Romania Sociala logo
Menu

Despre capitalism, numai de bine. Fragmentul VI: Marele joc global: Minotarurul, Dragonul şi Ursul

autor:   9 November 2018   

Nicolae Taran

În 1990, dolarul era singura valută cheie din SMI. Orice bancă de emisiune, cu excepţia Fed, nu putea emite atunci monedă naţională dacă această emisiune nu era acoperită în dolari americani. Doar Banca Angliei şi BJ reprezentau atunci excepţii nesemnificative. Mai mult, după ce preşedintele Nixon a suspendat în 1971 convertibilitatea în aur a dolarului american, moneda cheie din SMI a devenit bancnota dolar, o bancnotă-aur fără acoperire în aur, o bancnotă pusă în circulaţie doar de către Fed. Iar procurarea acestei monede într-o ţară din fostul CAER implica fie obţinerea de credite de la FMI, fie excedente comerciale cu ţările occidentale. Din acest motiv esenţial, băncile de emisiune din ţările fostului CAER au intrat atunci în colaps, iar băncile comerciale şi sectoarele reale din economiile acestor ţări au fost scoase la licitaţie şi vândute cu mult sub valoarea lor contabilă. Rusia, România şi Bulgaria au fost ţările cele mai afectate de colapsul CAER şi BICE. Comerţul în ruble transferabile dintre aceste ţări a fost sistat intempestiv, iar comerţul lor cu ţările occidentale a devenit foarte greu de finanţat de către propriile bănci, deoarece acestea nu aveau valută. De exemplu, companiile ruseşti care exportau petrol în perioada guvernului Gaidar nu-şi repatriau valuta, deoarece băncile ruseşti erau falimentare. Iar aceşti rusodolari au inundat atunci tot felul de conturi offshore. Şi acelaşi lucru s-a întâmplat în România, în Bulgaria şi în toate celelalte ţări din fostul CAER. Cu alte cuvinte, datorită penuriei de monede convertibile, economiile ţărilor din fostul CAER au intrat mai întâi în faliment, iar apoi „masa lor credală” a fost vândută la preţuri derizorii. De aceea, cred că Petre Roman nu ar trebui criticat cu vehemenţă pentru opinia sa conform căreia economia românească era în 1990 o imensă „grămadă de fier vechi”.

În acest context, implozia CAER a reprezentat o enormă oportunitate politică, economică şi militară pentru SUA şi pentru aliaţii săi din UE: SUA a finanţat „tranziţia spre capitalism” în Rusia, iar Franţa, Germania, Olanda, Marea Britanie, şi Italia au făcut acelaşi lucru în Polonia, Ungaria, Cehoslovacia, România, Bulgaria, Estonia, Letonia şi Lituania, respectiv în Slovenia şi Croaţia, după implozia Iugoslaviei. Două mega-afacereri de succes, nu?

Fără îndoială, extinderea Occidentului în fostul bloc sovietic a reprezentat o poveste de mare succes pentru cei care au iniţiat, au organizat, au condus şi au finanţat această extindere. De ce? Pentru că extinderea Occidentului în fosta zonă de influenţă a URSS nu s-a făcut pe baza liberului arbitru, ci pe baza unor criterii de selecţie. Vae victis! Iar ţările care nu au îndeplinit aceste criterii, România şi Bulgaria, au devenit membre de rang inferior ale NATO şi ale UE. Dar a meritat oare această renunţare la suveranitatea politică, militară şi economică în contrapartidă cu beneficiile aferente: securitate şi prosperitate? Desigur, această întrebare este tardivă şi inutilă. Pentru că istoria nu se scrie cu dacă…

