Romania Sociala logo
Menu

Despre capitalism, numai de bine. Fragmentul II: Sistemul bancar global: de la Banca Angliei la Fed

autor:   30 July 2018   

Nicolae Taran

Este absolut evident că punctul slab al acelui capitalism arhetipal îl constituia sistemul bancar, care nu avea suficiente resurse pentru creditarea investiţiilor, a producţiei şi a consumului de bunuri. De regulă, patronii de manufacturi din acea perioadă îşi finanţau din resurse proprii achiziţionarea utilajelor, a materiilor prime şi plata salariilor. Apoi ei îşi comercializau singuri sau prin intermediari produsele finite. Este evident că în aceste manufacturi producţia putea fi reluată doar după încasarea creanţelor. La fel se întâmpla şi în cazul meşteşugarilor, al ţăranilor şi al negustorilor. Acest capitalism de tip intranzitiv nu era foarte diferit de modul în care se produceau bunurile în epoca precapitalistă. Era nevoie, deci, de un miracol care să determine o creştere explozivă a capacităţii de creditare a  băncilor, astfel încât acestea să poată finanţa cheltuielile de investiţii şi de producţie, urmând ca patronii să ramburseze treptat aceste finanţări cu banii proveniţi din vânzarea producţiei. Iar acest miracol a devenit realitate după înfiinţarea Băncii Angliei.

Nota bene, atunci când a fost înfiinţată Banca Angliei (1694), guvernul britanic punea în circulaţie doar monede confecţionate din aur sau din alte metale preţioase. Aceşti bani cu valoare intrinsecă erau folosiţi de regulă pentru încasările şi plăţile curente şi erau puşi în circulaţie doar de către guvern. Pe de altă parte, băncile britanice din acea perioadă erau bănci private. Ele stocau aurul bancherilor şi al oamenilor bogaţi, stocuri pe care le plasau în economia reală sub formă de împrumuturi bancare. Din acest motiv, Adam Smith a comparat monedele din aur şi aurul din bănci cu  o „roată” care se învârtea şi punea astfel în mişcare economia reală, economia bunurilor tangibile.

Să presupunem că un client care deţinea atunci un depozit bancar voia să-şi plătească obligaţiile faţă de anumiţi creditori. Aceasta implica transferul unor anumite cantităţi de aur din depozitul său bancar în băncile creditorilor săi. Pentru a elimina aceste fluxuri costisitoare şi inutile, bancherii englezi au început la un moment dat să emită note bancare sau bancnote în contul aurului depus  în băncile lor. „Într-o lume nesigură este mult mai comod să călătoreşti cu un teanc de hârtii decât cu un sac cu aur. Iar cei care deţineau atunci bancnote cu acoperire în aur puteau cere restituirea aurului de la orice bancă sau puteau să cumpere mărfuri folosindu-şi bancnotele ca mijloc de plată în condiţii de mare siguranţă.” (4)

Însă, aceste bancnote erau bancnote private şi nu bancnote emise de guvernul britanic. Iar faptul că deţinătorii acelor bancnote puteau să ceară restituirea aurului depus atât de la banca emitentă, cât şi de la orice altă bancă britanică implica riscuri enorme. Din cel puţin două motive. În primul rând, nimeni nu putea ştii cât de fezabile erau băncile care stocau aurul. „Cine putea verifica ce cantitate de aur deţineau bancherii? Cine putea verifica câţi creditori deţineau aur în bănci şi ce valoare însumau aceste depozite? Cine putea şti câţi debitori împrumutaseră aur şi cât aur mai aveau de rambursat?” (5) Pe de altă parte, nimeni nu putea verifica dacă toate bancnotele aflate în circulaţie puteau fi preschimbate în aur. Cu alte cuvinte, nimeni nu putea ştii dacă printre bancnotele aflate în circulaţie nu se aflau cumva, din cauza lăcomiei bancherilor, şi „bancnote fără acoperire”.

