Romania Sociala logo
Menu

România deleuziană: fragmentul XVI, despre ,, Moartea lui Ivan Ilici” (Tolstoi)

autor:   20 June 2017  

Stefan Ungurean

Cine a fost îndrăgostit poate scrie versuri de dragoste! Cine a fost bolnav poate să zugrăvească suferința prin care a trecut! Cine a fost la un pas de a fi Acolo, poate povesti ce este în suflet, când ești bântuit de gândul sinuciderii! Cine a fost în fața plutonului de execuție ne poate destăinui ce i-a trecut prin minte, știind că mai are câteva clipe de trăit! Dar să descrii cum este să mori, să o faci atât de convingător ca și cum ai fi murit și apoi ai înviat, în condițiile în care noi știm, așa cum o afirmă Lévinas, că moartea nu poate fi redusă la o experiență, ei bine asta nu e la îndemâna oricui. O face însă Tolstoi în ,, Moartea lui Ivan Ilici”.

Viața lui Ivan Ilici este mărturia unui ideal: ,, încă din Școala de drept se arăta așa cum avea să fie toată viața mai târziu: un om destoinic, blajin, prietenos și vesel, care îndeplinea cu strictețe ceea ce socotea că este de datoria lui; și socotea că este de datoria lui să facă tot ceea ce era considerat ca atare de persoanele cu poziție, ierarhic, superioară”. Un conformist. Destinul lui se împlinește printr-un șir de acțiuni și strategii ce vizează formarea, dobândirea profesiei, exercitarea ei, iar de la un punct, căsătoria și grijile legate de familie.

Cele două dimensiuni ale existenței, cea familială și cea profesională nu se potrivesc. Atunci când și-a cunoscut viitoarea soție, Praskovia Fiodorovna Mihel ,,era cea mai atrăgătoare, cea mai deșteaptă și cea mai sclipitoare fată din cercul în care se învârtea Ivan Ilici.”. Femeia s-a îndrăgostit de Ivan Ilici. ,, Printre alte distracții și diferite feluri de a se recrea după munca sa de judecător, Ivan Ilici avu și întâlniri galante cu Praskovia Fiodorovna”. Oare ce se înțelege la finele secolului al XIX-lea prin întâlniri galante?

Visul lui Ivan Ilici a stat în credința că prin căsătorie, ,,recreerea” va putea continua nestingherită și că decizia luată va fi aprobată de membrii elitei la care se raporta în permanență: ,, luând asemenea soție își făcuse o plăcere și făcuse totodată și un lucru practic, după părerea oamenilor sus-puși”. De altfel ,, Ivan Ilici începuse chiar să creadă că însurătoarea nu numai că nu-l va stânjeni, dar că va consolida și mai mult viața pe care o ducea – viață veselă, ușoară, plăcută, totdeauna decentă și aprobată de societate, însușiri pe care Ivan Ilici le socotea proprii vieții în general”. Ivan Ilici este în căutarea de permanente confirmări din partea acelora din rândul cărora vrea să facă parte.

E de presupus că în societatea rusă de la finele secolului al XIX-lea femeile nu aveau șanse de autosusținere prin profesie. Investiția în educația unei domnișoare reprezenta parte din grija părinților de a o mărita bine, de a-i asigura existența. Scoaterea fetelor în lume aducea cu sine o grămadă de stimuli cognitivi și emoționali, jocuri și mize. Odată însă măritată, unii din acești stimuli dispar, iar valoarea calităților legate de atracție se reducea, ,,măritata” nemaiavând de ce și cui să se arate sclipitoare și atrăgătoare, fapt care era perceput de cea în cauză ca o pierdere.

Ce puteau face în această situație? Să se resemneze, să-și construiască o relație alternativă precum Anna Karenina sau să protesteze! Praskovia Fiodorovna a ales să protesteze, devenind geloasă: ,, se certa cu el cu atâta furie, spunându-i cuvinte atât de urâte, iar când el nu-i făcea pe plac îl ocăra cu atâta îndârjire, hotărâtă pesemne să nu se lase până când el nu va ceda – adică să stea acasă și să se plictisească și el”. Astfel legătura dintre soți se transformă într-una de putere, de tipul terorist-ostatic. Acest lucru explică cum ,,nevoia de a-și crea o lume în afara familiei deveni pentru Ivan Ilici și mai imperioasă” și, de aceea, ,,interesul lui pentru viață se concentra în lumea slujbei”, pe scurt, de a lăsa puterea fără obiect.

