurul nostru. N-ar fi mai bine să vedem, totuți, că există o comunitate mereu reînnoită a celor care, dincolo de greutăți și adversități, au întărit, simplu și discret, valorile cinstei în orice profesie? Nu-i observăm pe cei care au demnitatea nepătată deși, știm, totodată că, pierderea demnității ar fi fost pentru aceștia, sigur, profitabilă atât material cât și simbolic? Din nou și din nou suntem obligați să ne gândim la câteva adevăruri pe cât de simple pe atât de greu de contestat: că există o regenerare morală după orice derivă existențială, că aceasta este făcută posibilă prin personalități exemplare. Iar pe acestea le cunoaștem numai după ce ele au dat proba calităților lor timp îndelungat. În vremuri cu ideologii diverse, în contexte încurcate și toxice. În timpuri cu puține alternative și cu multe oferte spre imoralitate și inumanitate.

Se cuvine, tocmai de aceea, să-i vedem și să nu trecem pe lângă cei care au reușit să nu facă compromisuri (care să-i compromită definitiv) să-i apreciem pe cei care s-au manifestat liber în situații de viață profesională sau publică, pe cei buni, generoși, miloși, înțelegători, toleranți, simpli în comportare, onești în intențile lor împărtășite. Într-un cuvânt, oameni integri, adică, ființe care au dovedit timp de multe, multe decenii, că au un bun de preț, inalienabil: o unitate morală a vieții lor. Vrem să ne înțelegem mai adecvat unii cu alții? Vrem să ne înțelegem mai bine pe noi înșine ca aparținând unei istorii și unei comunități? Atunci, un potrivit mijloc ar fi cel pe care-l avem sugerat în toate tradițiile morale dintodeauna și de pretutindeni: să avem memoria faptelor bune și a oamenilor aidoma. Memoria răului o avem destul. Ea se reține fără s-o solicităm.

Mă gândesc, de pildă că, despre o asemenea personalitate exemplară cum este, Cătălin Zamfir, dupa șase decenii de când a început facultatea de Filosofie a Universității din București, după peste cincizeci și ceva de când a gândit, scris, publicat în domeniul eticii și sociologiei, după aproape trei decenii de când s-a dedicat cercetării temei dificile a calității vieții în România, se poate, cu deplin temei, să afirmăm: acesta are o unitate a vieții de intelectual și de om dedicat binelui public. Întâmplarea face că oameni atât de apropiați ca fire și preocupări, precum Vasile Tonoiu și Gheorghe Vlăduțescu să-i fi fost colegi. Despre dânșii am scris în numere anterioare ale acestui cotidian.

Oricum, ei s-au petrecut, până în 1980 chiar la facultate, ca dascăli și cercetători. Cătălin Zamfir, după cum singur marturisețte în „O istorie subiectivă în sociologia românească – din 1944 până în prezent (2009)”, a început studiile la Universitate, având norocul, prin tatăl său, Stanciu Stoian să aiba la dispoziție o bibliotecă vastă cu opere filosofice dar, mai ales, să beneficieze destinal de întâlnirea timpurie, în casă, cu Mihail Ralea și Athanase Joja, ambii profesori în facultate, unul de psihologie iar celălalt de logică. Cu onestitatea care-l definește, Cătălin Zamfir nu uită nici un moment să povestească cum a ajuns să se formeze ca un gânditor, nu ca un ideolog, cum, sigur, mulți au făcut-o. Atunci, și după aceea. Merită, credem, să ne interogăm, mereu și mereu: cum s-au conturat anumite personalități în acele vremuri încât să fie atât de articulate și în orizont profesional și în registru moral, și atunci și în vremurile care au venit peste ei. În ceea ce-l privește, Cătălin Zamfir și-a descoperit repede aplecarea, înclinația spre etică prin cursurile Profesorului Niculae Bellu căruia i-a și devenit asistent.

