Romania Sociala logo
Menu

România deleuziană: fragmentul IX, despre păsări şi animale domestice

autor:   4 November 2016  

Stefan Ungurean

Motto: ,,Cine ştie dacă duhul omului se urcă în sus şi duhul dobitocului se coboară în jos către pământ?” Ecclesiastul, 3/21

Animalul reprezintă misterul ce stă la marginea existenţei noastre. Toate lucrurile au raţiunea lor spune Montesquieu. Ce facem deci cu misterul pe care-l reprezintă animalul? O idee apare la Goffman, atunci când vorbeste despre dresarea animalelor: noi acceptăm că există necunoaştere, dar nu acceptăm incognoscibilul, iar dresarea animalelor la circ nu ar fi altceva de tributul pe care-l plătim dorinţei noastre de raţionalitate. Ca şi cum ele nu ar avea aşa ceva şi acest lucru ar trebui inventat.

1. E vară, după-amiază, stau în curte şi răzuiesc tocul de la un geam. Găinile se plimbă agale, nici nu le simţi. Sunt găini de casă, din ouă clocite de o cloşcă care s-a ocupat apoi de pui şi i-a învăţat ce să mănânce şi cum să caute de mâncare. Gazda deschide o portiţă şi în curtea cu iarbă apar găinile care au fost clocite la incubator şi care împreună cu cocoşul au fost încă de dimineaţă separate de celelalte păsări. Ca să aveţi o imagine plastică, închipuiţi-vă un gimnast printre zece canotoare lipsite de minimum de sex-appeal şi care ar face încălzirea pentru un concurs. Găinile născute din ouă de incubator sunt extrem de agresive şi se caţără peste tot. Nu au simţul pericolului. Cocoşul este împiedicat la mers. Aşa se întâmplă când are prea mulţi hormoni şi nu i-a putut descărca pe ,,canotoare”. Mă fac că am treabă căci ştiu că dacă m-aş uita direct la el s-ar bloca. Pune ochii pe o ,,negresă”. Dă să o încalece, fără succes. Nedumerirea nu ţine mult, o ia la goană într-un colţ al ogrăzii, scotoceşte cu ghiarele în pământ şi cheamă găinile, semn că a găsit o râmă. Toate vin, în afară de ,,negresă”. Schimb poziţia faţă de geam ca să urmăresc jocul. Mă aştept ca cocoşul să atace una din găinile de lângă el. Nici vorbă. Se uită unde îi este favorita şi o ia oblic. Îşi face de treabă. Apoi mai face o mişcare, foarte lentă, tot căutând în iarbă, până ajunge în spatele ,,negresei”. De data asta violul îi reuşeşte. Totul a durat zece, cincisprezece minute.

Caut în memorie şi găsesc o definiţie a lui Tőnnies cum că omul este singurul animal care amână. Dar acum cocoşul ce a făcut? Şi apoi cum rămâne cu afirmaţia că numai omul este capabil de a construi mental o derulare a ceea ce ar dori să se întâmple, adică că doar el ar fi capabil de un proiect?

A doua zi iau nişte mămăligă şi arunc bucăţi la găinile-doamne ce stau în preajma cocoşului. Cel în cauză nici nu se atinge de ele. Atunci arunc bucăţile de mămăligă la câţiva metri, numai bine ca găinile să-şi facă gimnastica de dimineaţă, alergând într-acolo. Cocoşul nu fuge şi profit de asta şi îi arunc lui bucăţi de mămăligă. Nu se atinge de ele, aşteaptă să vină găinile şi abia după aceea ia şi el în cioc câte ceva, fără graba înfometatului. Sunt uluit.

2. Eram la masă, jucam taroc când cel din stânga mea lasă cărţile, se ridică şi dă să fugă ,,Ce ai? ” îl întreb. ,,Nu mai pot ţine” îmi răspunde copilul. ,,Du-te în grajd!” îi spun, ca să nu ne facă să aşteptăm prea mult. ,,Nu pot”, îmi răspunde ,,că se uită vacile la mine”. Ne prăbuşim cu toţii de râs.