Aşa cum am arătat, Rusia condusă de Boris Elţîn se afla la sfârşitul secolului 20, la fel ca şi în perioada Vremurilor Tulburi (Smutnîie Vremeni) de la sfârşitul secolului 16 şi începutul secolului 17, într-un moment critic al existenţei sale. După perestroika lui Gorbaciov şi venirea la putere a lui Boris Elţîn, Rusia a fost afectată dramatic de o implozie politică, economică şi socială extrem de violentă. Însă, după ce Vladimir Putin a preluat conducerea, Rusia şi-a redobândit, cu mari eforturi şi privaţiuni, suveranitatea politică, diplomatică, economică, militară şi culturală. Mai întâi, a fost stopat exodul spre Occident al dolarilor proveniţi din exporturilor de hidrocarburi şi de bunuri tangibile. Cu aceste resurse valutare au fost recapitalizate banca de emisiune, băncile comerciale şi marile companii exportatoare de hidrocarburi, reactoare atomice, armament, echipamente cosmice, aluminiu, cupru, minereuri, lemn şi cereale. Nu în ultimul rând, Kremlinul a investit în mod prioritar valuta provenită din exporturi în învăţământ, servicii medicale, stimularea natalităţii, cercetare, armată şi în industria de armament. Rezultatele acestei politici sunt incontestabile. În acest moment, Rusia ocupă locul 6 la nivel global într-un clasament alcătuit în funcţie de valoarea PIB cuantificată în dolari internaţionali (di), ea fiind devansată în acest clasament de Germania cu doar 163 de miliarde di (4.170,88 vs 4.007,88 miliarde di). Dar cea mai importantă performanţă a Rusiei din perioada 1990-2016 o constituie volumul excedentelor sale comerciale externe: 1.914 miliarde dolari americani (da). Într-un clasament alcătuit în funcţie de acest indicator, Rusia este devansată doar de China (3.439 miliarde da) şi este precedată de companiile din ZE (zona euro) (1.797 miliarde da) şi din Japonia (1.088 miliarde da). (18, 19)

Spre deosebire de liderii sovietici, Mao Zedong a decis în 1973 o reformare radicală a modelului marxist de planificare şi conducere centralizată a economiei chineze. Artizanul acestei tranziţii emergente spre capitalism, într-o ţară guvernată şi în prezent după principii marxiste, a fost Deng Xiaoping. Acest reformator genial a fost mult timp persecutat de liderii revoluţiei culturale, care îl considerau un trădător al marxismului. De fapt, Deng Xiaoping nu a trădat marxismul. Paradigma fundamentală a reformelor sale din agricultură, industrie, armată şi sectorul de cercetare al economiei chineze este extrem de factuală: „O economie planificată nu este un apanaj al socialismului, deoarece există planificare şi în capitalism, de asemenea există economie de piaţă şi în socialism. Planificarea şi economia de piaţă sunt amândouă instrumente de control ale activităţilor economice”. (20) Rezultatele transformării economiei chineze într-a economie socialistă de piaţă pe baza viziunii lui Deng Xiaoping sunt fără precedent în istoria omenirii. Astfel, produsul intern brut în preţuri constante înregistrat de China în perioada 1980 – 2017 a crescut de la 712 miliarde la 21.095 miliarde di. În cazul SUA, dinamica aceluiaşi indicator a fost următoarea: 6664 vs 17.662 miliarde di. Rezultă, deci, că economia Chinei a crescut în ultimii 37 de ani cu 9,6% (!), iar economia SUA, cu 2,7% în fiecare an. (18) În aceste condiţii, China a devenit, incontestabil, liderul economic al lumii. Şi astfel, profeţia lui Hruşciov din 1956 s-a adeverit, chiar dacă numai pe jumătate…



UK – Marea Britanie, mdi – miliarde dolari internaţionali, mda – miliarde dolari americani, EN  – exporturi nete, RV – rezerve valutare, DG – datorii guvernamentale, DP – datorii private, TB – tranzacţii bursiere, NG – nivel global. Surse de date: 1.  www.imf.org; 2.  www.data.worldbank.org; 3. https://www.bis.org.

