Romania Sociala logo
Menu

România deleuziană: fragmentul VI, despre grijă și suferință

autor:   14 July 2016  

Stefan Ungurean

,,A trăi, prin definiţie, nu se învaţă. Nu prin sine însuşi, de la viaţă prin viaţă. Numai de la un altul şi prin moarte. Sau, în tot cazul, de la celălalt aflat pe marginea vieţii. Pe marginea interioară sau pe cea exterioară, este vorba, aici, de o heterodidactică între viaţă şi moarte”. Când am citit aceste gânduri ale lui Derrida, trecusem prin așa ceva. Faptul de a trăi întâmplări pe care să le memorezi dă posibilitatea ca ulterior, când vin lecturile, să înțelegi ce ai trăit și să semnifici. Există un precedent major, acela al evenimentului crucial trăit de apostolul Pavel pe drumul Damascului, fără nici un martor și pe care apoi l-a mărturisit. Așa a apărut religia creștină ca religie universală. Gândind în semnificația pe care Badiou o dă lucrurilor, nu reprezintă trăirea şi mărturisirea evenimentului un mod de constituire a Subiectului? Există deci experiențe care te formează, pentru că ești în interiorul lor.

Cred că era prin 2001 când mi s-a propus un parteneriat ştiinţific cu Indiana University în domeniul istoriei orale. Pe vremea aceea eram foarte implicat managerial, lucram cam șaptezeci și două de ore pe săptămână, iar în sociologie mă luptam cu modernii şi marile lor naraţiuni. Am acceptat și acest lucru a constituit un eveniment semnificativ în biografia mea. Așa am ajuns ca, în cele din urmă, să abandonez sociologia cantitativă, a sondajelor şi a spss-ului, să spun interviului ,,mai degrabă da” şi chestionarului „mai degrabă nu”. Am înțeles criticile pe care cei din Şcoala de la Frankfurt le-au adus pozitivismului în sociologie, anume că ar produce o ,,reificare a ordinii existente”, prin abordarea societăţii ca întreg şi că ar transforma umanul în social. Cum timp de vreo doisprezece ani am fost consultant în campanii electorale, am observat că lucrurile nu se opresc aici, că această transformare a umanului în social este urmată de transformarea socialului în politic şi a politicului în electoral, sociologia fiind unul din administratorii acestor multiple transformări. La urma urmei ce rezultă de-aici? Că viaţa unui om nu are decât valoarea unui buletin de vot introdus într-o urnă. Nu este deci întâmplător că votantul este perceput ca fiind un simplu bizon, această reprezentare pe cât ajută la autoreproducerea elitei politice, pe atât șubrezește întregul sistem politic, încălcându-se principiul rousseauist al guvernării moderne: ,, să transformi puterea în drept și supunerea în datorie”. Cunoaște cineva vreun bizon căruia să i se pretindă să aibă simțul datoriei?

Format ca mai toţi sociologii Vechiului Regim în paradigmă funcţionalistă, experimentată apoi în anii petrecuţi în ,,urbanism”, contactul cu istoria orală mi-a deschis un orizont al

cunoaşterii care mi-a priit. Nu-i neg funcţionalismului valenţele (într-un articol ce va să vină îi aduc indirect un elogiu) şi nu cred că, din perspectivă managerială, ar putea exista vreo paradigmă mai utilă decât funcţionalismul! Când Foucault vorbeşte despre guvernare ca despre un act de medicalizare, ,, medicalizarea generală a comportamentului, a conduitelor,a discursurilor, a dorinţelor etc. ce are loc pe frontul unde se întâlnesc cele două câmpuri eterogene, ale disciplinei şi suveranităţii”, el are în vedere funcţionalismul. Şi cum viața devine din ce în ce mai abstractă, iar instituţiile se sprijină pe ,,încredere”, cunoaşterea acestui ,,ascuns” pe care numai chestionarul îl poate realiza la nivel de sistem devine un fapt esenţial în actul de guvernare, pentru că încrederea dă măsura coerciției sinelui de către sine, așa cum o cere ,,datoria” exprimată de Rousseau.

Cu toate acestea, cred că înnoirea sociologiei nu se poate produce dinspre funcționalism, după cum cred că definiţia sociologiei ca ştiinţa despre societate ar trebui completată cu stiinţa despre societatea din om şi a omului în societate, aşa cum susţine Nisbet. Şi mai cred că schimbarea sociologului în momentul cercetării, schimbare imposibilă în cadrul sociologiei cantitative, centrată pe ideea de control, este benefică pentru cunoaștere. Există cunoaştere ca putere, dar există și cunoaştere ca dragoste, așa cum ne învață Mântuitorul.