În 2006 am citit un text scris de Didier Eribon în ,,Nouvel Observateur” sub titlul ,, Derrida à poil” ( ,,Derrida în pielea goală”), o prezentare a ultimului eseu postum al filosofului, decedat în 2004. Problema este simplă: pregătindu-se să facă duş, gânditorul a simţit privirea pisicii asupra sa, moment de pudoare şi chiar de ruşine. De aici întrebarea: ce înseamnă să trăieşti cu animalele? Ce înseamnă ele pentru noi, ce însemnăm noi pentru ele? Un răspuns angajează definiţia omului, a societăţii, a moralei, a justiţiei. Îl citez pe Didier Eribon: ,, căci animalul, în această tradiţie, este considerat celălalt absolut, pe a cărui excludere gânditori foarte diferiţi unii de alţii şi din toate epocile, au fundamentat definiţia umanităţii, a societăţii.” . Dintr-o întreagă tradiţie, Derrida îi citează pe Levinas şi Lacan care neagă animalului facultăţile care definesc omul, e vorba de raţiune, inconştient, cuvânt.

3. Merg după soră-mea în grajd. Mulgea vaca. Când mă vede îmi spune să plec imediat căci stresez animalul. Mă uit la ea mirat şi o întreb: ,,Au ajuns vacile atât de pudice încât se stresează la muls când sunt văzute de un bărbat? ”. ,,Da, asta are această problemă, de când a trebuit să chem doctorul şi felcerul să-i extragă fătul mort din ea. Nu mai suportă bărbaţii! ”. Bag la cap şi a doua zi mă înfăţişez la ele. Sunt două vaci, o Holstein şi o Sură de stepă. Încep să o ţesăl pe aia sură. La final întoarce capul să-mi lingă mâna, de mulţumire. Mă duc la Holstein, cea cu problema fătului. Se lasă îngrijită, mă duc spre botul ei, are intenţia de a mă linge, brusc întoarce capul în cealaltă parte. Am făcut treaba asta o săptămână. O rog pe soră-mea să facă acelaşi lucru. Obţine recompense de la amândouă vaci. Îi mărturisesc descoperirea. Îmi spune că deşi aia sură i-a lins mâna, vaca nu o mai iubeşte. O întreb: ,,Cum vaca iubeşte? Şi mă rog, cum de ţi-ai dat seama că nu o mai face?”. Îmi răspunde: ,,După privire. Asta s-a întâmplat cu ceva timp în urmă când i-am spus lui bărbatu-miu, eram lângă vacă, că vreau să o vând. Ea a înţeles şi mă priveşte cu răceală”. La câteva zile a venit cumpărătorul. Vaca a fost dezlegată, iar când a fost să iasă din grajd, s-a aşezat în genunchi, pe picioarele din faţă. Cu mare greutate au scos-o din încăpere. La ieşirea din curte, în dreptul portiţei, a făcut acelaşi lucru, forma ei prin care a putut protesta.

4. Asta vară, să fi fost ora şase dimineaţa, când o aud pe soră-mea plângând în hohote. Mă scol repede şi o întreb: ,,Ce s-a întâmplat?”. ,,Moare Coca”. Coca este iapa pe care o au de vreo cincisprezece ani. Era deja bătrână când au cumpărat-o. Acum are în jur de patruzeci şi doi de ani, asta însemnând cam optzeci de ani la om. Se aşteptau să moară. Merg în grajd şi văd animalul culcat. O strig, întoarce capul. O rog să se ridice, încearcă, dar nu poate. Soră-mea vine cu ovăz în palme şi îi dă să mănânce. Îmi spune că pesemne aşa s-a culcat noaptea şi că acum nu se mai poate scula. Dacă ar fi fost în picioare, ar fi căzut brusc, ar fi fost posibil să se lovească la cap şi ar fi murit repede. Aşa că acum ea va muri încet. Să priveşti ochii unui cal care trage să moară! Oare Heidegger i-a văzut vreodată? Derrida îl citează pe Heidegger care îi refuză animalului chiar şi moartea: cică numai omul poate muri, animalul crapă. (!).

