Romania Sociala logo
Menu

Cerșetorii pe care orașul îi cere

autor:   26 March 2017  

Daniela Sorea

România este pentru mulți dintre occidentalii contemporani patria cerşetorilor. Percepția acoperită de această sintagmă, îndreptăţită într-o considerabilă măsură, are două principale surse exoterice. Prima dintre acestea e mulţimea cerșetorilor cu paşaport românesc plecaţi imediat după 1989 pentru a face uşor bani buni în marile oraşe ale Europei, pe seama europenilor mai civilizaţi şi mai cu folos de jecmănit decât românii de acasă. A doua sursă o constituie pâlcurile de cerşetori din centrele oraşelor româneşti, în preajma monumentelor istorice şi/ sau a clădirilor de cult. Cerşetoria nu a fost, desigur, inventată în România, și nici de curând. Dar inventarierea tipurilor de cerşetori şi a motivelor pentru care cererile acestora nu rămân fără răspuns dă indicații despre cum sunt românii de azi, dacă cerşetorii le sunt aşa.

Cerşetorii există pentru că ceilalţi membrii ai comunităţii le susţin existenţa, răspunzând solicitărilor lor. În prelungirea teoriei potrivit căreia fiecare parte a întregului social există întrucât îndeplineşte o funcţie, curge firesc interogarea cu privire la rostul cerșetorilor. Ce fel de nevoi satisfac aceştia? Ce rol îndeplinesc, ajutându-şi concetăţenii să joace propriile lor roluri?

Cerşetoria nu înflorește în regimurile totalitare sau, cel puţin, nu în totalitarismele contemporane declarat preocupate de edificarea omului nou. Călătorii occidentali prin România predecembristă au păstrat, desigur, impresii vii legate de copiii sărăcuţ îmbrăcaţi ce răsăreau împrejurul vagoanelor lor de tren cerând Kaugummi. Dar nu era vorba acolo chiar despre cerşetorie. Curiozitatea copilăriei şi deschiderea către miracolul darului se împleteau deopotrivă în întâlnirile de felul acela, vrăjindu-le. Cerşetori adevăraţi nu prea se arătau într-o societate foarte atentă la relaţia dintre dreptul şi obligaţia de a munci. Cel puţin nu în mediul urban.

Nu înseamnă că cerşetoria e fenomen preponderent rural. Cerşetorii au străbătut de-a lungul timpului deopotrivă oraşele şi satele lumii. Înseamnă numai că din satele româneşti cerșetorii n-au dispărut la fel de repede ca din oraşe după instaurarea regimului socialist. Cu inerţie mai mare în transformarea relaţiilor dintre locuitorii lor, în pofida dramaticelor transformări economice de la mijlocul secolului trecut, satele şi-au păstrat cerşetorii cunoscuţi. Proveniţi în cele mai multe cazuri dintre săracii locului, ei căpătau mâncare şi haine vechi de la majoritatea consătenilor lor. Aceştia răspundeau cu un fel de uşurare cererilor de miluire. Le socoteau o modalitate moral dezirabilă de a scăpa de surplusurile din gospodărie. E păcat să arunci mâncare, ştia prea bine ţăranul. La fel, e păcat să arunci un lucru pentru care a trudit cineva şi mai poate fi folosit. Pentru toate cele ce nu-i mai erau de trebuinţă, dar nu îndrăznea să le arunce, era folositor, adică eliberator, cerşetorul. Cunoscut, locuind în apropiere în sărăcie lucie, acesta îndreptăţea actele de miluire.