William Peterson, un bancher scoţian, a soluţionat în mod genial aceste probleme extrem de complicate. În ce mod? El a înţeles că neîncrederea oamenilor în fezabilitatea băncilor private şi a bancnotelor emise de către acestea putea fi contracarată doar prin înfiinţarea unei bănci cu statut special, care, pe de o parte, să deţină monopolul emiterii bancnotelor cu acoperire în aur pe teritoriul Imperiului Britanic şi, pe de altă parte, să reglementeze organizarea şi funcţionarea băncilor private britanice. Iar această bancă a fost denumită Banca Angliei. Însă, genialitatea proiectului lui William Peterson nu constă doar în ideea creării unui monopol statal în ceea ce priveşte emisiunea monetară şi reglementarea politicilor monetare. Cea mai „revoluţionară” componentă a acestui proiect era ideea ca această superbancă, care a fost denumită Banca Angliei, să fie o bancă cu capital privat şi nu o bancă cu capital de stat. Banca Angliei urma să deţină, deci, monopolul emisiunii monetare, dar guvernul britanic nu putea impune acestei bănci decizii de politică monetară, deoarece nu putea numi manageri într-o companie financiară cu capital privat!

Oricât de paradoxal ne-ar părea proiectul lui William Peterson, el s-a dovedit a fi cel mai fiabil proiect economico-financiar din istoria ultimilor 324 de ani. Într-adevăr, dacă analizăm statutul actualei bănci de emisiune a SUA (Fed), care a fost votat de legislativul american în 1913, putem observa că el este identic cu cel pe care îl avea Banca Angliei în 1694: Fed deţine monopolul emisiunii monetare şi monopolul reglementării politicilor monetare în SUA, cu toate că Fed este o bancă cu capital integral privat! Mai mult, Fed nu este doar banca centrală a SUA, Fed a devenit – după abolirea sclaviei, după două tragice confalagraţii mondiale, după desfiinţarea  convertibilităţii în aur a dolarului în 1971, după colapsul CAER şi după „tranziţia de la socialism la economia de piaţă” – singura bancă de emisiune la nivel global, iar dolarul american reprezintă cheia de boltă a actualului Sistem Monetar Internaţional (SMI).

Dar cum poate fi explicat fenomenalul succes al proiectului lui William Peterson? Înainte de orice, acest succes se datorează faptului că Peterson a substituit banii privaţi, banii emişi de băncile private, cu bani publici, bani emişi de o bancă ale cărei decizii erau obligatorii pentru bancheri, pentru clienţii băncilor şi pentru instituţiile statului. Pentru că într-un moment în care pe piaţa bancară exista multă dezordine şi multe riscuri, implicarea statului în contracararea acestor disfuncţii a fost percepută extrem de favorabil de către britanici. Credinţa oamenilor că guvernele trebuie să contracareze dezordinea şi să impună ordinea, prin mijloace mai mult sau mai puţin ortodoxe, este o credinţă foarte veche şi foarte răspândită. În al doile rând, acest proiect a permis finanţarea unor uriaşe datorii acumulate de guvernul britanic datorită numeroaselor războaie în care a fost angrenat. Cu alte cuvinte, Banca Angliei, o instituţe creată de 40 de „negustori”, a devenit creditorul de ultimă instanţă al guvernului britanic şi al monarhului William al treilea. (6) Ori, aceasta a însemnat o imensă oportunitate: prin intermediul companiilor coloniale deţinute de stat au fost cucerite şi spoliate imense teritorii, iar aurul din coloniile britanice a fost preluat de Banca Angliei. Iar dacă ai rezerve de aur, atunci poţi emite bancnote, cu mai multă sau mai puţină acoperire în aur. Şi astfel, Banca Angliei a devenit prima „maşină de tipărit bani” din istorie. (7)

Datorită uriaşelor cantităţi de bancnote puse în circulaţie de Banca Angliei, Marea Britanie a devenit, la începutul secolului al XVIII-lea, extrem de prosperă şi prima putere navală a lumii. Marea Britanie şi-a impus timp de două secole această supremaţie pe care a cedat-o la un moment SUA. Dar cum a fost posibil acest miracol? Există mulţi istorici care susţin că eficacitatea politicii interne şi  externe a Marii Britanii din perioada secolelor XVIII – XX s-a datorat know-how-ului excepţionalilor săi bancheri. Într-adevăr, guvernul britanic şi economia britanică au beneficiat atunci de resurse financiare imense. (8) Ori, dacă ai bani, poţi să faci orice. Şi atunci şi acum…

Dacă analizăm situaţia din secolul al XVII-lea a economiei britanice folosind modelul:

PIB = C+I+ EN

unde PIB reprezintă produsul intern brut (profitul net al companiilor şi amortizarea capitalului fix, veniturile nete ale intreprinzătorilor individuali şi veniturile guvernului), C – consumul final şi EN – exporturile nete (exporturi – importuri), putem constata că formidabila creştere economică din Marea Britanie a acelor ani a fost determinată de următorii factori: munca sclavilor şi importurile extrem de ieftine de materii prime din imensele colonii britanice, exporturile de cărbune, bumbac, produse metalurgice, produse de olărit,  confecţii metalice şi  nave, respectiv creşterea asimptotică cheltuielilor guvernamentale, a consumului şi a investiţiilor. (9) Şi pe măsură ce creşteau veniturile din muncă şi din capital, creştea şi capacitatea de autofinanţare (PIBC) a economiei britanice. Altfel spus, această creştere a fost în mare măsură autoindusă, fiind determinată aproape exclusiv de creşterea capacităţii de autofinanţare.