O întreb: ,, Ce o să faci acum? ”. Trebuie să aleagă. Fie o lasă să moară şi plăteşte să fie dusă la ferma de vulpi de pe deal şi asta o costă 400 de lei, fie cheamă nişte samsari care se ocupă cu ducerea cailor la abatorul de carne şi ia pe ea 400 de lei. S-a decis pe a doua variantă. Au venit trei inşi cu o maşină cu trapă. Au lăsat trapa jos, lângă intrarea în grajd. Au legat picioarele din faţă ale iepei şi pe cele din spate cu o frânghie groasă. Au ancorat frânghia de la picioarele din spate de maşină şi au pornit uşor maşina. Calul a fost tras afară, lucrurile s-au poticnit la pragul din grajd şi atunci au intervenit oamenii. Coca a întors capul, să vadă unde este dusă. Toţi am zbughit-o care încotro. Privirea iepei îndreptată spre trapă a fost de nesuportat.

5. Când viţeluşa a fost să fie tăiată, au fugit cu toţii. Măcelarul mă cheamă să-l ajut să agaţe trupul, care nu mai are cap, de cuiul aflat în frânghia ce face parte dintr-un scripet. Îl întreb dacă animalul simte aproprierea morţii. ,,Da, simte”. Sacrificiul este un fenomen cultural arhaic ce maschează un joc de sumă nulă în care întotdeauna câştigă omul. Este drept să fie aşa? Poate că ar trebui, atunci când intrăm la raionul de ,,mezeluri” dintr-un supermarket, să ne cerem iertare. Căci oricum supermarketurile au devenit bisericile zilei de azi în care privim la salamurile plastifiate precum o făceau înaintaşii privind picturile de pe pereţi, adică cu evlavie.

6. Să vorbim despre faţa animalului. A văzut cineva faţa viţeluşei ce-şi strigă mama? S-a născut în grajd şi nu a văzut niciodată lumina de-afară decât atunci când uşa de la grajd se deschide. Este pregătită să fie sacrificată pentru nuntă. Cum şura trebuia sa fie folosită în acelaşi scop, proprietarii au decis ca vaca să fie mutată în alt grajd, aşa că viţeluşa nu doar că a fost lipsită de laptele mamei, dar a fost văduvită şi de prezenţa ei fizică. Din când în când rage de durere. Te duci să vezi ce este, iar când deschizi uşa, priveşte spre tine, spre lumina de afară, de acolo ar trebui să vină mama. Te duci şi o mângâi, atâta poţi face. Ochii ei te dor. Dacă ai în faţă această privire ajungi să înţelegi cuvintele lui Martin Buber: ,, ,,ochii animalelor au capacitatea unui limbaj elocvent. Prin ei, fără ajutorul sunetelor şi gesturilor, mai elocvenţi când absorb cu totul în privirea lor, ei exprimă misterul pe care natura l-a revelat şi l-a închis în ei, vreau să spun neliniştea devenirii ( der Bangigkeit des Werdens). Această stare a misterului o cunoaşte numai animalul, numai el poate să ne-o deschidă, – căci e o stare care se poate deschide, dar nu descoperi. Limba, în care are loc acest mister, este identică cu misterul care se exprimă în ea.”. Animalul este o fiinţă care simte durerea.

7. În discuţia avută cu Élisabeth Roudinesco, Derrida apreciază că moştenirea carteziană care îi include pe Kant, Lévinas, Lacan, Heidegger este legată de distincţia dintre animal şi om ca fiind aceea dintre reacţie şi răspuns. Această distincţie a stat la baza modernităţii şi a produs violenţele la care este supus animalul, fie că vorbim de experimentul de laborator, (despre care Baudrillard spune că reprezintă ,, mărturisirea unui principiu de obiectivitate de care ştiinţa nu e niciodată sigură” prin care ,,trebuie ucisă animalitatea din animale şi principiul ei de incertitudine”), de dresura la circ, de modul în care este el crescut sau sacrificat. Derrida ne îndeamnă, plecând de la Jeremy Bentham, să rescriem paradigma carteziană reacţie-răspuns cu suferă – nu suferă. Iar empatia cu suferinţa animalului ar aduce în prim plan respectul pe care s-ar cuveni să-l datorăm. Aşa ajungi să înţelegi versul lui Labiş din ,,Moartea căprioarei”: ,,Tu iartă-mă fecioară”.