Şi cerşetorii neştiuţi, străini de loc, aveau (au încă?) şanse mari să fie bine trataţi în satele româneşti. Grijulia primire a lor se datorează mai vechii credinţe în obiceiul solomonarilor de a-i încerca pe oameni cerşind. Solomonarii sunt vrăjitorii cu atribute meteorologice din mitologia românilor. În reprezentarea lor, trăsăturile specialiştilor traci ai sacrului se împletesc cu biografia legendară a Sf. Ilie, cel ce tună şi fulgeră de ziua lui, şi cu tradiţia considerării regelui Solomon drept patron al vrăjitorilor. Legendele despre magicianul rege Solomon au devenit larg accesibile românilor în sec. XVII, odată cu traducerea cronografiilor slave şi greceşti. Campaniile împotriva vrăjitoarelor în Transilvania acelei perioade au favorizat aşezarea prevenitoare şi justificativă a vrăjitorilor populari sub semnul regelui legendar, inclusiv din punct de vedere onomastic (Oișteanu, 1989). Solomonarii trăiesc, spune tradiţia, în afara colectivităţilor, lângă iezere, în munţi, în păduri sau pe ţarine, au înfăţişare sălbatică şi îmbrăcăminte umilă, cerşesc ouă, lapte, miere sau ulei—pentru a testa dărnicia sătenilor, şi se păstrează departe de femeile ce i-ar seca de puteri. Fântânarul, mânuitor al nuielei de alun în căutarea surselor de apă, nu este un personaj necunoscut locuitorilor satelor româneşti. Radiestezia se străduie să aducă în perimetrul cunoaşterii pozitiviste sensibilitatea aparte a ansei la radiaţii și procedeul acesta de detecţie — relativ răspândit în spaţiul cultural european. Dar priceperea fântânarului este considerată magică în satele românești. Pe ursuzenia lui, pe rigurozitatea judecăţilor lui morale şi pe posturile de tot felul pe care acesta şi le impune se construieşte portretul mitic al solomonarului.

Potrivit informaţiilor consemnate de Lazăr Şăineanu (apud. Kernbach, 1994), românii cred că solomonarii petrec şapte ani într-o şcoală subterană condusă de diavol. Acolo învaţă limbile tuturor vieţuitoarelor, tainele naturii, farmece şi vrăji. Şcolarii citesc la lumina opaiţului din cărţi vrăjite, aşezaţi pe o piatră de moară ce se roteşte cu mare viteză. În şcoală intră odată zece ucenici. După şapte ani, unul dintre ei devine solomonar. Acesta poate stăpâni balaurii furtunilor, controlând vremea. Solomonarul se duce la marginea unui iezer şi scoate din traisă cartea vrăjită şi frâul primite la ieșirea din școală. Bate apa cu toiagul încârligat, chemând balaurul pe care-l îmblânzește, citindu-i vrăji. Apoi îl înșeuează și îl încalecă, purtându-l peste sate, ţarine şi păduri. Acolo unde hotărăşte solomonarul, balaurul deşartă apa pe care a sorbit-o din iezer, provocând ploi rele şi grindină. Şi de acolo de unde hotărăşte solomonarul, balaurii nechemaţi sunt alungaţi şi obligaţi astfel să-şi verse ploile în locuri nelocuite.

Din acest motiv, solomonarii sunt obiectul unei consideraţii aparte în satele româneşti. Cunoscuţi, recunoscuţi sau doar bănuiţi după toiagul ascuns sub hainele ponosite de cerşetor, sunt învăluiţi într-o teamă respectuoasă şi omeniţi cum se cuvine. Nimeni nu îndrăzneşte să ignore sau să necinstească un solomonar şi aproape oricare dintre cerşetori ar putea fi solomonar. Credinţa în puterile meteorologice ale acestuia funcţionează cu statut de garant al bunelor rânduieli întru ospitalitate ale comunităţii. În spatele încărcării funcţionaliste se conturează însă o concepţie mai adâncă, referitoare la modul în care omul se aşează în lume: omul sfinţeşte locul şi vremea se rânduieşte după inima lui. Satul cu oameni buni e ocolit de vremea rea (vreme mare, în Ardeal).

Şi în cazul cerşetorilor cunoscuţi în sat şi în cazul necunoscuţilor, actul cerşirii asociază încărcătură sacră. Hrana e dar divin şi irosirea ei dă strângeri de inimă. Iar necunoscutul ce bate la uşă cerând poate fi, aşa cum mitologia lumii arată redundant, oricine.

Încărcătura aceasta sacră lipseşte sau e mai greu decelabilă în relaţiile de cerşire din oraşele României, relații reactivate după 1989. Pierderea conotațiilor sacrale ale cerșetoriei a determinat diversificarea tipologică a cerşetorilor oraşului, în prelungirea diferitelor rosturi pe care orașul li le-a repartizat. Există, în principal, trei tipuri de cerşetori în mediul urban: incisivi, decenţi şi umili.

