Romania Sociala logo
Menu

Despre programul PSD sau Conu’ Leonida faţă cu bugetul

autor:   5 July 2017  

Iulian Stănescu

În societăţile capitaliste, orice program de guvernare are la bază două considerente strategice: (1) ce îşi doreşte electoratul, cel care oferă voturile pentru câştigarea puterii, şi (2) interesele donatorilor, cei care oferă fondurile de campanie. Pentru statele slabe, cum este şi cazul României, la cele de mai sus se adaugă şi respectarea intereselor pe care le au statele puternice. Problema inerentă a oricărui program de guvernare sau a oricărei decizii politice majore este că interesele de mai sus nu sunt niciodată aliniate. Din contră, interesele electoratului şi cele ale donatorilor sunt opuse, mai ales în cazul partidelor de stânga.

 

Dincolo de aspecte ce ţin de rivalităţi personale şi probleme în justiţie, cea mai mare parte a durerilor de cap pentru conducerile vremelnice ale partidelor de la putere, mai ales în cazul PSD, este dată chiar de propriul program electoral, convertit ulterior în program de guvernare.

 

Programul electoral se află la temelia succesului electoral al PSD tocmai pentru că a răspuns aşteptărilor majorităţii populaţiei: electoratul vrea să o ducă mai bine (venituri mai mari, condiţii de viaţă mai bune, servicii publice mai bune), iar donatorii din mediul de afaceri vor impozite mai mici şi investiţii publice (a se înţelege achiziţii publice) în domeniile lor de activitate. Alte partide au oferit mai nimic sau au preferat să vorbească despre alte teme, precum Unirea Moldovei cu România, anti-corupţia, PSD e rău etc., mai puţin importante pentru marea majoritate a electoratului.

 

Programul PSD (mai corect programul Dragnea-Vâlcov) are însă un defect de concepţie: pe cât este de atrăgător, pe atât este puţin realizabil. Din nefericire, nu a existat o discuţie lucidă şi neutră pe acest subiect.

 

Înainte de a intra în miezul problemei, să încercăm o cale mai simplă de a înţelege de ce nu este realizabil programul PSD. În esenţă, programul prevede creşteri substanţiale ale salariilor şi pensiilor, servicii publice mai bune şi investiţii publice substanţiale. În acelaşi timp, sunt prevăzute reduceri de impozite, inclusiv scăderea cotei unice la 10%, reduceri de contribuţii sociale, precum şi reducerea sau eliminarea unor impozite, taxe şi contribuţii sociale.

 

Problema de fond este următoarea: nu poţi să ai impozite ca într-un paradis fiscal, pe de o parte, şi venituri ale populaţiei şi servicii publice ca în Vestul Europei, pe de altă parte. Altfel spus, nu poţi avea cota unică de 10%, cum este în Macedonia, şi spitale ca în Austria sau Germania.

 

O asemenea concepţie aminteşte de Conu’ Leonida al lui Caragiale. După Leonida, într-o republică nimeni nu mai plăteşte bir, dar fiecare cetăţean „ia câte o leafă bună pe lună”, peste care „pensia e başca”. Consoarta, Coana Eftimiţa, nu înţelege cum e posibil aşa ceva: „Dacă n-o mai plăti nimeni bir, soro, de unde or să aibă cetăţenii leafă?”. Conu’ Leonida îi răspunde: „Treaba statului, domnule, el ce grijă are? Pentru ce-l avem pe el? E datoria lui să-ngrijească să aibă oamenii lefurile la vreme…”.

 

Revenind la miezul problemei, actuala putere are de gestionat un conflict, o contradicţie, care limitează opţiunile în actul de guvernare. Cu această problemă s-au confruntat guvernările succesive din 2005 şi până în prezent.

Sursa problemei este cota unică. Orice stat obţine venituri fiscale din trei tipuri de impozite: (1) cele pe avere (proprietate), care sunt modice în România şi nesemnificative ca pondere în buget, (2) cele pe venit, cum sunt impozitul pe veniturile populaţiei sau pe profitul firmelor, şi (3) cele pe consum, cum sunt TVA şi accizele. Trecerea în 2005 la regimul cotei unice (16% pentru veniturile din salarii ale populaţiei, 16% pentru profitul firmelor) a redus serios veniturile din impozitele pe venit. Ca atare, sunt posibile trei categorii de soluţii sau o combinaţie între cele trei: creşterea impozitelor pe consum (TVA şi accize), reducerea cheltuielilor publice (austeritate, mai puţin bani pentru salarii în sectorul public, mai puţină sănătate, educaţie, cultură pentru populaţie, mai puţine drumuri, căi ferate etc.) sau creşterea deficitului public şi, implicit, creşterea datoriei publice.

