Romania Sociala logo
Menu

România deleuziană: fragmentul X, despre dar 

autor:   5 December 2016  

Stefan Ungurean

1. Eseul de faţă este scris în spiritul lui Foucault şi al lui Deleuze. Foucault,  pentru că am luat în considerare darul care ţine de vizibil, iar rolul filosofie: ,,nu este de a descoperi ceea ce este ascuns, ci de a face vizibil tocmai ceea ce este vizibil”[1]. Deleuze, pentru vom utiliza conceptul de rizom, darul având calitatea de a se multiplica, de a pătrunde în sfere distincte, de a se conecta cu alte realităţi, de a avea, ca orice rizom, ieşiri multiple.

2. Bourdieu şi dublul adevăr al darului: ,, pe de o parte, darul este trăit ( sau văzut) ca un refuz al interesului, al calcului egoist şi ca o exaltare a generozităţii gratuite şi fără plată; pe de altă parte, el nu exclude niciodată complet conştiinţa logicii schimbului şi nici recunoaşterea pulsiunilor refulate şi, fulgurant, denunţarea unui alt adevăr, denegat, al schimbului generos, şi anume caracterul său constrângător şi costisitor”.

3. ,,Etica nicomahică” (Aristotel), exemplu de discurs centrat pe logos, care trebuie să devină platforma de bază a acceptării raţionale a lucrurilor, fiind ,, esenţialmente discursul totalităţii, în măsura în care susţine sophia ( înţelepciunea ca stare interioară) unei înţelegeri a physis ( natura ca desfăşurare ordonată şi desăvârşită a fiinţei)”. În esenţă, ne spune Badiou, discursul grec reprezintă un discurs al Tatălui, urmărind formarea unei comunităţi sub forma unei obedienţe faţă de Cosmos, făcând apel la raţiune. În această perspectivă s-ar cuveni a fi citite considerațiile lui Aristotel despre generozitate care reprezentând ,,poate virtutea cea mai îndrăgită, pentru că, prin actul de a dărui, oamenii generoşi vin în ajutorul semenilor lor”, iar actul de a dărui  corespunzând  ,,înfăptuirii binelui şi frumosului.”.

4. Cu totul diferit este discursul creştin care este cel al Fiului, unde se pleacă de la un caz concret, uman şi nu conceptual şi ţi se indică şi rezolvarea, în care accentul cade pe persoană ca întreg, întrucât este implicată relaţia dintre doi oameni. În Duminica a 25-a după Rusalii în biserică se citeşte Pilda samarineanului milostiv. Ea începe cu problema  care i se pune lui Mântuitorului, anume dacă se poate moşteni viaţa veşnică. Iisus îi răspunde: ,,Ce scrie în Lege?”. În Biblia comentată  aflu de ce Mântuitorul, la întrebarea dată, pune el însuşi o întrebare: anume, pentru a-şi obliga astfel interlocutorul să-şi exprime clar poziţia. Cel în cauză dă răspunsul: ,, să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău, cu toată puterea şi cu tot cugetul tău şi pe aproapele tău ca pe tine însuţi”.

Dar ce înseamnă ,,aproapele tău”? Drept explicaţie  Mântuitorul istoriseşte întâmplarea cu samarineanul milostiv, cel care a sărit în ajutorul omului bătut de tâlhari şi deposedat de toate cele ale lui. Iar samarineanul face ceea ce un preot şi un levit care treceau pe-acolo nu au făcut,  adică l-a ajutat pe cel în cauză.  E vorba de a lua în seamă suferinţa celui de lângă tine, e vorba de a da din bunăstarea ta precum făcu samarineanul: ,,ai grijă de el şi,  ce vei mai  cheltui, eu, când mă voi întoarce, îţi voi da”  (Luca, 10, 35).

Comentariul biblic arată că cel ,,aproape” este orice om care se apropie de ceilalţi oameni cu dragoste, chiar dacă sunt străini sau eretici. Şi că nu trebuie să ne punem întrebarea ,,cine este aproapele nostru?”, ci ,,cum să devin aproapele oricărui om?” . E  vorba, prin urmare, de o anumită formă de deschidere evidenţiată de Deleuze,  care  instaurează un subiect: ,, un individ dobândeşte un veritabil nume propriu după cel mai sever exerciţiu de depersonalizare, când se deschide multiplicităţilor care îl traversează de la un capăt la altul, intensităţilor care îl parcurg”, fiind vorba de o ,,depersonalizare din dragoste şi nu din supunere”. A fi înseamnă capacitatea de a  te relaţiona.