Ce am putea spune dacă analizăm datele precedente? Nota bene, Fed şi guvernul american, care este câinele de pază al Fed, au câştigat războiul de 70 de ani cu fosta URSS, dar au pierdut pacea din ultimele trei decenii. Într-adevăr, dacă analizăm economia americană în termeni uzuali, putem observa fără nicio dificultate că economia americană a devenit pe parcursul ultimilor trei decenii o economie falimentară.  Datele prezentate în continuare reflectă cu claritate implozia bonităţii financiare a economiei SUA din ultimele trei decenii. Astfel, conform reglementărilor din UE, o economie în care nivelul împrumuturilor guvernamentale este mai mare de 60% din PIB, iar cel din sectorul real al economiei este mai mare de 133% din PIB, este o economie în pragul falimentului. Cu alte cuvinte, dacă nivelul creditării sectorului non-financiar al unei economii este mai mare de 193% din PIB, fezabilitatea financiară a acelei economii este extrem de scăzută. (20)



CSN – volumul creditelor din sectorul non-financiar al economiei americane (guvern, companii şi populaţie), CSF – volumul creditelor din sectorul financiar al economiei americane. Surse de date: 1.  www.imf.org, 2. www.federalreserve.gov. 3. www.data.worldbank.org

Analizând datele din matricea precedentă putem observa că economia americană avea un nivel de creditare al sectorului non-financiar de 142% din PIB în 1980, de 187% din PIB în 1990 şi de 276% din PIB în 2017. Şi acelaşi lucru s-a întâmplat şi în cazul economiilor din ZE, Japonia, Marea Britanie şi China, unde, aşa cum am arătat anterior, nivelul datoriilor din sectorul non-financiar era mai mare decât pragul critic menţionat: 274% din PIB în ZE, 391% (!) din PIB în Japonia, 294% din PIB în Marea Britanie şi 270% din PIB în China. Dar de ce a scăzut atât de mult fezabilitatea financiară a acestor zone-nucleu ale economiei globale?

Supracreditarea economiei americane reprezintă o consecinţă previzibilă a faptului că Fed a devenit în 1990 singura maşină de tipărit bani la nivel mondial. De fapt, actuala structură a SMI, reglementată prin Acordul de la Kingston (1976), este o structură de tip unipolar. Altfel spus, actualul SMI a fost proiectat să funcţioneze cu o singură bancă centrală (Fed) şi 174 de sucursale sau clone ale acesteia, aceste sucursale fiind conduse de guvernatori inamovibili la nivel naţional. Desigur, statutul acestor sucursale este strict ierarhizat într-o structură piramidală condusă de FMI, o organizaţie strict controlată de către Fed. Astfel, la baza acestei piramide există 168 de bănci naţionale care emit monedă în funcţie de rezervele valutare de care dispun. Politica monetară a acestor bănci este coordonată de către FMI şi doar de către FMI, deoarece guvernele sau parlamentele din aceste ţări nu au dreptul legal să reglementeze şi să implementeze politici monetare, sau să destituie guvernatorii băncilor centrale. Dar în afara acestor 168 de bănci naţionale de la baza piramidei FMI, există 6 sucursale zonale ale Fed: BCE, Banca Angliei, Banca Canadei, Banca Australiei, BJ şi Banca Chinei. Diferenţa între aceste două categorii de bănci de emisiune este foarte mare. Dacă una din cele 168 de bănci de emisiune de la baza piramidei FMI  vrea să emită monedă, această operaţie trebuie aprobată de FMI şi implică o majorare a rezervei valutare din exporturi. Iar dacă o asemenea bancă nu are suficientă rezervă valutară, atunci ea trebuie să împrumute bani de la FMI sau poate practica deprecieri de curs, tot cu aprobarea FMI. Mai mult, o asemenea bancă nu poate acorda credite guvernamentale din rezerva valutară. În schimb, cel 6 bănci de emisiune zonale menţionate anterior au un statut privilegiat. Ele pot emite monedă chiar dacă rezervele lor valutare se diminuează şi pot acorda credite guvernamentale din aceste rezerve. Evident, Fed are o libertate de mişcare cu mult mai mare decât BCE, BJ, Banca Angliei sau Banca Chinei. (21)