Ca multor altora, probabil, însă, ruptura dintre „ceea ce este” și „ceea ce ar trebui să fie” îi genera așteptări pe care doar opera lui Hegel, Kant și Marx, nu i le putea satisface, fără rest. S-a orientat spre sociologie și psihologie pentru a înțelege mai bine „de ce trebuie ceva”. Pentru a găsi răspunsul a studiat „realitatea socială” cu Traian Herseni în limitele Școlii Sociologice Gustiene și a elaborat, totodată, teza sa de doctorat intitulată „Metoda normativă în psiho-sociologia organizării” (1969). Aici, credem că s-ar cuveni să amintim două momente importante, care au legătură cu aceste rânduri, tocmai pentru că dau seamă de temă: cum înțelegem lumea și cum reușim să nu ne pierdem firea. Altfel spus, cum reușim să nu facem greșeli mari în viață și, mai ales, să nu devenim imorali.

Prima întâmplare: era în toamna anului 1965, studenții de la Filosofie au întreprins prima „revoltă” (așa a fost etichetată oficial) împotriva nou instalatului cu doar câteva luni înainte, regim Ceaușescu. Cătălin Zamfir i-a împărtășit indignarea profesorului Bellu și și-a manifestat dorința de a „lua cuvântul”. Iată relatarea lui pe scurt asupra acestui eveniment prea puțin cunoscut: „au fost dați afară din facultate câțiva studenți. Unii au fost chiar băgați în închisoare. Studenți eminenți…” Pentru mine a fost un semn foarte rău. Ședința de condamnare, care a durat de dimineață până noaptea, m-a indignat. Eram tânăr și eram pe punctul de a protesta. Profesorul Bellu a făcut, cu mult tact, un efort deosebit de a mă potoli. „A doua întâmplare: era în ’69, Cătălin Zamfir se hotărâse, nu să părăsească etica ci să facă sociologie „așa cum trebuie” adică, după toate regulile cercetării teoretice și empirice din plan universal, în principal, Școala americană. Miron Constantinescu l-a primit: „I-am expus pe scurt activitatea mea. S-a uitat fix în ochii mei și mi-a pus o întrebare care, în naivitatea mea, nu credeam că este posibilă: <Mata ești omul lui Herseni sau al meu?>. Am avut un sentiment de umilire. Mi-a trecut prin minte că ar fi fost suficient să evoc conflictul meu cu Herseni și problema mea era rezolvată. Dar rușinea pentru o asemenea atitudine cred că m-ar fi urmărit toată viața. Nu cred că era de demnitatea mea să recurg la un asemenea procedeu. Și am ales să mă <sinucid>. Am mormăit ceva de genul: <Eu sunt o persoană independentă, prefer să fiu eu însumi>”. Și încheierea poveștii are înțeles tot în registru moral și tot pentru ideia de unitate morală a unei vieți: Profesorul Tudor Bugnariu, în mod firesc, l-a invitat să vină din nou în catedră, scutindu-l astfel de umiliță. Același Tudor Bugnariu care cu patru ani înainte se solidarizase cu studenții și fusese destituit din funcția de decan al Facultății. Oricum, un moment semnificativ îl reprezintă bursa Ford obținută de Cătălin Zamfir în SUA în anii 1973-1974 la Institute for Social Research, Universitatea din Michigan. Ca Visiting Professor s-a preocupat de o temă realmente actuală pentru orice societate: incertitudinea, decizia în condiții de nesiguranță persistentă. Mai cu seamă incertitudinea ireductibilă, cea care generează stilul de conducere autoritar l-a interesat pe autorul cărților: Un sociolog despre muncă și satisfacție (1978); Strategii ale dezvoltării sociale (1977); Dezvoltarea umană a întreprinderii (1980); Filosofia istoriei (1981); Structura gândirii sociologice; sociologia explicativă și sociologia constructivă (1997); Țiganii între ignorare și îngrijorare (1993); Incertitudinea – o perspectivă psihosociologică (2005); O analiză critică a tranziției. Ce va fi? „după” (2004) și, deloc la sfârșit, toate volumele dedicate temei sărăciei în România. Incertitudinea și riscurile ca teme aveau relevanță și au devenit, într-un fel, obsesia sa și pentru anii aceia dar și pentru deceniile de după ’89 când Cătălin Zamfir, ca Ministru al Muncii și Protecției Sociale (1990-1991) în Guvernul Petre Roman, s-a confruntat cu luarea unor decizii practice presante. De pildă, câți știu că, împreună cu Elena Zamfir a înființat Facultatea de Asistență Socială? Câți știm și dăm cuvenită importanță renașterii studiului sociologiei în România după 14 ani de întrerupere între 1977 și 1990? Or, Cătalin Zamfir a fost personalitatea care a avut și priceperea și statura morală să fie la originea acestui „nou re- început” al acestei discipline.