5. Poţi deveni aproapele oricărui om, te poţi deschide prin două feluri, unul,  în care eşti Eu în relaţie cu Tu şi celălalt, în care eşti Eu în relaţie cu Acela. Într-o perspectivă de tip Habermas, sunt implicate aici două lumi diferite, cea a vieţii şi cea a sistemului.  În relaţia Eu-Tu eşti în lumea vieţii, în relaţia Eu-Acela eşti în lumea sistemului, de fiecare dată susţinând lumea respectivă, producând-o. ,,Orice viaţă adevărată este o întâlnire” afirmă Buber şi  ,, numai acolo unde a fost anulat orice mijloc, se petrece întâlnirea”. În Eu-Tu nici unul nu este mijloc al celuilalt. Eu-Acela nu implică întreaga fiinţă a celuilalt. În Eu-Tu sunt ,,Ştefan”, în Eu-Acela sunt ,,Ungurean”, un element din sistem. ,, Lumea ca experienţă aparţine cuvântului fundamental Eu-Acela. Cuvântul fundamental Eu-Tu întemeiază lumea relaţiei”, spune Buber.

Darul există  în ambele situaţii, dar în mod diferit. În ,,Eu-Tu” el este dăruirea pură,  a unui sine către alt sine. În  ,,Eu-Acela” el ţine de viaţa ca experienţă, avem nevoie de celălalt pentru un ţel, aşa cum experimentalul vizează un scop. E posibil ca ţelul să fie pur şi simplu nevoia noastră ca celălalt să fie lângă noi. În primul caz darul îl vizează pe ,,Tu”. În cazul al doilea, tot ,,Eu” este în spatele darului, derivat din obligaţia de a  returna darul primit. Relaţia Eu-Tu este posibilă dacă fiecare este conştient că poate lua asupra sa lumea celuilalt, că şi-o poate asuma.

6. Sunt oameni ce caută să nu fie în situaţia de a primi un dar, pentru că ştiu că urmează să intre într-un raport de dependenţă cu cel care dăruieşte, că darul este făcut cu scopul de a domina sau de a supune. Situația este cea descrisă de Virgilius în celebra expresie: ,,Timeo Danaos et dona ferentes”, anume că sub masca generosului uneori stă un inamic.

7. Sunt oameni care nu ştiu să primească darul, mai bine zis, nu ştiu să primească darul care-l mărturiseşte pe Eu-Tu. Când li se întâmplă aşa ceva reacţionează stângaci, dacă nu cumva  şi refuză darul, o punere între paranteze a celuilalt.

Trăim cu toţii în ideea neoliberală care ne obligă să ne gândim ca fiind firme. Ne educăm copiii ca să devină firme şi, dacă se poate, minirafinării. Uităm de natură lor sensibilă, de fiinţa lor. Rafinăriile se caracterizează prin producţie de flux continuu, în care dezvoltarea şi marketingul sunt cele mai importante departamente.  Or dacă eşti preocupat de tine însuţi ca să fii pe piață, îngrijindu-te mereu de imaginea ta, cum să ajungi să te gândeşti la celălalt om în alţi termeni decât în cei contabili, ai performanţei, definită de raportul ieşiri-intrări? Firmele, inclusiv firmele-om,  nu primesc daruri, ele primesc sponsorizări de la părinţi şi, eventual,  fac împrumuturi.

Firmele-om consemnează intrarea în relaţie de servitute cu tine însuți, eşti simultan patron, manager şi angajatul tău. Foucault îl citează pe Seneca: ,, a fi liber înseamnă a fugi de servitute, de servitutea faţă de tine însuţi”, iar ,, a fi propriul tău sclav este cea mai gravă, cea mai grea dintre toate servituţile posibile” . Şi asta pentru că nu ai scăpare, nu poţi fugi de tine însuţi, mai ales când piaţa solicită un om care să se adapteze, să fie capabil să facă sau să fie orice şi astfel omul devine, vorba lui Agamben, ,,despărţit de neputinţa sa”.