La prima vedere, faptul că dolarul reprezintă singura monedă cheie din actualul SMI pare să reprezinte un „privilegiu exorbitant”. (21) Dar numai la prima vedere. Atunci când America înregistra în perioada 1945-1965 mari excedente comerciale cu celelalte ţări ale lumii, aceste excedente au fost utilizate pentru relansarea economică a Europei occidentale,  a Japoniei şi a tigrilor asiatici. Din această cauză, prestigiul politic şi cultural al SUA a atins atunci cote maxime. Însă, economia americană a înregistrat în ultimele cinci decenii mari deficite de cont curent, cele din perioada 1990 – 2017 fiind imense: 10.334 miliarde dolari! Aceste deficite au fost finanţat prin supracreditarea de către Fed a guvernului american şi a economiei americane. Dar aceste credite au fost ulterior refinanţate de China, de Germania, de Japonia, de Rusia şi de ţările din OPEC, astfel încât America a devenit un minotaur global care a consumat plin de lăcomie uriaşele excedente comerciale din economia globală, pe care le-a cumpărat cu bani de hârtie. (22) Iar în acest moment, conduita minotaurului american a devenit discreţionară: „Dacă vreţi dolari, atunci trebuie să aprovizionaţi America cu produse bune şi ieftine, iar dolarii emişi de noi pentru finanţarea exporturilor voastre trebuie să-i economisiţi cumpărând bonduri guvernamentale americane. În caz contrar, vă vom bloca exporturile prin taxe vamale prohibitive, vom determina prăbuşirea preţurilor la hidrocarburi şi la materii prime şi vom contracara orice încercare de a pune în pericol supremaţia dolarului şi a Americii”. Mărire şi decădere?

Este evident că actuala radicalizarea a politicii americane reflectă o bulversare emergentă  a raportului de forţe în marele joc global. „Excepţionalismul” american nu mai este sustenabil deoarece capitalismul american a devenit un capitalism de tip cazinou, iar „China şi Rusia stau deja pregătite în calitate de modele alternative şi puteri protectoare, oferind noi aranjamente de poziţionare bilaterală sau multilaterală”. (23) Dacă îmi este permis, în marele joc global se înfruntă, fără menajamente, un minotaur, un dragon şi un urs. Nu cred că are rost să încercăm să ghicim cine va câştiga această confruntare: minotaurul, dragonul sau ursul? Câştigătorul acestei confruntări va scrie istoria. Pentru că istoria este scrisă întotdeauna de învingători. Dar învingătorii nu sunt mereu aceiaşi…

 

Surse (pentru întreaga serie Despre capitalism, numai de bine): 1. Adam Smith, Avuţia Naţiunilor, Publica, 2011, p. 9; 2. Nikolai Starikov, Naţionalizarea rublei, calea spre libertatea Rusiei, Frontiera, 2016, p. 71; 3. Nikolai Starikov, 1917. Dezlegarea enigmei revoluţiei „ruse”, Frontiera, 2017, p. 14; 4. Nikolai Starikov, Naţionalizarea rublei, calea spre libertatea Rusiei, Frontiera, 2016, p. 56; 5. Ibidem; 6. Ibidem, p. 62; 7. Ibidem; 8. Ibidem, p. 64; 9. Ibidem, p. 60; 10. John Maynard Keynes, Teoria generală a ocupării forţei de muncă, a dobânzii şi a banilor, Publica, 2009, p. 146; 11. Nikolai Starikov, op. cit., p. 64; 12. Murray N. Rothbard, Împotriva socialismului monetar, https://mises.ro; 13. 1929 – 1923: America în colaps. Istoria Marii Crize Economice, https://www.historia.ro; 14. Marea criză economică, https://ro.wikipedia.org; 15. John Maynard Keynes, op. cit., p. 223; 16. Nikolai Starikov, op. cit., p. 125; 17. Ibidem, p. 128; 18. www.imf.org; 19. www.data.worldbank.org; 20. www.ec.europa.eu/eurostat; 21. Nikolai Starikov, op. cit., pp. 335-337; 22. Yanis Varoufakis, Minotaurul global. America, Europa şi viitorul economiei globale, Comunicare.ro, 2017, p.101; 23. Adrian Severin, Cine va câştiga noul Mare joc?, Lumea, Nr. 6, 2018, p. 46.