Cerşetorii incisivi au răni murdare şi infirmităţi înfiorătoare pe care le impun atenţiei trecătorilor tânguindu-se. Fără a fi propriu-zis agresivi, invadează orizonturile citadinilor semnalându-şi brutal existenţa şi provocând supărătoare rupturi în reprezentarea despre lume a acelora.

Cerşetorii decenţi sunt inşi uşor mai jerpeliţi decât ceilalți orășeni, care cântă cuminţi în locuri cu trafic pietonal intens sau relatează măcar aparent stânjeniţi întâmplările îngrozitoare ce le justifică cererea, în formulări de felul N-aş face asta dacă nu…..

Cerşetorii umili aşteaptă tăcuţi şi nemişcaţi în locuri ferite atenţia întâmplătoare a trecătorilor. Au chipuri împietrite şi priviri goale, nu cer explicit nimic; de cele mai multe ori motivul prezenței lor acolo trebuie ghicit.

Unele oraşe au mai mulţi, altele mai puţini cerşetori și aceștia sunt mai mult sau mai puţin vizibili. În relația orașului cu ei, pe lângă interesul şi poziţia autorităţilor faţă de cerşetorie, este determinantă atitudinea celorlalţi orășeni. Aceștia refuză sau nu să miluiască cerşetorii. Amândouă reacţiile au o mulţime de temeiuri.

Dacă nu le oferă bani cerşetorilor –pentru că în oraş cerşetorii se bucură considerabil mai mult de bani decât de mâncare sau haine, orășenii o pot face din neatenţie. Prinşi în încrengătura gândurilor de tot felul, aceştia trec prin oraş ca printr-un coridor pustiu, nebăgând în seamă nici prietenul din copilărie pe care nu l-a văzut de mult, darmite cerşetorul. Trecătorii pot, apoi, să nu dea curs cererilor de miluire din lene. Căutarea banilor, potrivirea şi oferirea lor presupun renunţare pasageră la confort. Dacă mai e şi frig şi târziu, la capătul unei istovitoare zile de muncă, sunt multe șanse ca intenția miluirii să se stingă înainte să devină gest. Cerşetorii mai sunt refuzaţi şi din cauza dispoziţiei momentane a celui de la care cer. Pe fondul suprasolicitărilor anterioare, acesta se poate îndepărta iritat, socotindu-se victimă pentru că până și cerșetorul vrea ceva de la el tocmai atunci. Orăşenii pot să nu răspundă cererilor de miluire şi din cumpătare, din nevoia de a controla destinaţia fiecărui bănuţ, pe fondul unei sărăcii severe. O pot face, de asemenea, din curată, asumată sau nu, zgârcenie. O mai pot face şi din teama de a nu fi înşelaţi, deturnarea posibilă a rezultatului bunelor lor intenţii în direcţii necontrolabile dându-le cu anticipație senzaţia de ridicol. În majoritatea situaţiile prezentate, cel ce nu răspunde solicitărilor cerşetorului este tentat să-şi justifice refuzul prin judecăți de felul Nu la el ajung banii!, Cerșește în loc să muncească!, Îi dau un ban şi el îl bea!, Are mai mulți bani ca mine! etc.

Acestor situaţii li se adaugă cea în care refuzul, ca atitudine civică asumată, vine pe fondul convingerii că miluirea nu-i benefică pentru cerșetor. Nu aşa îl ajut! socotesc în acest caz nemiluitorii. Atitudinea lor, corect construită rațional, îl scoate cu totul din ecuație pe Dumnezeu, dimpreună cu bănuiala că acesta ar putea ști mai bine de ce-i acolo cerșetorul.

Când răspund cererilor de miluire, orăşenii o pot face din mai multe motive. Motivele lor conturează rosturile cerșetorilor în oraș.

Astfel, poate fi vorba de milostenie ca înclinaţie. Mai poate fi vorba de milostenie asumată, cultivată ca virtute în câmpul atitudinilor creştineşti dezirabile. În ambele cazuri beneficiarii milosteniei sunt cerşetori de toate tipurile, şi incisivi, şi decenţi şi umili. Cei din urmă au, de altfel, cele mai multe şanse de supravieţuire tocmai în preajma orășenilor milostivi.

