Romania Sociala logo
Menu

File din „Jurnalul de cercetare” (Boldești, 1967)

autor:   9 January 2019  

Septimiu Chelcea

Printre fişele mele de lectură am găsit câteva pagini de însemnări aşternute pe hârtie în urmă cu mai mult de o jumătate de secol: „Drumuri şi oameni. Boldeşti, 23.05.1967”. La Boldești, Institutul de Psihologie al Academiei RSR, prin secția de Psihologie socială, condusă de Traian Herseni, a realizat prima cercetare psihosociologică de teren, pe baza căreia s-a publicat sub redacția lui Traian Herseni volumul „Industrializare şi urbanizare. Cercetări de psihosociologie concretă la Boldeşti” (București, Editura Academiei R.S.R., 1970).

„Colectivul nostru, compus initial numai din câțiva membri ai Secţiei de psihologie socială a Institutului de psihologie (autorul acestor înduri ca responsabi,  dr. Vasile P. Nicolau, Georgeta Dan-Spînoiu, Ligia Gherguţ, Septimiu Chelcea, a fost completată în răstimp, cu sprijinul efcient al Institutului de Psihologie, director prof. univ. Al. Roșca, membru corespondent al Academiei, și director adjunct R. Florul, cu cercetători de la alte unități științifice sau de încățământ superior (N. Radu de la Institutul Pedagogic, Cătălin Zamfir, Pantelimon Goul și Mihai Golu de la Facultatea de Filozofie din Bucureti, Boris Zderciuc și Fulvia Eftin de la Muzeul Satului, Elena Zamfir de la Academia se Studii Economice, Merius Groppoșilă de Institutul de Științe Pedagogice, Cornelia Făcăoaru, studentă la Psihologie, ca și cu unele cadre intelectuale regionale sau locale (prof. N. Simache, ing. Al. Puşcariu, ing. G. Rizescu, înv. C. Nichita etc.) (T. Herseni, 1970, p. 8).

De la Bucureşti la Boldeşti, cu trenul. Plecarea din Gara de Nord, ora 7 şi 7 minute, linia 10. Ne găsim locurile. Compartiment de clasa a doua, pe osie. Suntem doar noi: profesorul Traian Herseni, Ligia Gherguţ şi subsemnatul. Trenul prinde viteză. Şi, ca în tren, discutăm de una, de alta. La un moment dat profesorul Traian Herseni începe a ne povesti despre universitatea interbelică şi despre profesorii lui. Ne captează atenţia mai întâi cu o anecdotă:

„Un boier, în drumul său, întâlneşte un avocat ce discuta cu un inginer. Opreşte trăsura şi îl invită pe avocat să se urce lângă el. Dă poruncă vizitiului să mâie mai departe. După un timp, avocatul, timid, îi aminteşte boierului de inginerul rămas să bată drumul singur, pe jos.

– E camaradul meu…

– Cine? Ăla?. E un meşteşugar!

Era spiritul vremii care vorbea aşa. Universitatea era altceva. Avea libertăţi şi privilegii: gândirea academică, tradiţii… Politehnica – înfiinţată târziu – nu era decât o şcoală superioară. Ea scotea ingineri, meşteşugari. La universitate nu erai oricine, erai un cetăţean. Profesorii te respectau ca cetăţean. Să te întrebe ce vroiau ei? Doamne fereşte! Ei înşişi se respectau ca cetăţeni. Aveau libertatea să predea la cursul lor ce vroiau ei. Programă? Conştiinţa lor! Şi treburile mergeau… Şi noi am învăţat carte, nu toţi, dar unii da! Au învăţat în universitate să fie ei înşişi şi programa lor de studiu să fie conştiinţa lor. În facultate aşa era. Citeai un an întreg Platon, dar numai Platon. Profesorul se întâmpla să fie un adept al lui Aristotel. La examen, nu profesorul şi studentul, ci Platon şi Aristotel vorbeau…

Mi‑aduc aminte examenul lui Miron Constantinescu. Mi‑a declarat că‑i marxist. Era căpos de atunci. L‑am întrebat ceva din Marx. A ştiut. I‑am dat examenul. I‑am dat şi bibliografie: Lenin, în franceză. El a citit şi a tot citit, dar, sunt convins, doar marxism.