Facebook

Politica financiară a guvernării PSD-ALDE – pro şi contra: 4. Companiile nefinanciare cu capital străin, mai competitive decât cele autohtone

Boomul economic din România ultimilor ani nu reprezintă doar o consecinţă a mixului de politici  fiscal-monetare pus în practică de guvernul român şi de BNR. În opinia mea, pe lângă relaxarea fiscală şi creşterea semnificativă a pensiilor şi a salariilor din sectorul public, performanţele remarcabile ale companiilor nefinanciare cu capital ...

O zi specială

1 Decembrie 1918 pune pentru mine problema identităţii într-o altă perspectivă.  În fiecare zi îmi pun întrebarea ce sunt eu? Simplu: sunt Cătălin, sunt soţ, părinte, bunic; sunt prieten; sunt sociolog; sunt cetăţean al României, adică sunt român. Azi însă am un sentiment cu totul deosebit: e mult mai mult decât ...

Politica financiară a guvernării PSD-ALDE – pro şi contra: 3. Datoria publică şi privată

Aşa cum am arătat anterior, reducerea fiscalităţii, respectiv majorarea pensiilor și a salariilor din sectorul public  implică o creştere a cererii solvabile şi a ofertei agregate, respectiv a produsului intern brut. Dacă acest balon de oxigen sau „magnetou”, aşa cum spunea Keynes, nu generează o creştere a deficitelor fiscale, sustenabilitatea ...

Politica financiară a guvernării PSD-ALDE – pro şi contra: 1. Cea mai stimulativă politică fiscală din UE

După cum este cunoscut, locuitorii ţării noastre şi investitorii străini au beneficiat în ultimii cinci ani de o diminuare semnificativă a fiscalităţii. Pe de altă parte, această relaxare fiscală a fost contrabalansată de o politică bugetară extrem de restrictivă în ceea ce priveşte nivelul cheltuielilor guvernamentale. În acest context, ponderea ...

Politica financiară a guvernării PSD-ALDE – pro şi contra: 2. Inflaţia şi investiţiile

Politica financiară practicată de guvernele susţinute de coaliţia PSD-ALDE este extrem de criticată şi contestată de anumiţi  lideri de opinie din ţară şi din străinătate. În ce mă priveşte, nu intenţionez să devin „avocatul diavolului” şi să polemizez cu adversarii ideologici sau neideologici ai coaliţiei PSD-ALDE. Nu acesta este rolul ...

O urare pentru noul ministru al cercetării

A fost un timp când era vehiculată formularea România – societate a cunoașterii. S-a dovedit însă că această formulare nu exprimă nici realitatea românească și nici programele politice. Semnificativ, ea a fost abandonată de mulți ani. Guvernările române constant au ignorat cercetarea românească[1]. Alocările bugetare pentru cercetare au variat în jur ...

România deleuziană: fragmentul XXVII, despre Brașov (I)

Eseurile despre Brașov sunt dedicate celor care îndrăgesc acest oraș. În spiritul lui Heidegger, a iubi sau a îndrăgi înseamnă a purta de grijă unui lucru sau unei persoane. Ca atare, cele scrise se cuvine a fi citite ca un apel la grijă. O formă de îndrăgire este să-ți pese ...

Coș minim de consum pentru un trai decent pentru populația României

Ștefan Guga (Syndex), Adina Mihăilescu (ICCV), Marcel Spătari (Syndex) În perioada iulie-septembrie 2018, Institutul de Cercetare a Calității Vieții și Syndex România au derulat o cercetare la nivel național pentru fundamentarea unui coș minim de consum pentru un trai decent pentru populația României. Rezultatele acestei cercetări ar trebui să constituie o ...