Cum familia este concomitent ,,comuniune” și ,,societate” ( concepte tönniesiene), gestul lui Ivan Ilici reducea familia la o relație contractuală ( caracteristică a ,,societății”), o definiție care arată că, în ciuda tuturor asemănărilor și a lucrurilor care ne pot lega, suntem diferiți. Rarele perioade de dragoste între soți nu durau prea mult, ,,ele erau pentru ei mici insulițe unde ancorau pentru o vreme, spre a porni din nou, în larg, mânați de valurile vrajbei ascunse, care adâncea tot mai mult înstrăinarea între ei”. Relațiile dintre soți deveneau astfel simple raporturi. Putem bănui că Tolstoi are în vedere aici aspectul erotic al legăturii dintre soți și sugerarea ideii că erotismul nu salvează ,,comuniunea”, anticipând spusele lui Simmel: ,,viața nu-și găsește sursa în dragoste, ci dragostea își găsește sursa în viață”. Sfârșitul secolului al XIX-lea consemnează erotizarea căsătoriei și proiectează această așteptare romantică, a vieții care-și găsește sursa în dragoste. Este plauzibil ca Ivan Ilici să nu fi fost o persoană erotică, adică cu rezervoare care se încarcă pe măsură ce se descarcă, iar aceste persoane, susține Simmel, sunt rare, după cum este posibil ca Praskovia Fiodorovna să fi crezut că viața își găsește sursa în dragoste, o dragoste extinsă pe măsura vieții și pentru care soțul nu avea disponibilitățile necesare.

Bucuriile lui Ivan Ilici se reduc la ceea ce trăiește în viața profesională și în grupul de prieteni. Ele constau în ,,conștiința puterii de care dispunea, faptul că își dădea seama că are putința să nenorocească pe orice om pe care vrea să-l nenorocească”, în ,, importanța chiar numai formală, care se acorda persoanei lui când intra în tribunal sau lua contact cu inferiorii”, în ,,succesele sale în fața superiorilor și a inferiorilor”, în ,,măiestria cu care știa să conducă procesele și de care era foarte conștient” și în whist. Plăcerile țineau de cele ,,pe care i le oferea slujba ( și care, n.n.) erau satisfacții de amor propriu, plăcerile mondene îi satisfăceau vanitatea, însă adevăratele plăceri ale lui Ivan Ilici erau cele pe care i le dădea vintul”. Totul se circumscrie puterii, (sub expresia reputației și a competenței), a orientării spre valori materiale și a jocului de cărți, ca fugă din realitate. În acest cadru, ideea metafizică nu are cum să-și facă loc.

Ivan Ilici reprezintă prototipul birocratului comme il faut, după expresia lui Tolstoi. Arta ,,de a despărți, de a nu amesteca chestiunile de serviciu cu viața lui intimă, Ivan Ilici o poseda în cel mai înalt grad, iar printr-o practică îndelungată și un talent deosebit o perfecționase în așa măsură, încât, ca un virtuoz, își permitea uneori în glumă să amestece relațiile de serviciu cu cele din viața intimă. Își îngăduia, pentru că simțea în el putința de a despărți oricând din nou relațiile de serviciu de cele din viața lui intimă”. Nonconformismul face parte, în unele situații, din avantajele celui aflat în vârful ierarhiei.

Reușita în obținerea unui post mai bine plătit i-a arătat lui Ivan Ilici ,,cum au fost făcuți de rușine toți dușmanii săi și cum se ploconeau acum în fața lui, cum îl invidia toată lumea pentru noua lui situație și, mai ales, cum îl iubeau cu toții la Petersburg”. Că toți îl invidiau și în același timp îl iubeau nu reprezenta, în sufletul lui Ivan Ilici o situație imposibilă, pentru că ea era reală. Identificarea invidiei cu iubirea nu se poate produce însă decât într-o cultură a simulării.