Miluirea poate avea, apoi, dimensiune rituală, constituindu-se în ofrandă. Este cazul răspunsurilor la solicitările cerşetorilor de duminică, la biserică. Actul miluirii capătă, în acest context, semnificaţia participării îndreptăţite la liturghie. Beneficiarii lui sunt în principal cerşetorii incisivi şi cei umili. Cerşetorii decenţi se află în acest caz mai rar la locul şi la momentul potrivit.

Alţi orăşeni acţionează din superstiţioasă prevedere. Ancoraţi într-o reprezentare magică a realului, reprezentare ce leagă între ele toate componentele şi evenimentele lumii, oamenii aceştia îşi asigură succesul propriilor întreprinderi cumpărându-l. Banii daţi cerşetorilor sunt o plată simbolică în avans. Beneficiari sunt mai ales cerşetorii incisivi şi cei umili.

Oamenii mai oferă bani cerşetorilor şi din vanitate ce se cere satisfăcută. Aceasta nu este o situaţie propriu-zis de cerşire, cel ce oferă copleşindu-l pe cerşetor cu darul său disproporţionat. Astfel de acte au nevoie de spectatori, construind sau întreţinând imagini. Beneficiarii lor principali sunt cerşetorii incisivi. Uneori, dacă se nimeresc prin preajmă, beneficiază de ele şi cerşetori umili.

Locuitorii oraşelor mai pot răspunde cerşetorilor din senzaţia de uşurare dată de gândul că ar fi putut fi în locul acelora și nu sunt. Prezenţa cerșetorilor crează, prin îngroşarea tuşelor de contrast, senzaţia propriului confort. Miluirea vizează în acest caz cerşetorii umili sau decenţi.

Orășenii le mai dau bani cerşetorilor şi pentru a-şi păstra buna imagine despre sine. Oamenii de acest fel socotesc suficient de lăudabilă ajutorarea celorlalţi pentru a şi-o înscrie în propriul program de modelare de sine. Fără a avea motivaţii religioase explicite, doar din consecvenţă, se simt obligaţi să răspundă oricărei solicitări pe care o socotesc rezonabilă. Strângerea de inimă dată de ignorarea voită a unei rugăminţi li se pare mai supărătoare decât efortul pe care-l presupune miluirea. Principalii beneficiari ai miluirii din acest motiv sunt cerşetorii decenţi. Uneori beneficiază de ea şi cerşetorii incisivi.

Orăşenii pot oferi bani și pur şi simplu pentru a curma o situaţie stânjenitoare, acţionând din simţ al ridicolului. Prinşi împreună cu alţi câţiva inşi, cunoscuţi sau necunoscuţi, într-o situaţie de cerşire ce se prelungeşte în spaţiu limitat, oamenii aceştia simt că trebuie să-i pună capăt rapid şi o fac în modul ce li se pare cel mai simplu. Cerşetorii decenţi sunt principalii beneficiari ai unor rezolvări de acest fel. Pot beneficia de ele, în secundar, şi cerşetorii incisivi.

Trecătorii mai pot răspunde solicitărilor cerşetorilor din cutremurare, reacţionând aproape automat la vederea ororilor etalate de aceştia. Cerşetorii incisivi sunt protagoniştii unor astfel de situaţii.

Mai sunt probabil motive, altele. Înșiruirea de față se oprește aici, fără pretenția exhaustivității. Corelarea motivelor miluirii – atâtea câte au fost enumerate, cu tipurile de cerșetori beneficiari arată multe lucruri despre cum sunt ceilalți locuitori ai orașului. Mai întâi câteva observații cu privire la situațiile de cerșire prezentate:

Milostenia, ca înclinație și/sau ca atitudine creștinească programatic asumată nu presupune, pentru a se manifesta, existența cerșetorilor, deși toți cerșetorii beneficază de ea. Sfera milei şi cea a iubirii creştineşti a aproapelui sunt mai largi decât cea a miluirii cerşetorului. Nici în cazul miluirii din simţ al ridicolului prezenţa cerşetorului nu răspunde unei nevoi a miluitorului. În acest caz actul de miluire are ca scop refacerea unei situaţii temporar alterate de prezenţa insistentă a celui ce cerşeşte. Miluirea din vanitate, presupunând ocazii speciale, cu public larg şi erou miluitor aflat în centrul atenţiei, nu dă indicaţii cu privire la oraş şi locuitorii acestuia decât în cazul în care oraşul se construieşte împrejurul miluitorului. În celelalte cazuri cerșetorii sunt pe măsura orășenilor. Supraviețuiesc în oraș pentru că orașul are nevoie de ei.