Dar cât de „sustenabil” este un proces de creştere autoindus, un proces în care investiţiile şi exporturile pot fi finanţate doar cu bani reali, bani economisiţi de populaţie şi de companii? Evident, un asemenea proces ar putea dura la „nesfârşit”, doar dacă suma creditelor din sistemul bancar ar fi riguros egală cu soldul depozitelor bancare ale populaţiei şi ale companiilor. (10) Dar cum ar putea exista o asemenea minunăţie într-o lume reală? De exemplu, cum ar putea fi obligaţi oamenii să-şi depună la bancă banii economisiţi, mai ales dacă sunt de aur, în loc să-i ascundă sub saltea?  Şi cum ar putea fi contracarat riscul inerent ca anumite proiecte de investiţii să se transforme în „găuri negre”? Aşa cum s-a întâmplat cu proiectul termocentralei de la Anina care a costat un miliard de dolari, dar această termocentrală n-a funcţionat nici măcar o singură zi…

Însă, bancherii care au înfiinţat Banca Angliei nu şi-au dorit nici bancnote perfecte şi nici o economie perfectă. Ei au avut un singur scop: să preia sine die controlul total asupra emisiunii de bancnote, a bazei monetare (numerarul în circulaţie plus banii din conturile curente) şi a masei monetare (baza monetară plus depozitele la termen şi activele financiare), nu doar în Marea Britanie, ci şi la nivel global. Şi după ce au obţinut acest control, ei au devenit cea mai importantă componentă a elitei britanice. De aceea, principiul fundamental al politicii externe britanice după apariţia Băncii Angliei a fost acela de a-şi apăra cu orice preţ statutul de superputere monetară. (11)

După ce au preluat monopolul tipăririi lirelor sterline (pound sterling), managerii Băncii Angliei au obligat băncilor private să-şi constituie rezerve din aur şi metale preţioase la banca centrală, urmând ca pe baza acestor rezerve să poată pune în circulaţie, prin acordare de credite, aşa numita monedă scripturală. Acest algoritm privind crearea de monedă a generat stabilitate şi predictibilitate într-un sistem monetar bazat pe bancnote convertibile în aur. Într-un asemenea sistem, atât banii proveniţi din rezervele monetare, cât şi banii împrumutaţi sub formă de credite erau bani convertibili în aur. Pe parcursul timpului, însă,  acest algoritm a fost complet modificat. Acum, valoarea banilor puşi în circulaţie sub formă de credite este de câteva ori mai mare comparativ cu valoarea rezervelor bancare (banii economisiţi). În sistemele monetare actuale, deci, raportul dintre banii economisiţi şi cei împrumutaţi este întotdeauna subunitar. Să presupunem că acest raport este de 1 la 6. În acest caz, 16,67% din banii împrumutaţi au acoperire în bani economisiţi, iar 83,33% din banii împrumutaţi nu au acoperire în banii economisiţi. Exemplul anterior nu este ipotetic. Dacă Fed cumpără pe open market un bond al guvernului Trump, Fed va credita contul bancar al Casei Albe de la o bancă oarecare cu o sumă egală cu valoarea bondului achiziţionat. În consecinţă, nivelul rezervei monetare deţinute de acea bancă la Fed va creşte exact cu valoarea activului guvernamental cumpărat de Fed. Şi ce înseamnă aceasta? Aceasta înseamnă că acea bancă poate să acorde credite cu o valoare de 6 ori mai mare decât cea a activului menţionat. Cu alte cuvinte, dacă Fed cumpără obligaţiuni guvernamentale americane în valoare de un miliard de dolari, atunci băncile comerciale americane implicate în această tranzacţie pot acorda credite în valoare de 6 miliarde de dolari. (12)