Apoi firmele-om intră în multiple intercondiţionări cu exteriorul şi cu ceea ce Deleuze numeşte ,,introducerea dorinţei în producţie”, intrarea în maşinării dezirante. În viziunea gânditorului în cauză ar fi necesară ieşirea din aceste maşinării  dezirante, printr-un nou mod de viaţă, printr-o artă  de a trăi şi care s-ar regăsi în ideea  dorinţei care  ,, să fugă prin toate asamblajele, atinge perceptibil toate segmentele fără  a se lăsa prinsă în nici unul împingându-şi mereu mai departe nevinovăţia unei forţe de deteritorializare care este una cu ieşirea ( legea-schiză)” . E vorba de a trece de la o dorinţă care este supusă diferitelor asamblajelor maşinice la o dorinţă care supune aceste asamblaje, iar darul ar reprezenta o posibilitate în acest sens.

8. Soră mea şi-a rupt mâna. I-a fost apoi pusă prost la spital. Are probleme, nu poate mulge vaca. Or asta este o chestiune de supravieţuire pură, dacă pot spune astfel. Mă roagă să o ajut. Mă duc la prietena de la ortopedie să-i cer un sfat şi ea mă povăţuieşte:,,du-te la Mureş, aici  se face treabă proastă şi trebuie să împingi bani serioşi la doctori”. Şi-mi dă şi un nume. Dau un telefon şi sunt înscris imediat pe lista doctorului. În ziua dată soră-mea a luat autobuzul de la Rădăuţi spre Mureş când este sunată chiar de medic şi întrebată dacă mai vine. Aşa ceva nu i se mai întâmplase până atunci niciodată. Totul a decurs foarte bine. Nici vorbă de bani în plus. De bucurie i-a declarat medicului că îşi va lua ea cumva revanşa. Medicul a zâmbit, cunoştea jocul, prezentului căruia i se opune  viitorul incert al promisiunii.

De  Crăciun i-a trimis doctorului un pachet cu făină din grâul de pe propriul ogor.  Suntem după 1989, magazinele sunt pline.  Renumitul chirurg a trebuit să meargă la poştă, să stea la coadă vreo jumătate de oră  ca să ridice făina.  Omul  a căutat-o apoi şi i-a spus că aşa ceva nu i s-a întâmplat niciodată în viaţă şi că toată casa i s-a umplut cu miros de Bucovina. Dacă  a-ţi ţine promisiunea este o problemă de demnitate (coerciţia lui ,,mie” asupra lui ,,eu”), ei bine, în acest caz darul este în acelaşi timp expresia unei demnităţi şi recunoaştere a valorii celuilalt.

 

9. Sunt ţintă a ironiilor celor din casă când se aduc în discuţie darurile pe care le-am primit în diferite ocazii. Niciodată nu am ştiut cum să fac faţă situaţiei de acest fel. Pesemne că s-a şi mizat pe blocajul meu, astfel că, cu acelaşi surâs pe buze,  am continuat să primesc  daruri ce exprimau simboluri ,,degradante”, adică lucruri precare prezentate ca fiind semne de valoare. Pe tema asta Seneca  m-ar socoti pe mine vinovat: ,, nici nu e de  mirare că între păcatele cele mari şi multe ale sufletului, nu este  vreunul mai des întâlnit decât nerecunoştinţa. Faptul acesta, cred eu, se datorează mai multor cauze. Cea dintâi este că nu alegem oamenii care să merite binefacerile noastre”. Ca şi cum în viaţă ţi-ai putea trasa frontiere, ţi-ai putea alege oamenii  de care să fii înconjurat, trăind în iluzia segmentării viului.  Darul şi devalorizarea.

10. O mamă cu copilul în spital la Sibiu.  Este duminică. Copilul doarme şi ea răsfoieşte un manual şcolar francez. Uşa se deschide, intră directorul spitalului însoţit de un  străin. Se opresc la patul ei, iar străinul o întreabă cum o cheamă, de unde este şi  ce citeşte ea acolo. Femeia spune tot. Peste o lună femeia primeşte  mandat de la poştă să ridice un colet din Belgia. Este mirată, nu avea nici rude, nici cunoştinţe în Belgia, cine să-i  trimită aşa ceva? Deschide coletul şi găseşte o grămadă de lucruri de foarte bună calitate, pentru folosinţă cotidiană. Plus o fotografie mare, color, cu cel  cel care fusese în spital şi care era, de fapt, primarul Leuwenului îmbrăţisându-se cu Papa Ioan Paul al II-lea. Pe spate câteva cuvinte emoţionante. De unde întrebarea: cum a ajuns un om să aibă acel mental şi acea sensibilitate încât o femeie, un spital şi o carte, toate trei împreună să-l impresioneze atât de mult ca să facă un dar? Darul ca recunoaştere a  apartenenţei la aceeaşi ,,lume”.