Ca sociolog și conducător al Institutului Român de Cercetare a Calității Vieții din 1990, Cătălin Zamfir n-a neglijat nici un moment cercetarea faptelor dar, mereu și mereu s-a interogat asupra a ce ar fi putut deveni realitatea noastră socială și, totodată, ce ar fi trebuit ea să devină. Eticianul din el este recognoscibil când, de pildă pune asemenea tipuri de întrebări: putea democrația din România să debuteze mai bine? Ce greșeli în reinstaurarea capitalismului la noi puteau fi evitate? De ce s-a ratat în mai multe ocazii o premisă importantă a reconcilierii: stabilirea consensului? Care este responsabilitatea noastra pentru costurile evitabile ale tranziției? Dar a altor organisme și organizații? De ce scindările, vrajbele, dezbinările din anumite segmente ale societății, perfect explicabile economic, psihologic și sociologic s-au transformat în adevarate politici de scindare și învinovățire, cu efecte devastatoare pentru instituirea unui etos democratic, pacific? Își va căuta sociologia misiunea sa în anii aceștia și cei care vin, anume aceea de a sprijini eficient și durabil, iețirea din criză a societății românești? Răspunsuri pline de miez se pot găsi în recenta carte scrisă de Cătalin Zamfir împreună cu Elena Zamfir, Iancu Filipescu, Simona Ilie, Simona Maria Stănescu și Maria Iordache, „Sociologia românească: 1900-2010” (2015). Într-un fel, am sintetiza astfel acest gând al coordonatorului: da, acuma la 27 de ani de când s-a strigat „să vina sociologii!” acest îndemn ar trebui completat: „da, să vină sociologii și filosofii, pentru că avem atâta, încă și încă, nevoie de etică!”

Optimistul Cătălin Zamfir nu poate să accepte (deși știe această formulă) ideea celebră a lui Robert Musil care se referea chiar la timpurile noastre: „astăzi filosofii, sau sunt prea puțin filosofi, sau sunt prea puțin umani”. Dar care ar fi pașii firești, la îndemâna noastră a tuturora pentru ca psihologia dezbinării să nu facă imposibilă o etică a solidarizării universale? Cătălin Zamfir, cel care a rămas perplex la reacția unei studente (când el i-a inițiat pe învățăceii în sociologie asupra semnificațiilor Faustul lui Goethe), „Mefisto suntem noi!”, crede și este convins că Faust trebuie să lupte cu Mefisto, crede că Mefisto este mereu prezent în realitatea care ne împresoară. Dar tot el crede că avem, tocmai de aceea, datoria de a căuta binele și de a răspunde, întotdeauna, de faptele noastre. În acest sens, deloc întâmplător, o carte a lui se încheie cu acest îndemn. Îndemn, pe care noi îl putem testa ca fiind valabil, în primul rând, în propria lui viață: „faptele noastre nu trebuie să fie înghițite de <nimicul> care-i place atât de mult lui Mefisto. Că putem afla <un rost>, că lumea nu <va fi la fel ca și dacă n-ar fi fost>”. În orice caz, cunoscând opțiunea gânditorului român pentru ideea „străduinței spre bine”, nu putem să nu remarcăm o idee a altui specialist în aceleași teme, Jonathan Haidt, din faimoasa lui carte, Mintea moralistă: de ce sunt dezbinați oamenii de politică și de religie?: „oare nu am putea încerca să ne contrazicem într-un mod mai constructiv?”.