Revenind la corelații, cerşetorii incisivi se regăsesc în majoritatea situaţiilor de cerşire și le acoperă singuri pe cele centrate pe cutremurare. Prevalența acestui tip de cerșetori în oraș semnalează o sensibilitate scăzută a orășenilor la suferinţa vizibilă a celorlalţi. Se întâmplă lucrul acesta în comunitățile tinere cultural și/sau foarte sărace. Dar se întâmplă și în marile orașe cu locuitori blazați ce supraviețuiesc ignorându-se. Și în cazul lor, pentru a produce freamăt –atât de omenescul și aproape uitatul freamăt, tușa de suferință impusă atenției trebuie să fie generoasă. Pentru unii dintre orășeni, rănile înspăimântătoare expuse de cerșetori sunt printre rarele surse emoție.

Cerşetorii decenţi, în schimb, acţionează cu succes în situaţii de cerşire cu tensiune emoţională aferentă mică, situaţii în care miluirea se desfăşoară limpede după legea cererii şi ofertei și în care mintea se impune în faţa inimii. Orășenii răspund cererilor lor pentru a curma situații stânjenitoare, pentru a-și consolida buna imagine de sine și din ușurare. Majoritatea cerșetorilor sunt de acest tip în orașele ai căror locuitori își iubesc confortul.

Cerşetorii umili o duc bine în comunităţile în care spiritualul – de expresie religioasă și/sau magică, prevalează asupra raţionalului, sau, îndulcind opoziţia, raţionalitatea semnificantă prevalează asupra raţionalităţii operaţionale. Cerșetorii umili sunt destinatari ai ofrandelor în liturghie și activează, în miluirea din ușurare, apetențe creștinești de comprehensiune. Sunt, de asemenea, beneficiari ai binelui făcut din rațiuni magice, în avans.

Relația orășenilor cu cerșetorii umili se apropie cel mai tare de dimensiunea sacrală a cerșetoriei. Diferit de modul în care această dimensiune se configurează (se configura?) în ruralul românesc, în oraș relația e asumată la nivel individual și direcționată de miluitori spre folosul lor spiritual direct, personal. Fiecare dintre miluitori e pe cont propriu. Pe mai vechea, tönniesiana carență comunitară a traiului în oraș, în cazul lor se suprapune exemplar, paradigmatic, actuala, desecularizată (Hamberg, 2011) religiozitate individualizată.

Suprapunerea e concomitentă cu mai larga descărcare a lui Dumnezeu de atribuții în relațiile urbane de cerșetorie. Orășenii își miluiesc cerșetorii fără a mai da actelor lor referențial divin explicit. Par a acționa astfel în direcția –semnalată deopotrivă de Rorty și Vattimo (2008), transformării religiozității creștine în caritate, pământească, occidentală și corectă politic. În majoritatea situațiilor de cerșire, orășenii nu se mai raportează în actele lor decât la lumea aceasta.

La limită, cerșetorii de toate tipurile ar putea să dispară din oraș. S-ar întâmpla asta dacă milostenia orășenilor ar acționa la timpul potrivit, preventiv și constructiv, scoțând din discuție orice situație de cerșire. S-ar întâmpla de asemenea într-un oraș cu locuitori cu desăvârșire surzi și orbi la suferințele semenilor. Între aceste extreme, cerșetorii (supra)viețuiesc în oraș. Răspunzând solicitărilor lor, orășenii se dezvăluie. Cerșetorii le sunt un fel de oglindă. Orașul e așa cum îi sunt cerșetorii. Nevoile și sensibilitățile orășenilor configurează situațiile locale de cerșire.

Și multe, multe lucruri ar mai fi de spus despre asta…După cum ar fi de spus câte ceva și despre descărcarea individului de atribuțiile miluirii aproapelui, preluate de autorități și transformate în politici publice în Occidentul protestant, despre mutațiile ce se produc în sufletul necerșetorului devenit cerșetor, ori despre cerșetorie ca disperată, la limită, tentativă de socializare.