Desigur, ceea ce fac acum bancherii care conduc Fed nu era posibil la începutul secolului 18 în Marea Britanie. Cu toate acestea, uriaşele cantităţi de aur obţinute de britanici din exporturi şi din vânzarea a zeci de milioane de sclavi în propriile colonii, dar şi în coloniile franceze, spaniole, portugheze, olandeze şi belgiene, precum şi finanţarea prin emisiune monetară a uriaşelor datorii contractate de guvernul britanic la sfârşitul secolului 17, au contribuit în mod hotărâtor la transformarea Marii Britanii în Stăpâna Mărilor, iar lira sterlină a devenit moneda-cheie la nivel global. Această hegemonie a durat până la sfârşitul primului război mondial. Iar după terminarea acestei tragice conflagraţii, a urmat o  perioadă de mari convulsii politice, economice şi monetare, care au culminat cu cel de-al doilea război mondial.



Facebook

Politica financiară a guvernării PSD-ALDE – pro şi contra: 5. Problemele bugetelor locale

Succesul pe termen lung al actualei politici financiare presupune continuitate, răbdare şi consecvenţă în ceea ce priveşte soluţionarea problemelor reziduale. O asemenea problemă o constituie gradul extrem de redus al autonomiei financiare de care beneficiază autorităţile publice locale. Spre exemplu, veniturile autorităţilor publice locale au totalizat anul trecut 77,854 miliarde lei ...

România deleuziană: fragmentul XXVII, despre Brașov (I)

Eseurile despre Brașov sunt dedicate celor care îndrăgesc acest oraș. În spiritul lui Heidegger, a iubi sau a îndrăgi înseamnă a purta de grijă unui lucru sau unei persoane. Ca atare, cele scrise se cuvine a fi citite ca un apel la grijă. O formă de îndrăgire este să-ți pese ...

Politica financiară a guvernării PSD-ALDE – pro şi contra: 4. Companiile nefinanciare cu capital străin, mai competitive decât cele autohtone

Boomul economic din România ultimilor ani nu reprezintă doar o consecinţă a mixului de politici  fiscal-monetare pus în practică de guvernul român şi de BNR. În opinia mea, pe lângă relaxarea fiscală şi creşterea semnificativă a pensiilor şi a salariilor din sectorul public, performanţele remarcabile ale companiilor nefinanciare cu capital ...

O zi specială

1 Decembrie 1918 pune pentru mine problema identităţii într-o altă perspectivă.  În fiecare zi îmi pun întrebarea ce sunt eu? Simplu: sunt Cătălin, sunt soţ, părinte, bunic; sunt prieten; sunt sociolog; sunt cetăţean al României, adică sunt român. Azi însă am un sentiment cu totul deosebit: e mult mai mult decât ...

Politica financiară a guvernării PSD-ALDE – pro şi contra: 3. Datoria publică şi privată

Aşa cum am arătat anterior, reducerea fiscalităţii, respectiv majorarea pensiilor și a salariilor din sectorul public  implică o creştere a cererii solvabile şi a ofertei agregate, respectiv a produsului intern brut. Dacă acest balon de oxigen sau „magnetou”, aşa cum spunea Keynes, nu generează o creştere a deficitelor fiscale, sustenabilitatea ...

Politica financiară a guvernării PSD-ALDE – pro şi contra: 1. Cea mai stimulativă politică fiscală din UE

După cum este cunoscut, locuitorii ţării noastre şi investitorii străini au beneficiat în ultimii cinci ani de o diminuare semnificativă a fiscalităţii. Pe de altă parte, această relaxare fiscală a fost contrabalansată de o politică bugetară extrem de restrictivă în ceea ce priveşte nivelul cheltuielilor guvernamentale. În acest context, ponderea ...

Politica financiară a guvernării PSD-ALDE – pro şi contra: 2. Inflaţia şi investiţiile

Politica financiară practicată de guvernele susţinute de coaliţia PSD-ALDE este extrem de criticată şi contestată de anumiţi  lideri de opinie din ţară şi din străinătate. În ce mă priveşte, nu intenţionez să devin „avocatul diavolului” şi să polemizez cu adversarii ideologici sau neideologici ai coaliţiei PSD-ALDE. Nu acesta este rolul ...

O urare pentru noul ministru al cercetării

A fost un timp când era vehiculată formularea România – societate a cunoașterii. S-a dovedit însă că această formulare nu exprimă nici realitatea românească și nici programele politice. Semnificativ, ea a fost abandonată de mulți ani. Guvernările române constant au ignorat cercetarea românească[1]. Alocările bugetare pentru cercetare au variat în jur ...