Profesorii aveau şi ei ciudăţeniile lor… Lui Gusti, dacă îi spuneai: „Am citit tot, dar cel mai interesant este ce aţi scris dumneavoastră” , îţi dădea examenul. Rădulescu-Motru era mai uman. Dacă vroiai bilă roşie, ţi‑o dădea, din omenie. Altceva era pentru bilă albă. Acolo era o problemă. Trebuia să ştii carte. Despre Rădulescu‑Motru se spune că era un experimentalist. Eroare. Niciodată n‑a ştiut el ce se întâmplă în laboratorul înfiinţat în 1907. Nestor le învârtea pe toate.

Am asistat la pieirea lui Pârvan. Getica [cea mai importantă lucrare a sa, publicată în 1926 – n.n.] a scris‑o cu sufletul lui, cu sângele lui. Când a terminat‑o, s‑a prăbuşit. Era consumat biologic. Cursurile lui – între pietrele funerare, coloane antice, între fărâme de statui romane şi ştersături de inscripţii – aveau un aer de mistică păgână. El însuşi, galben, transfigurat, îţi răscolea gândurile, te tulbura.

Antonescu , profesor de pedagogie. Alt tip. Mai didactic. În faţa clasei spunea cu privire la o teorie oarecare: „ Unii spun aşa”. Îşi apleca mâinile într‑o parte şi făcea doi paşi lateral. „Alţii spun aşa”. Apleca mâinile în partea cealaltă şi mai făcea doi paşi în sens opus. Apoi revenea pe centru, îşi îndrepta mâinile spre propriul Eu şi spunea „Eu zic aşa”. Şi clasa se legăna ca bătută de vânt, urmând mâinile profesorului, care avea păr frumos şi mare. Pe Iorga nu‑l puteai urmări. Pornea de la un an: 1676. Şi o lua prin lume: în Anglia, în Franţa, la noi. Nae Ionescu11 se mira de noi: „Cum aţi ajuns voi la Filosofie?!”. Eu stăteam într‑o cameră. Era strâmtă. Şi patul era mic. Puneam picioarele pe perete şi mă tot gândeam. Mi‑am urmat gândurile. Am ales să‑mi urmez gândurile…

Filozofia ca specialitate era în întregime secundară. Trebuia să urmezi şi o altă facultate [decât Facultatea de Litere şi Filozofie, în care era şi Catedra de sociologie, etică şi estetică a profesorului Dimitrie Gusti – n.n.]. Cei mai mulţi făceau Dreptul. Nu trebuia să te prezinţi decât la examene, când puteai, când erai pregătit. La un examen – nici nu mai ştiu la care – profesorul s‑a uitat la mine, m‑a fixat, iar s‑a uitat. Mi‑a pus o întrebare năprasnică: „Dumneata ştii cum mă cheamă pe mine?”. I‑am răspuns: „Dacă dumneavoastră sunteţi titularul catedrei, sunteţi domnul profesor X. Şi X era”.

Popescu‑Sibiu, medic militar, maior, cel cu Psihanaliza lui Freud, s‑a prezentat la examenul lui Gusti: „M‑a interesat concepţia lui Freud şi reflexul ei în sociologie”. Prima întrebare a profesorului s‑a întâmplat să nu fie tocmai nimerită: „Dumneata l‑ai citit pe Popescu‑Sibiu?”. Maiorul a înclinat puţin capul. „Hai să‑l discutăm”. Şi l‑au discutat. În cele din urmă, profesorul a spus că mai trebuia scris un capitol. Popescu‑Sibiu a promis: „Voi mai adăuga un capitol”. Capitolul nu l‑a mai scris, dar examenul ştiu că l‑a luat.

Ralea era un om; avea farmecul lui. Vicepreşedinte al Prezidiului Marii Adunări Naţionale. Era cineva! Se împrietenise cu un câine din vecini. Îi dădea zahăr. Ce mai, prieteni! Prieteni la toartă. Într‑una din zile, aşteptând maşina ministerială, Ralea se apleacă pe călcâie în faţa grilajului ce îngrădea libertatea bunului său prieten. „Ham, ham” – începe să‑l necăjească. Îngrozit, un cunoscut al lui Ralea, care se întâmplase să fie pe acolo, i se adresează: „Tovarăşe Ralea, dumneata, mare demnitar al ţării, latri la un câine?! Ce o să spună lumea…”. Ralea se amuza mereu când povestea despre bunul său prieten, câinele vecinului”.