Haidt nu se gândea doar la America. Nici Cătălin Zamfir doar la România. E vorba, în fapt, de natura contrazicerilor omenești dintotdeauna și de pretutindeni. N-am nici o îndoială că eticianul ajuns sociolog, unul veșnic atras de morala cea de toate zilele – Cătălin Zamfir – așa ceva a înțeles și făcut o viață întreagă: să contrazică realitățile și persoanele într-un chip rezonabil, benefic, constructiv. Cunoscătorul în adâncime a lui Hegel nu putea să cadă în vanitatea atât de des întâlnită, din păcate, și unde te aștepți și unde nu: ca istoria universală sau chiar cea particulară ar exista, cumva, pentru că noi existăm. Ambele ne fixează limite pe care n-ar trebui să le nesocotim. Iar el nu le-a nesocotit. Moralitatea lui Cătălin Zamfir este, tocmai de aceea, una lipsită de orice hybris.



Facebook

Cum ne imaginăm că va fi viitorul?

Este o întrebare pe care fiecare dintre noi ne-o punem. Cel mai simplu este să invoc propria mea experienţă. În anii ’60 eram tânăr. Viitorul mi se părea confuz. Pe de o parte, politic ni se oferea un model de viitor: o societate socialistă, care va evolua spre comunism. Problema era a credibilităţii. Imensa majoritate a românilor ...

Franţa, un avertisment pentru viitoarele crize ale Europei?

Ne preocupă tot mai mult viitorul. Încă îl populăm aproape exclusiv cu speranţe. Un salt l-am făcut. Disciplinăm speranţele cu date şi cunoştinţe despre cum putem evolua în sensul dorit. Suntem însă mereu surprinşi că realitatea care năvăleşte în prezent nu se prea potriveşte cu predicţiile noastre. Constatăm că avem o capacitate scăzută de a ...

File din „Jurnalul de cercetare” (Boldești, 1967)

Printre fişele mele de lectură am găsit câteva pagini de însemnări aşternute pe hârtie în urmă cu mai mult de o jumătate de secol: „Drumuri şi oameni. Boldeşti, 23.05.1967”. La Boldești, Institutul de Psihologie al Academiei RSR, prin secția de Psihologie socială, condusă de Traian Herseni, a realizat prima cercetare psihosociologică de teren, pe baza ...

România deleuziană: fragmentul XXVIII, despre păsări și animale (II)

Semnificația problemei: ,,Problema animalităţii” nu este, firește una oarecare. Dacă o consider decisivă, cum se spune, şi încă de multă vreme, în ea însăşi şi pentru valoarea ei strategică este pentru că, dificilă şi enigmatică în sine, ea reprezintă totodată şi limita pe care se întemeiază şi pornind de la ...

Istoria socială a României

Dragi cititori, avem plăcerea să vă semnalăm suplimentarea tirajului iniţial al cărţii Istoria socială a României, lucrare elaborată de profesorul Cătălin Zamfir şi un grup de cercetători ai Institutului de Cercetare a Calităţii Vieţii (ICCV). Cartea a apărut la finele anului 2018 sub îngrijirea editurii Academiei Române şi face parte dintr-o colecţie mai largă ...

Politica financiară a guvernării PSD-ALDE – pro şi contra: 5. Problemele bugetelor locale

Succesul pe termen lung al actualei politici financiare presupune continuitate, răbdare şi consecvenţă în ceea ce priveşte soluţionarea problemelor reziduale. O asemenea problemă o constituie gradul extrem de redus al autonomiei financiare de care beneficiază autorităţile publice locale. Spre exemplu, veniturile autorităţilor publice locale au totalizat anul trecut 77,854 miliarde lei ...

De ce este ignorată sociologia în România?

Iată o întrebare la care am încercat să găsesc răspuns şi înainte şi după schimbarea de paradigmă ideologică din Decembrie 1989. Sociologia sub regimul comunist: ascultată din politeţe, dar ignorată În timpul guvernării comuniste, când aveam obligaţia de a integra în „câmpul muncii” absolvenţii care refuzau repartiţia primită după absolvirea şcolii profesionale, a liceului de specialitate şi chiar ...

Politica financiară a guvernării PSD-ALDE – pro şi contra: 4. Companiile nefinanciare cu capital străin, mai competitive decât cele autohtone

Boomul economic din România ultimilor ani nu reprezintă doar o consecinţă a mixului de politici  fiscal-monetare pus în practică de guvernul român şi de BNR. În opinia mea, pe lângă relaxarea fiscală şi creşterea semnificativă a pensiilor şi a salariilor din sectorul public, performanţele remarcabile ale companiilor nefinanciare cu capital ...