11. Sanatoriul de recuperare pentru copiii cu probleme neurolocomotorii, ,,1 Mai”,  Oradea, după revoluţie. Se anunţă că au sosit nişte olandezi cu ajutoare. Femeile îşi iau copiii în braţe şi coboară în curte. Olandezii au închiriat o Dacia papuc, stau în spate şi împart pachete. La un moment dat, la comandă, maşina porneşte, ei continuă să dea pachete. Femeile aleargă după maşină, moment în care ei încep să filmeze. Maşina se depărtează uşor, pachetele sunt acum aruncate pe jos, femeile cu plozii în braţe fug după maşină  să ridice pachetele căzute pe carosabil. Ei continuă să filmeze. Darul ca mijloc de umilire a suferinzilor. Derrida: ,, dreptul natural tinde să ,,justifice” mijloacele prin justeţea scopurilor, iar cel pozitiv să ,,garanteze” justeţea scopurilor prin legitimitatea mijloacelor”.  Unde suntem aici? În ce constă ,, justeţea” scopurilor? În ce constă ,,legitimitatea” mijloacelor? Nişte suboameni au generat o stare de subumanitate, nici stare de natură, nici stare de societate. Darul şi subomul, darul şi subumanitatea.

12. Derrida şi ideea sa că ne aflăm între două moşteniri, aceea pe care o primim de la înaintaşi şi aceea pe care o lăsăm: ,,viaţa, în fond, faptul de a fi în viaţă se defineşte poate, tocmai prin această tensiune internă a moştenirii, prin această reinterpretare a donaţiunii şi a datelor darului, chiar a filiaţiei. Această reafirmare care deopotrivă continuă şi întrerupe aduce, măcar, cu o elecţie, cu o selecţie, cu o decizie. A ta ca şi a celuilalt: semnătură contra semnătură” . 

Nu este vorba doar de a nu duce răul mai departe, aşa cum rezultă din ideea creştină a celui care primeşte o palmă şi decide  să întoarcă şi celălalt obraz. E vorba pur şi simplu de a nu face rău, dacă ai conştiinţa darului ca moştenire pe care ai  primit-o: ,, întotdeauna mi-am interzis – atât cât este, fireşte, posibil, şi oricât de ,,radicală” sau de inflexibilă trebuie să fie o deconstrucţie – să rănesc sau să ucid. Şi doar reafirmând de fiecare dată moştenirea se poate evita această ucidere” . Şi asta pentru că simpla ta apariţie pe lume a fost dorinţa unui vis, în care se regăsesc iubirea unei femei şi iubirea  unui bărbat.

13. Porto, 1996.Bântuiam prin oraş când, absolut întâmplător, am găsit anunţul  concertului de pian  ce urma a fi susţinut de Constantin Sandu la Casa da Música. La final am urcat pe scenă şi l-am întrebat: ,,român?”. Omul a fost pe cât de surprins, pe atât de încântat să-şi  audă limba natală, acolo, lângă pian! Am fost invitat acasă. În termenii lui Derrida vorbim de dar ca ,,ospitalitate absolută şi necondiţionată” acordată necunoscutului şi acest lucru m-a impresionat. De aceea nu l-am uitat. Am dialogat despre melancolia portughezului şi aşa se face că de-atunci  întotdeauna tresar când aud despre locuitorii acestei ţări,  atât de  liniştiţi  şi plăcuţi şi care vorbesc o limbă ce aduce cu susurul apei şi al şoaptelor. Soţia artistului  mi-a vorbit de arhitectura locului care, pe alocuri,  mi-a amintit de casa din  Buzău de la Muzeul Satului. E vorba de pridvorul în care, stând pe  scaun, portughezul scrutează oceanul în aşteptarea corăbiei ce va să vină.