*

Aici sfârşesc însemnările din jurnalul cercetării de psihosociologie de la Boldeşti. Lecţia Boldeştiului le‑am predat‑o şi studenţilor care, de‑a lungul anilor, au făcut practică de cercetare în echipele pe care le‑am condus. Unii dintre ei au înţeles‑o, cei mai mulţi.*

______________________________________________________________________________

* Fragment din S. Chelcea,  Prima cercetare de psihosociologie concretă din cadrul Institutului de Psihologie,    Revista de Psihologie, 2018, 64, 4, pp. 245-254.



Facebook

Cum ne imaginăm că va fi viitorul?

Este o întrebare pe care fiecare dintre noi ne-o punem. Cel mai simplu este să invoc propria mea experienţă. În anii ’60 eram tânăr. Viitorul mi se părea confuz. Pe de o parte, politic ni se oferea un model de viitor: o societate socialistă, care va evolua spre comunism. Problema era a credibilităţii. Imensa majoritate a românilor ...

România deleuziană: fragmentul XXVIII, despre păsări și animale (II)

Semnificația problemei: ,,Problema animalităţii” nu este, firește una oarecare. Dacă o consider decisivă, cum se spune, şi încă de multă vreme, în ea însăşi şi pentru valoarea ei strategică este pentru că, dificilă şi enigmatică în sine, ea reprezintă totodată şi limita pe care se întemeiază şi pornind de la ...

Istoria socială a României

Dragi cititori, avem plăcerea să vă semnalăm suplimentarea tirajului iniţial al cărţii Istoria socială a României, lucrare elaborată de profesorul Cătălin Zamfir şi un grup de cercetători ai Institutului de Cercetare a Calităţii Vieţii (ICCV). Cartea a apărut la finele anului 2018 sub îngrijirea editurii Academiei Române şi face parte dintr-o colecţie mai largă ...

Politica financiară a guvernării PSD-ALDE – pro şi contra: 5. Problemele bugetelor locale

Succesul pe termen lung al actualei politici financiare presupune continuitate, răbdare şi consecvenţă în ceea ce priveşte soluţionarea problemelor reziduale. O asemenea problemă o constituie gradul extrem de redus al autonomiei financiare de care beneficiază autorităţile publice locale. Spre exemplu, veniturile autorităţilor publice locale au totalizat anul trecut 77,854 miliarde lei ...

De ce este ignorată sociologia în România?

Iată o întrebare la care am încercat să găsesc răspuns şi înainte şi după schimbarea de paradigmă ideologică din Decembrie 1989. Sociologia sub regimul comunist: ascultată din politeţe, dar ignorată În timpul guvernării comuniste, când aveam obligaţia de a integra în „câmpul muncii” absolvenţii care refuzau repartiţia primită după absolvirea şcolii profesionale, a liceului de specialitate şi chiar ...

Politica financiară a guvernării PSD-ALDE – pro şi contra: 4. Companiile nefinanciare cu capital străin, mai competitive decât cele autohtone

Boomul economic din România ultimilor ani nu reprezintă doar o consecinţă a mixului de politici  fiscal-monetare pus în practică de guvernul român şi de BNR. În opinia mea, pe lângă relaxarea fiscală şi creşterea semnificativă a pensiilor şi a salariilor din sectorul public, performanţele remarcabile ale companiilor nefinanciare cu capital ...

Franţa, un avertisment pentru viitoarele crize ale Europei?

Ne preocupă tot mai mult viitorul. Încă îl populăm aproape exclusiv cu speranţe. Un salt l-am făcut. Disciplinăm speranţele cu date şi cunoştinţe despre cum putem evolua în sensul dorit. Suntem însă mereu surprinşi că realitatea care năvăleşte în prezent nu se prea potriveşte cu predicţiile noastre. Constatăm că avem o capacitate scăzută de a ...

Politica financiară a guvernării PSD-ALDE – pro şi contra: 3. Datoria publică şi privată

Aşa cum am arătat anterior, reducerea fiscalităţii, respectiv majorarea pensiilor și a salariilor din sectorul public  implică o creştere a cererii solvabile şi a ofertei agregate, respectiv a produsului intern brut. Dacă acest balon de oxigen sau „magnetou”, aşa cum spunea Keynes, nu generează o creştere a deficitelor fiscale, sustenabilitatea ...