170705

 

În funcţie de contextul economic, de presiunea din partea populaţiei, a mediului de afaceri, precum şi cea din afara ţării, guvernările din 2005 şi până în prezent au experimentat soluţii diferite. Din această combinaţie, cel puţin una dintre cele trei surse de presiune, de regulă populaţia, a ieşit pierzătoare. Este genul de situaţie în care nu pot fi doar câştigători. Una sau mai multe părţi trebuie să piardă.

 

Guvernul Tăriceanu 1 (2005-2006) a optat pentru austeriate pe partea de cheltuieli, vânzarea de companii de stat (BCR, de exemplu) şi întârzierea construcţiei instituţiilor pentru absorbţia fondurilor europene 2007-2013, ceea ce avea să ne coste ulterior. Pe fondul intrării în ţară a circa 20 de miliarde de euro anual, guvernul Tăriceanu 2 (2007-2008) a crescut cheltuielile publice, dar cu preţul unui deficit public dincolo de 3% din PIB în 2008. În anul 2009, guvernul Boc 1 a urcat deficitul la peste 7% din PIB, pentru a mulţumi electoratul şi mediul de afaceri, având în vedere că trebuia reales Traian Băsescu. Ulterior, în contextul crizei economice, deficitul a trebuit redus. Guvernul Boc 2 (2010-2012) a urmat decizia lui Traian Băsescu de mărire a TVA şi austeritate. Cu toate promisiunile de „dreptate până la capăt” şi abandonarea austerităţii, guvernul Ponta doar a restituit tăierile de salarii decise de Băsescu în 2010, dar a continuat austeritatea. La alegerile prezidenţiale din 2014, candidatul Ponta a decontat electoral deciziile premierului Ponta.

 

Mai aproape de zilele noastre, decizia de reducere a impozitelor şi taxelor luată de guvernul Ponta în 2015, după pierderea alegerilor prezidenţiale, decizie inspirată de talentatul domn Vâlcov, a însemnat, pe fond, revenirea la strategia guvernului Tăriceanu 2 din 2007-2008: cheltuieli cât mai mari pentru a mulţumi populaţia, impozite cât mai reduse pentru a mulţumi mediul de afaceri, având drept consecinţă un deficit public spre 3% din PIB. Spre deosebire de acei ani, economia României nu mai beneficiază de fluxuri de capital anormal de mari dinspre Vestul Europei. Ca atare, creşterea economică, oricât de mult ar fi stimulată de consum, este de circa 4-5%, sub cea de 7-8% din 2006-2008.

 

Din acest punct, orice creştere de cheltuieli şi, respectiv, scăderi de impozite, cum sunt cele prevăzute în programul PSD, înseamnă un deficit public de peste 3% din PIB. Mai înseamnă şi intrarea în coliziune cu cerinţele Comisiei Europene atât prin Tratatul de la Maastricht (3% din PIB) cât şi prin Pactul Fiscal (1% din PIB deficit structural, celebrul MTO), la care am aderat sub Traian Băsescu, dar fără a fi membri ai zonei euro. Comisia poate tăia fondurile europene alocate României, situaţi în care guvernul de la Bucureşti nu are spaţiu de negociere.

 

Aici este miezul problemei şi o situaţie fără ieşire. De aceea, de fiecare dată când o măsură de prim rang din programul PSD este încercată a fi adusă la îndeplinire, fie se amână, cum a fost legea salarizării, fie se abandonează, cum a fost impozitul pe gospodărie. Cu toate acestea, scadenţa este doar amânată. Schimbarea guvernului printr-o criză politică indusă este ca un as din mânecă, un joker, care se poate folosi o singură dată. El doar amână momentul ciocnirii inevitabile între ce poate bugetul României, aşa cum este el limitat de cota unică, pe de o parte, şi aşteptările populaţiei, întărite de programul electoral PSD.

 

Pentru conducerea PSD, singura soluţie de fond este abandonarea, implicită sau explicită, a programului electoral Dragnea-Vâlcov şi schimbarea din mers a strategiei guvernării. Este ceea ce se încearcă, într-o anumită măsură, prin noul program de guvernare. Impozitele nou anunţate pe cifra de afaceri a întreprinderilor şi contribuţia de solidaritate (un impozit pe veniturile salariale mari, de cel puţin 10 ori peste salariul minim, dar nu un impozit pe avere), înseamnă o renunţare de facto la cota unică. De aici şi valul de nemulţumire cu larg ecou mediatic al mediului de afaceri, marele câştigător al cotei unice.