Vestea că pianistul va concerta la Braşov m-a emoţionat. A interpretat trei sonate celebre ale lui Beethoven, ,,Patetica”, a ,,Lunii” şi ,,Appassionata”.  În scurta pauză din timpul recitalului am bătut la uşa încăperei unde artistul se retrăsese. Era ud leoarcă şi ajutat de soţie, se ştergea cu un prosop. Nu mi-aş fi putut imagina ce solicitare fizică presupune a cânta la pian! Am simţit neadecvarea, deranjam, pătrunsesem în intimitatea pianistului, fără nici un drept.  I-am spus că   l-am cunoscut acum douăzeci de ani, că am fost în casa lui. Omul i-a tradus cele spuse soţiei, ochii lui s-au aburit şi parcă am văzut lacrimi în cei ai soţiei. Ne-am îmbrăţişat.

Uneori trebuie să aştepţi douăzeci de ani ca să-ţi arăţi gratitudinea şi acest lucru nu ţi se poate întâmpla prea des în viaţă. Or tocmai această durată mare de timp între momentul în care ai primit darul   şi momentul  întoarcerii darului este cea care salvează valoarea lui și duce lucrurile în planul simbolului.

,,Zelul exagerat de a te achita de o obligaţie reprezintă un fel de ingratitudine”  arată Bourdieu, plecând de la un citat al lui La Rochefoucauld. Graba de a returna darul transformă spontaneitatea gestului de a dărui  în balanţa lui ,, ţi-am dat ca să-mi dai”. Vorbind în termeni deleuzieni am spune că această practică a obţinerii independenţei prin grăbirea returnării este un proces de segmentare a relaţiei ce are rostul de a stopa posibilitatea ca darul să se dezvolte în alte câmpuri,  printr-o logică de rizom. Darul, o miză a puterii.

14. Primul loc de muncă: ,,Proiect” Braşov, ,,Sistematizare”. Până atunci nu văzusem în viaţa mea cum arată un arhitect. Sunt hărţuit cu ,,Ştefăniţă du-te acolo şi apoi  du-te dincolo!”. Totul era o înscenare pentru a nu sta  în birou. Când revin văd pe planşeta din faţă  un tort diplomat, cu o lumânare înfiptă în el, iar alături un pachet uriaş şi o şampanie. Pachetul conţinea, aveam să descopăr ulterior, un set de aşternuturi plus o pătură.  Colegii sunt cu toţii în picioare, aşteptându-mă. Lacrimile dau buzna, nu scot un cuvânt, mă las uşor pe uşă, privesc la tort  şi încep să plâng.  Tocmai împlineam douăzeci şi cinci de ani. Ascunsesem faptul ca pe o taină, nu aveam habar că, de fapt, ei ştiau.  Fusesem multă vreme apăsat de trauma istorică a familiei, cu violenţa ei cu tot, pe care destinul mi-a hărăzit-o  şi niciodată până atunci nu avusesem parte de ziua mea de vreun tort. În acel moment am conştientizat monopolul pe care absurdul îl deţinuse în viaţa mea şi că dădusem de  firescul lucrurilor. A fost ca o iluminare, dar sufeream.  Am realizat că pentru Pavel, Ariana, Marcel, Smaranda, Tomiţa, Mia, Gheorghe, Bubu, Didi, Simona, Dan, Ioana, Liviu şi Viorel eu reprezint ceva valoric şi afectiv în acelaşi timp. Eram de-al lor, ca ei.,,A dărui înseamnă plăcerea de a face plăcere, imaginându-ţi fericirea celui care primeşte cadouri. Înseamnă să alegi, să investeşti timp, să-ţi ieşi din obişnuinţe, să-l gândeşti pe celălalt ca subiect: este exact contrariul uitării” (Adorno).

Unii nu mai sunt în viaţă, Dumnezeu să-i ţină în preajma lui! Certific chiar acum, pentru că scriu, că prin darul făcut au intrat cu toţii în sufletul meu. Nimeni nu-i poate scoate de-acolo.  Şi simt aşa ca un dor, când mă gândesc la ei. Darul făuritor de nostalgie.

Am înţeles intuitiv că trebuie să mă eliberez, să mă deschid.Aşa am şi făcut. Am căutat să-mi fac un stil de viaţă prin care să mă definesc. Deleuze, pe urmele lui Foucault,  numeşte asta ,,subiectivare”. Darul ca deconstrucţie psihanalitică, condiţie de realizare a subiectivării.