Bibliografie:

  1. Hamberg, E. M. (2011). Unchurched Spirituality. În P. B. Clarke (ed.), The Oxford Handbook of the Sociology of Religion (p.742-757). Oxford: Oxford University Press.

  2. Kernbach, V. (1994). Universul mitic al românilor. Bucureşti: Editura Ştiinţifică.

  3. Oişteanu, A. (1989). Motive şi semnificaţii mito-simbolice în cultura tradiţională românească, Bucureşti: Minerva.

  4. Rorty, R., Vattimo, G. (2008). Viitorul religiei. Solidaritate, caritate, ironie. Pitești: Paralela 45.

O primă variantă a textului a fost publicată în 2009, în volumul Colocviului Internaţional de Ştiinţe Sociale ACUM 2008. Braşov: Editura Universităţii Transilvania.



Facebook

Statul paralel: care stat va câștiga?

În ultimul timp, opinia publică a fost dominată de tema statului paralel. Termenul este complet nou, dar problema este nouă ?  Eu cred că da. Dar nu este încă clar ce este de fapt statul paralel. E vital să ne clarificăm aici pentru că satul paralel pare să fie o ...

„Protestul diasporei”: o haltă pe drumul destatalizării României

"Ceea ce s-a numit "Protestul diasporei", acum realizăm că mai degrabă impropriu, a fost un eveniment ciudat din multe puncte de vedere. El a șocat opinia publică și a stârnit controverse. Textul lui Adrian Severin oferă un punct de vedere. Cu siguranța sunt si alte opinii. Le vom includem cu interes." ...

Prof.Univ.Dr.Emerit, Eugen BLAGA: “Cel din urmă genial. Gheorghe Zamfir”, Editura Europrint

Cu puțin timp înainte de marele concert din Piața Constituției (21 septembrie), unul din cele mai mari concerte ale artistului din toate timpurile, am reușit, după mai multe luni, să finalizez cea mai recentă carte a noastră. (Eugen, Blaga „ Cel din urmă genial. Gheorghe Zamfir”, Editura Europrint, Oradea, 2018, ...

Despre capitalism, numai de bine. Fragmentul III: Marea Criză 1929-1933

Pentru a putea finanţa cheltuielile din primul război mondial, statele beligerante, cu excepţia SUA care a intrat în război abia în 1917, şi-au multiplicat nesustenabil cantitatea de bani de hârtie. Cu toate acestea, guvernele acestor state, cu excepţia Rusiei, au menţinut şi după terminarea războiului parităţile în aur ale banilor ...

Despre capitalism, numai de bine. Fragmentul IV: URSS şi Acordul de la Bretton Woods

Apariţia URSS în 1922 a constituit o enormă provocare şi un enorm pericol pentru capitalism. Din următoarele motive: suprafaţa sa enormă (22,4 milioane de km2), resursele umane (260 de milioane de locuitori), imensele sale resurse naturale, uriaşul său potenţial economic, dar mai ales regimul său politic marxist-leninist. Pentru prima oară ...

Un orb dus de mână, de cine și unde

Azi noapte am avut un coșmar. Era un orb dus de cineva de mână. Îi spunea orbului că îl duce înainte, dar căile păreau încurcate și ai impresia chiar că îl duce înapoi. M-am uitat mai atent. Cine e  orbul? Am înțeles: România. Dar cine îl duce de mână?  Nu ...

Evolution and Transcendence – Gambling our Path to Deity

As you walk into your local supermarket, you see a line of angry people rioting in the parking lot. They are carrying signs that read “I am not a science experiment” or “say no to frankenfoods,” and they ask you to sign a petition against GMOs. As you recall, the fight ...

Elogiu plictiselii Eseuri psihosociologice

Suceava, Editura Alexandria Pubishing House, 2018 (243 p.) Profesorul Septimiu Chelcea revine în atenția publicului cu o lectură care surpinde încă din titlu. Elogiu plictiselii este botezul unei cărți serioase în care este propusă o autopsiere a gândirii de masă cu efecte asupra individului. Diagnosticul arată cât de slabi suntem în ...