Istoria orală mi-a dat șansa de a pune problema individului filosofic-juridic (sintagmă foucauldiană) ca produs şi producător al realităţii sociale, a subiectului de cunoscut, dar şi a cercetătorului. Într-un anumit fel îndrăznesc să cred că asistăm la o revenire la poziția filosofică de dinaintea lui Descartes și Kant, atunci când cunoașterea exterioară ajungea să fie condiționată de problema autocunoașterii.

Era iarnă, zăpadă, decembrie 2003, când l-am întâlnit pe nea Georgică. În cameră era răcoare şi omul stătea întins pe pat. I-am luat un interviu care s-a întins mai bine de patru ore, iar la fiecare oră făceam o pauză de zece minute. Şi acum îl am în faţă, mărturisind, răzemat pe pernă! Mult după aceea m-am luminat cu privire la cele întâmplate – experiența mai întâi și apoi lectura -, datorită lui Foucault: ,, cred că se impune să recunoaştem ca pe un eveniment de bătaie foarte lungă, în raporturile dintre subiect şi adevăr, momentul a spune adevărul despre sine însuşi a devenit o condiţie a mântuirii, când discursul adevărat despre sine însuşi a devenit un principiu fundamental în raportarea subiectului la el însuşi şi când obligaţia de a spune adevărul despre sine însuşi a devenit un element necesar pentru apartenenţa individului la o comunitate”. Nea Georgică era o persoană profund religioasă și de aceea mărturisirea a reprezentat un discurs al adevărului despre sine însuși, pentru el neexistând imagine, mască, simulare, lucruri cu care m-am confruntat în alte situații și care m-au obligat să abandonez proiecte începute de istorie orală.

Dacă nu mă înșeală memoria, omul avea 84 de ani şi o recunosc și acum, nu m-am așteptat ca întâlnirea cu acest om cu şapte clase primare să mă bulverseze atât de mult, să mă oblige să-mi fac propriul examen de conștiință, moment preliminar al oricărei dorințe de transfigurare. Așa a ajuns el să facă parte din grupul compus din patru sau cinci persoane, absolut uluitoare, pe care le-am întâlnit în viaţă. În 2004, cursul festiv pe care l-am ţinut absolvenţilor de la sociologie, la Bastionul Ţesătorilor, a fost pe o temă din Max Weber, chestiunea responsabilităţii şi a celor două cerinţe ce derivă din ea: ,, obiectivitatea instruită a privirii asupra realităţilor vieţii şi capacitatea de a le suporta şi de a deveni lăuntric, pe măsura lor”. Dacă prima cerinţă am dus-o în ceea ce postmodernul numește ,,filosofie ca jurnalism radical” plecând de la cerința: ,, să vedem ceea ce se vede”, cea de-a doua a fost construită printr-o exemplificare: nea Georgică. Am adus vorba de puterea de a îndura, în sensul reliefat de Jankélévitch, preluând o idee a apostolului Pavel, exprimată în Epistola întâi către Corinteni: ,,Și Dumnezeu care este credincios, nu va îngădui să fiți ispitiți peste puterile voastre, ci împreună cu ispita, a pregătit și mijlocul să ieșiți din ea, ca s-o puteți răbda”. Or această idee, de a dobândi capacitatea de a putea îndura, care scoate la lumină relația ca obligație față de celălalt și anulează posibilitatea să-ți pui întrebarea iubirii de sine ,,de ce mie?”, atunci când greutățile se revarsă peste tine, am regăsit-o în seninătatea mărturisirii lui nea Georgică.

Ţin minte că am trăit un moment în care mi s-a părut că totul este prea mult, cel legat de întâlnirea cu fosta soţie, după ani buni de despărţire. Căci nea Georgica a fost unul din ţăranii implicaţi în masacrul civililor români de către armata sovietică de la Fântâna Albă, din care scapă rănit şi este salvat de soţie, graţie căreia reuşeşte să treacă, cu multe peripeţii, graniţa spre țară. Suferinţa celor rămaşi în Bucovina de Nord a fost de neînchipuit, căci toţi cei care au scăpat de gloanţele soldaţilor sovietici au fost anchetaţi, iar cei care au avut cereri de plecare în România, au fost deportaţi în Siberia. Cererile fuseseră scrise de nea Georgică al meu. În acel climat în care toate etniile din Bucovina ocupată plecau care încotro, noile autorități, impregnate de viclenia a 400 de ani de guvernare mongolă, le-au spus românilor că dacă vor, la rândul lor să plece, să facă cerere la primărie. Nea Georgică, educat în spiritul imperial al cuvântului care are valoare, nu a văzut capcana și a fost unul din cei care s-au implicat frenetic în așa ceva. Toate acestea le-am aflat ulterior. Bănui că atunci când a înțeles că indirect, fără să vrea, a contribuit la deportarea, suferința și moartea unor compatrioți, el scăpând cu viață, a avut mustrări de conștiință. Or acest sentiment al vinovăției nu poți să-l duci atât amar de vreme, șaizeci de ani sunt la mijloc, dacă nu ai capacitatea de a putea îndura.