Darul ca luare  în consideraţie a celuilalt, darul ca terapeutică,  prin puterea sa  de a scoate la lumină răni ascunse, pentru a le tămădui, darul prin care trecutul poate ajunge în situaţia de a fi ,,iertat”, darul ca şansă de reconstrucţie a sinelui  şi darul ca salvare a ceea ce ai fost, printr-o amintire duioasă pe care ai lăsat-o celor din jur. Şi ,,amintirea face din trecut un prezent” ne învaţă Simmel. Iar de la greci citire: nu-ţi  poţi salva fiinţa decât dacă intri în memoria celuilalt.

Darul, o probă fiinţei, o problemă a relaţiei.



Facebook

„Est modus in rebus!…” – interviu cu prof. dr. Gheorghiță Geană

Gheorghiță Geană este profesor la facultățile de sociologie și filosofie ale Universității din București și cercetător ştiinţific la Institutul de Antropologie „Francisc I. Rainer” al Academiei Române. Stiripentruviata.ro i-a pus câteva întrebări legate de subiectul cel mai dezbătut al momentului: definiția familiei și legătura acesteia cu înțelegerea comportamentului sexual uman. Intrebare: ...

O manifestare ştiinţifică de prestigiu

Pe 9 mai, la Bogaţi a avut loc Simpozionul Naţional „Sociologii şi MareaUnire. 80 de ani de la cercetarea sociologică a Comunei Bogaţi”, organizat de Asociaţia Română de Sociologie, Universitatea din Piteşti, Consiliul Local Bogaţi şi Centrul Regional de Excelenţă pentru Studii şi Cercetare. Manifestarea s-a bucurat de o participare ...

Strategia Națională a Educației parentale I. Cine schimbă societatea românească și în ce direcție?

Ministerul educației... a lansat o dezbatere publică pe un proiect de Strategie Națională de educație parentală, care urmează să fie adoptat prin lege. Ideea pare simplă: se introduce o nouă profesie/ ocupație, de educator parental; se creează un sistem național de educatori parentali; aceștia vor educa pe părinți și părinții vor ...

(Re)thinking Europe

O contribuție creștină pentru viitorul proiectului european Între 27 și 29 octombrie 2017 am avut onoarea să particip din partea României la o conferință istorică organizată de Vatican, prima la astfel de dimensiuni, ocazie în care Biserica prin mesajul Papei Francisc a redeschis dialogul cu lumea politică europeană. Evenimentul a ...

Despre capitalism, numai de bine. Fragmentul I: Scrierea si rescrierea istoriei capitalismului: între „mâna invizibila” si sclavagism

După cum este cunoscut, capitalismul a redevenit acum trei decenii cel mai important numitor comun al lumii contemporane. Drept urmare, lumea de azi este sută la sută capitalistă, fie că este vorba de SUA, de sateliţii acesteia, de Brazilia, de Rusia, de India, de China, de Africa de Sud, de ...

Societatea supravegheată vs. Capitalism (românesc)

Trecerea în revistă, pe scurt Ca mulți alții, m-am întrebat și eu de-a lungul timpului „ce e de făcut” pentru a reporni România? Primul pas, este să aflu „unde sunt”. Care sunt etapele prin care am trecut? Iată o schiță a lor, cu mențiunea că acestea se subîntind una alteia, unde începe ...

Despre copil: cel ce se îndreaptă spre viitor cu trecutul pe umeri (I)

Al cui este copilul?: Răspunsul îl găsim într-un poem al lui Kahlil Gibran: ,,Iar o femeie care purta un prunc în brațe spuse: ,, Vorbește-ne despre  Copii”. Și el glăsui: ,,Copiii voștri nu sunt copiii voștri. Ei sunt fiii și fiicele dorului Vieții de ea însăși îndrăgostită. Ei vin prin voi, dar nu din voi, Și, ...

România deleuziană. Fragmentul XXIII, despre încredere.

Despre încredere se poate gândi în două planuri. Într-un prim plan, încrederea ar reprezenta subiect al unei cunoașteri bazate pe cunoștințe. În alt plan, încrederea ar ține de cunoaștere ca spiritualitate. Diferența dintre cele tipuri de cunoașteri stă în faptul că în cadrul cunoașterii ce se fundamentează pe spiritualitate ar fi ...