 

Pe de altă parte, riscul politic major rămâne în jurul deciziei de mutare a contribuţiilor sociale de la angajator la angajat. În sectorul public, aceasta înseamnă anularea aproape în întregime a creşterilor de salarii brute prevăzute în legea salarizării unitare. În sectorul privat, rămâne de văzut dacă patronatele vor fi de acord să mărească salariile brute sau vor păstra în buzunar reducerea de contribuţii sociale ale angajatorului, chiar dacă aceasta însemna o tăiere de salariu net pentru angajaţi.




Facebook

Cum ne imaginăm că va fi viitorul?

Este o întrebare pe care fiecare dintre noi ne-o punem. Cel mai simplu este să invoc propria mea experienţă. În anii ’60 eram tânăr. Viitorul mi se părea confuz. Pe de o parte, politic ni se oferea un model de viitor: o societate socialistă, care va evolua spre comunism. Problema era a credibilităţii. Imensa majoritate a românilor ...

Franţa, un avertisment pentru viitoarele crize ale Europei?

Ne preocupă tot mai mult viitorul. Încă îl populăm aproape exclusiv cu speranţe. Un salt l-am făcut. Disciplinăm speranţele cu date şi cunoştinţe despre cum putem evolua în sensul dorit. Suntem însă mereu surprinşi că realitatea care năvăleşte în prezent nu se prea potriveşte cu predicţiile noastre. Constatăm că avem o capacitate scăzută de a ...

File din „Jurnalul de cercetare” (Boldești, 1967)

Printre fişele mele de lectură am găsit câteva pagini de însemnări aşternute pe hârtie în urmă cu mai mult de o jumătate de secol: „Drumuri şi oameni. Boldeşti, 23.05.1967”. La Boldești, Institutul de Psihologie al Academiei RSR, prin secția de Psihologie socială, condusă de Traian Herseni, a realizat prima cercetare psihosociologică de teren, pe baza ...

România deleuziană: fragmentul XXVIII, despre păsări și animale (II)

Semnificația problemei: ,,Problema animalităţii” nu este, firește una oarecare. Dacă o consider decisivă, cum se spune, şi încă de multă vreme, în ea însăşi şi pentru valoarea ei strategică este pentru că, dificilă şi enigmatică în sine, ea reprezintă totodată şi limita pe care se întemeiază şi pornind de la ...

Istoria socială a României

Dragi cititori, avem plăcerea să vă semnalăm suplimentarea tirajului iniţial al cărţii Istoria socială a României, lucrare elaborată de profesorul Cătălin Zamfir şi un grup de cercetători ai Institutului de Cercetare a Calităţii Vieţii (ICCV). Cartea a apărut la finele anului 2018 sub îngrijirea editurii Academiei Române şi face parte dintr-o colecţie mai largă ...

Politica financiară a guvernării PSD-ALDE – pro şi contra: 5. Problemele bugetelor locale

Succesul pe termen lung al actualei politici financiare presupune continuitate, răbdare şi consecvenţă în ceea ce priveşte soluţionarea problemelor reziduale. O asemenea problemă o constituie gradul extrem de redus al autonomiei financiare de care beneficiază autorităţile publice locale. Spre exemplu, veniturile autorităţilor publice locale au totalizat anul trecut 77,854 miliarde lei ...

De ce este ignorată sociologia în România?

Iată o întrebare la care am încercat să găsesc răspuns şi înainte şi după schimbarea de paradigmă ideologică din Decembrie 1989. Sociologia sub regimul comunist: ascultată din politeţe, dar ignorată În timpul guvernării comuniste, când aveam obligaţia de a integra în „câmpul muncii” absolvenţii care refuzau repartiţia primită după absolvirea şcolii profesionale, a liceului de specialitate şi chiar ...

Politica financiară a guvernării PSD-ALDE – pro şi contra: 4. Companiile nefinanciare cu capital străin, mai competitive decât cele autohtone

Boomul economic din România ultimilor ani nu reprezintă doar o consecinţă a mixului de politici  fiscal-monetare pus în practică de guvernul român şi de BNR. În opinia mea, pe lângă relaxarea fiscală şi creşterea semnificativă a pensiilor şi a salariilor din sectorul public, performanţele remarcabile ale companiilor nefinanciare cu capital ...