Iar celălalt sentiment de vinovăție este legat de prima soție, Doruța. Când a aflat că s-a întors acasă, s-a dus să-i ceară iertare, iertare pe care femeia, cu lacrimi în ochi, nu i-a dat-o: ,, Georgică, eu mi-am dat viața pentru tine. M-o condemnat în Rusia. Dacă m-ai dat în schimb pe alta, că noi tare ne-am iubit amândoi. Strașnic ne-am iubit…tu m-ai dat pe alta!”. Doruța a primit în sentință douăzeci de ani închisoare, în Siberia, din care a făcut nouă. Iar pe copchila pe care o luase cu ea, noaptea când a fost ridicată și care a murit de foame, a îngropat-o cu mâinile ei, lângă un copac. Nu-ți trebuie multă imaginație să-ți închipui ce a fost acolo, o mamă care își ține fata muribundă în brațe. Ei bine, această asociere a unei duble trădări, din partea unei guvernări care nu a tras un glonţ în apărarea cetăţenilor săi şi din partea soţului care a părăsit-o, prin recăsătorie, m-a tulburat. ,,Aşa mi-a spus Doruța mea, domnule profesor, că am dat-o pentru un sex de femeie și să mă duc în România mea”, iar omul acesta pur, cu ochii albaştri şi părul alb m-a privit direct, în ochi, fără nici o reţinere.

Am ieşit în pridvorul casei, era închis cu sticlă şi pe o masă am găsit patru biblii. Am luat una, am văzut că era toată subliniată cu negru, galben şi verde. Am luat a doua, la fel. Am luat a treia, la fel. Până şi a patra avea rândurile subliniate. M-am gândit că nea Georgică al meu o fi precum chinezul din ,, La răsărit de Eden” care neputând înţelege povestea lui Cain şi Abel, ia bibliile mai multor confesiuni, să compare traducerile. Nici vorbă de aşa ceva! L-am întrebat ce este cu atâtea sublinieri şi de ce atâtea exemplare, iar răspunsul a venit prompt. De fiecare data când a citit Biblia a găsit ceva care nu-l văzuse anterior. ,,Deci dumneata ai citit Biblia de paisprezece ori?”. ,,Da!”, atât mi-a zis. Eu nu am făcut-o nici până astăzi.

În primăvară am drum pe străduţa lui, căutam pe cineva care la şaptesprezece ani a fost ridicată din sat, pentru că era blondă, pistruiată, era româncă, dar se numea Walter şi tocmai de aceea a intrat în mecanismul deportărilor de etnici germani în Rusia Sovietică și care s-a trezit în lagărele din Urali, unde a trudit cinci ani, iarna la minus 40 de grade, iar în adânc, în mină, la plus 40 de grade. Supriză, îl văd pe nea Georgică, pe treptele de lemn, stând la soare. Se apropie Paştele şi este cald, copacii încă nu au înflorit. Mă duc, îl salut şi-l întreb dacă ştie cine sunt. Mă recunoaşte. M-a întrebat dacă am mai făcut interviuri. ,,Da”, i-am răspuns. Mă apuc să-i relatez despre ultimul interviu. Cel în cauză avea şaptezeci şi doi de ani, iar în urmă cu cincizeci şi şapte de ani, când el avea deci cincisprezece ani, a fost scos de taica lui în mijlocul străzii, care i-a arătat Catedrala ce era cap de perspectivă şi i s-a spus ceva de genul: ,,Toată viaţa am visat să bat un cui la Catedrală şi nu l-am bătut! Fă-o tu în locul meu!”. Omul moare şi stranie coincidenţă, fiul ajunge la vârsta tatălui şi se trezeşte cu pământ, prin desfiinţarea ceapeului şi cum este în vârstă şi nu-l mai poate lucra şi vede că la Catedrală nu sunt clopote, vinde ceva  din moștenire și se duce la Baia Mare şi dă comandă de două clopote şi, surpriză mare, când aduce clopotele, popii  le refuză! Şi atunci omul se ambiţionează – ce să facă cu două clopote în curte?- şi mai vinde din pământ şi pune de o biserică de lemn. Că azi, casa celui în cauză a fost rasă de pe fața pământului și că pe acel loc s-a ridicat un supermarket, ține de ironie. Iar faptul că acel supermarket este Kaufland o trec la cinismul istoriei, pentru că fostul proprietar, cunoscător al limbii germane, a făcut armata și frontul ca soldat la nemți.