Facebook

„Est modus in rebus!…” – interviu cu prof. dr. Gheorghiță Geană

Gheorghiță Geană este profesor la facultățile de sociologie și filosofie ale Universității din București și cercetător ştiinţific la Institutul de Antropologie „Francisc I. Rainer” al Academiei Române. Stiripentruviata.ro i-a pus câteva întrebări legate de subiectul cel mai dezbătut al momentului: definiția familiei și legătura acesteia cu înțelegerea comportamentului sexual uman. Intrebare: ...

O manifestare ştiinţifică de prestigiu

Pe 9 mai, la Bogaţi a avut loc Simpozionul Naţional „Sociologii şi MareaUnire. 80 de ani de la cercetarea sociologică a Comunei Bogaţi”, organizat de Asociaţia Română de Sociologie, Universitatea din Piteşti, Consiliul Local Bogaţi şi Centrul Regional de Excelenţă pentru Studii şi Cercetare. Manifestarea s-a bucurat de o participare ...

Strategia Națională a Educației parentale I. Cine schimbă societatea românească și în ce direcție?

Ministerul educației... a lansat o dezbatere publică pe un proiect de Strategie Națională de educație parentală, care urmează să fie adoptat prin lege. Ideea pare simplă: se introduce o nouă profesie/ ocupație, de educator parental; se creează un sistem național de educatori parentali; aceștia vor educa pe părinți și părinții vor ...

(Re)thinking Europe

O contribuție creștină pentru viitorul proiectului european Între 27 și 29 octombrie 2017 am avut onoarea să particip din partea României la o conferință istorică organizată de Vatican, prima la astfel de dimensiuni, ocazie în care Biserica prin mesajul Papei Francisc a redeschis dialogul cu lumea politică europeană. Evenimentul a ...

Despre capitalism, numai de bine. Fragmentul I: Scrierea si rescrierea istoriei capitalismului: între „mâna invizibila” si sclavagism

După cum este cunoscut, capitalismul a redevenit acum trei decenii cel mai important numitor comun al lumii contemporane. Drept urmare, lumea de azi este sută la sută capitalistă, fie că este vorba de SUA, de sateliţii acesteia, de Brazilia, de Rusia, de India, de China, de Africa de Sud, de ...

Societatea supravegheată vs. Capitalism (românesc)

Trecerea în revistă, pe scurt Ca mulți alții, m-am întrebat și eu de-a lungul timpului „ce e de făcut” pentru a reporni România? Primul pas, este să aflu „unde sunt”. Care sunt etapele prin care am trecut? Iată o schiță a lor, cu mențiunea că acestea se subîntind una alteia, unde începe ...

Despre copil: cel ce se îndreaptă spre viitor cu trecutul pe umeri (I)

Al cui este copilul?: Răspunsul îl găsim într-un poem al lui Kahlil Gibran: ,,Iar o femeie care purta un prunc în brațe spuse: ,, Vorbește-ne despre  Copii”. Și el glăsui: ,,Copiii voștri nu sunt copiii voștri. Ei sunt fiii și fiicele dorului Vieții de ea însăși îndrăgostită. Ei vin prin voi, dar nu din voi, Și, ...

România deleuziană. Fragmentul XXIII, despre încredere.

Despre încredere se poate gândi în două planuri. Într-un prim plan, încrederea ar reprezenta subiect al unei cunoașteri bazate pe cunoștințe. În alt plan, încrederea ar ține de cunoaștere ca spiritualitate. Diferența dintre cele tipuri de cunoașteri stă în faptul că în cadrul cunoașterii ce se fundamentează pe spiritualitate ar fi ...