Toate acestea i le-am povestit lui nea Georgică şi nu mică mi-a fost mirarea când mi-a spus: ,, Lucru mort domnule profesor, lucru mort!”. ,, Cum adică lucru mort, nea Georgică, ce ai fi vrut să facă? Să meargă cu vaporul, să mai trântească o casă? Omul lasă ceva în urma lui, – nu este acest lucru important? – şi nu o face pentru el, ci pentru ceilalţi?”. ,,Lucru mort”, mi-a repetat bătrânul. ,, Dar ce este pentru dumneata, lucru viu, nea Georgică?”. ,, Să iei o divorţată cu un copil, să creşti un copil orfan, astea sunt lucruri vii, rămâi în sufletul copilului, dar dacă faci clopote cum să fie citite numele lor, acolo sus, în clopotniță? Şi apoi, cu timpul, totul se va uita !”. Mi-a mai spus apoi că astă iarnă, când i-am luat interviul, a răcit şi are probleme cu prostata. Așa am aflat că i-am pricinuit un necaz. De atunci îl port în suflet şi cred că nu întâmplător, acum câteva luni, primesc un mail cu un link, un interviu cu nea Georgică al meu, și astfel știu că dacă îmi va fi dor să-l revăd nu am decât a deschide calculatorul.

Căci asta e tema, a salva viul, prin ,,urmă”! Și așa ajungem la problema unei prietene care, aflând că urmează să fie părăsită de soţ, m-a întrebat de ce viaţa este atât de injustă? Că avea copil mic de doi ani, că era gravidă în luna a şaptea, că stătea la etajul şase, că atunci când se lua curentul nu mergea nici hidroforul şi nici liftul, că de nenumărate ori a coborât la parter să ia apă şi a urcat scările pe jos, cu gălețile în mână, că în tot acest timp bărbatul era plecat în delegaţie, iar acum, când mai are câţiva ani până să ajungă la cincizeci de ani, o să rămână singură? Cum adică, ea nu are dreptul la nici un viitor, este aruncată la coş ca un obiect devenit neutilizabil? Cum, nu există o obligaţie morală a celuilalt faţă de sacrificiile făcute? Am înțeles că a fost luată prin surprindere, totul părea să meargă bine, nici prin cap nu-i trecuse să se întrebe dacă va avea capacitatea de a putea îndura o suferință. Căci noi am uitat cu toții de exercițiile anticilor de evaluare a forței noastre interioare, de punere la încercare, în raport cu o posibilă îmbolnăvire, suferință, nedreptate etc.

Ce spune cartea? M-am dus la Derrida: ,,faţă de cine, până la urmă, o datorie de justiţie ar putea să ne angajeze vreodată, se va spune, şi fie chiar mai presus de drept şi de normă, faţă de cine şi faţă de ce, aşadar, dacă nu faţă de viaţa unei fiinţe vii? Poate să existe justiţie, angajament de justiţie sau de responsabilitate în general care să fie obligată să răspundă de sine ( de sinele viu) în faţa a altceva, în ultimă instanţă, decât viaţa unei fiinţe vii, înţeleasă, indiferent, ca viaţă naturală sau ca viaţă a spiritului?”. Căci doar atunci există ,, spirit. Spirite. Şi trebuie să contăm pe ele ”.

Or situaţia femeii părăsite, divorțate ar fi alta dacă în România deleuziană, mioriticul nostru nu şi-ar însoţi anunţul matrimonial cu lait-motivul ,,fără obligaţii”, dacă ar crede că există posibilitatea unei supra-vieţuiri dincolo de moment, dincolo de obsesia materialismului, al ,,grijilor și îngrijorărilor”, fiind atent la cele spuse de evanghelistul Matei: ,, acolo unde este comoara voastră, acolo va fi și inima voastră”.

Întrebarea pe care mi-o pun este dacă nu cumva asistăm însă la un fenomen mai amplu, consemnat de Bauman, anume modificarea mai generală a raporturilor de putere din societate: ,, fuga, scăparea, omisiunea şi evitarea, respingerea efectivă a oricărei constrângeri teritoriale, cu corolarele sale greoaie de construire a ordinii, de menţinere a ordinii şi de responsabilitate pentru consecinţe, precum şi necesitate de a suporta costurile”, iar ceea ce se întâmplă la noi nereprezentând decât o şansă ratată în lupta cu această realitate născută din fuga capitalului. Iar această fugă solicită tot felul de deteritorializări şi reteritorializări, situaţie în care angajamentele afective şi morale derivate dintr-un ideal devin frâne în eforturile de dezinhibare, oamenii fiind în căutarea unei identităţi ce nu se lasă prinsă, pentru că totul ţine de reproducerea capitalului.

În acest context, l-am întâlnit eu pe nea Georgică, în care am recunoscut spiritualitate, adică un adevăr care este asumat ca stil de viață, un element al durabilului care se opune acestei mişcări a fluidului, a relativului, a indistincției. Nea Georgică m-a ajutat să-l înțeleg pe Derrida, anume că salvarea vieţii, a viului, a ,,urmei” stă în conştiinţa actuală, mereu prezentă, a morţii. Şi că toată strădania noastră de azi stă în a ascunde această realitate a limitei, ca o eliberare, ca să putem produce celuilalt, în bătăliile pe care le purtăm în cotidian, răul, ca ireparabil.



Facebook

(Re)thinking Europe

O contribuție creștină pentru viitorul proiectului european Între 27 și 29 octombrie 2017 am avut onoarea să particip din partea României la o conferință istorică organizată de Vatican, prima la astfel de dimensiuni, ocazie în care Biserica prin mesajul Papei Francisc a redeschis dialogul cu lumea politică europeană. Evenimentul a ...

Demonocraţia – „dezvoltare creatoare” a liberalismului românesc

Ca simplu anonim trecut, de câtva timp, în gradena istoriei şi gratificat cu Înaltul titlu de… pensionar, am urmărit desfăşurarea celor două congrese ale asocierilor rivale politic, dar vizibil unite în aflarea în treabă, atunci când vine vorba de problemele reale ale ţării şi de agenda cetăţeanului tânăr dus cu… ...

Societatea supravegheată vs. Capitalism (românesc)

Trecerea în revistă, pe scurt Ca mulți alții, m-am întrebat și eu de-a lungul timpului „ce e de făcut” pentru a reporni România? Primul pas, este să aflu „unde sunt”. Care sunt etapele prin care am trecut? Iată o schiță a lor, cu mențiunea că acestea se subîntind una alteia, unde începe ...

Forumul Economic Mondial de la Davos, mesajul Papei Francisc și mesajul elitelor pentru viitor

Papa Francisc “A venit timpul să ne asumăm timpul și responsabilititatea pentru ca toată lumea să poată trăi în demnitate” Între 23 și 26 ianuarie a avut loc la Davos una dintre cele mai importante întâlniri ale anului 2018, ocazie în care elitele mondiale au discutat despre prezentul și viitorul economic ...

România deleuziană. Fragmentul XXIII, despre încredere.

Despre încredere se poate gândi în două planuri. Într-un prim plan, încrederea ar reprezenta subiect al unei cunoașteri bazate pe cunoștințe. În alt plan, încrederea ar ține de cunoaștere ca spiritualitate. Diferența dintre cele tipuri de cunoașteri stă în faptul că în cadrul cunoașterii ce se fundamentează pe spiritualitate ar fi ...

România deleuziană. Fragmentul XXII despre viața ca adult. Amintiri din secolul XX (I)

Proiectele de sociologie vizuală ale studenților Facultății de Sociologie și Comunicare, Universitatea „Transilvania” din Brașov” au demarat în 2006. Din 2008, ele s-au focalizat pe vârstnicii din lumea satului, pe considerentul că există  șanse mai mari ca adevărul să precumpănească în raport cu imaginea de sine. Ulterior această abordare va ...

Spovedanie profană

Ca profesor  de carieră, care a fost şi obiect şi subiect al ofertelor educative în intervalul istoric dintre Marea Revoluţie socialistă din Octombrie 1917 şi Marea Păcăleală capitalistă din Decembrie 1989, am tresărit la auzul unui slogan din recuzita socialismului de tip bolşevic: „trebuie să schimbăm mentalitatea!”. Rostită cu aplomb prezidenţial, ...

Tranziția societății și oprirea căderii în viitor

În lucrările despre sociologia tranziției, s-a declarat de mai multe ori sfârșitul acesteia. În fapt, există mai multe tranziții dupa 1989, și anume: tranziția politică, de la regimul comunist la democrație, tranziția economică, de la economia de stat la economia de piață și în final tranziția socială, de la societatea ...