Acest pas în mobilitatea sa de carieră a adus cu sine noi provocări și noi aspirații astfel că, pe moment, războiul din familie încetă. Cu timpul a reușit să îndepărteze ,,din preajma lor și descotorisindu-se de tot soiul de rubedenii sărace și prieteni nespălați care, gudurându-se pe lângă ei, veneau pe capul lor în salonul cu farfurii japoneze pe pereți. Nu trecu mult timp și acești prieteni nespălați încetară de a mai veni pe capul lor, și golovinii rămaseră cu societatea mai aleasă”. Cu alte cuvinte, primeau feed-back doar din partea celor care făceau parte din același univers și erau precum ei erau. Poți învăța ceva nou în această situație, dincolo de credința că viața e veselă, ușoară, plăcută?

În acțiunea de mobilare a casei Ivan Ilici se accidentă, ,,lovindu-se numai într-o parte de cremonul ferestrei. L-a durut, dar i-a trecut repede. Ivan Ilici era pe atunci mai voios și mai sănătos ca oricând. Scria: simt că am întinerit cu cincisprezece ani”. Momentul accidentului consemnează intrarea într-o nouă fază a războiului din familie, teroristul fiind acum Ivan Ilici.

Așa se face că soții, ajungând să fie dependenți unul de altul, se urăsc de moarte. Soția nu-l mai putea suporta viu, iar moartea lui Ivan Ilici ar fi lipsit-o de resurse financiare semnificative: ,, Se socotea nespus de nenorocită, tocmai pentru că nici moartea lui nu putea s-o salveze, și asta o mânia și mai mult; căuta să-și ascundă pornirea împotriva lui, și faptul că se străduia s-o ascundă o înfuria și mai mult pe el”. Acesta este un conflict interior de tipul evitare-evitare și el este caracteristic celor care trăiesc în organizații închise, gen închisoare sau sunt în război, așa cum se întâmplă cu Apostol Bologa, din ,,Pădurea spânzuraților” sau cu eroii interpretați de Dirk Bogarde și Tom Courtenay din filmul lui Losey ,, Pentru țară și rege”. Familia ca închisoare, familia ca scenă a unor costisitoare lupte!

Bolnav fiind Ivan Ilici descoperi similitudini frapante între modul în care acționează doctorul în raport cu el și modul în care el se raporta la cei implicați în procese, în care problema de fond, legată de adevăr, este substituită de un arsenal de proceduri, locul judecăților substanțiale fiind luat de cel al judecăților instrumentale: ,,doctorul îl privi sever, cu un singur ochi, peste ochelari, spunându-i parcă: acuzat, dacă nu rămâi în cadrul întrebărilor care ți se pun, mă voi vedea silit să dau dispoziție să fii evacuat din sala de ședințe”. Ne aflăm în situația de a identifica aceeași epistemă fundamentală, cea a unui model spitalicesc și a unei guvernări ce capătă funcții terapeutice și în care ,,terapia medicală este o formă de represiune .

O componentă a acestei episteme este aceea descrisă de Parsons ca ilustrând variabilele de configurație ce modelează valorile și susțin sistemul de acțiune, anume afectivitatea solicitată de un actor ( în cazul de față, Ivan Ilici, ca bolnav) versus neutralitatea afectivă manifestată de celălalt actor în relația, recte doctorul lui. De aici ,,un sentiment de nespusă compătimire față de el însuși și de ură înverșunată față de acest medic atât de nepăsător când e vorba de o chestiune atât de importantă” care este adevărul legat de starea lui de sănătate. Cu alte cuvinte, funcționarea sistemului medical, ca de altfel o oricărui sistem birocratic, se face pe baza resentimentelor pe care le generează.

În acest cadru, Ivan Ilici descoperă că boala nu mai poate fi mascată: ,, în cele din urmă se întorcea acasă trist, cu conștiința că activitatea lui de magistrat nu-l mai ajută să-și ascundă ca înainte ceea ce el voia să ascundă; că nici slujba nu-l mai poate scăpa de ea ( e vorba de durere, n.n.). Și – ceea ce era mai rău – ea i se impunea nu pentru ca el să facă ceva, ci numai ca el s-o ia în seamă, să se uite la ea și, fără să facă nimic altceva, să se chinuiască îngrozitor”. Cum spune Lévinas: ,, viața umană înseamnă mascare a mișcărilor fiziologice: ea este decență. Ea este o ,,ascundere”, o ,,ascundere”, o ,,îmbrăcare” care înseamnă în același timp și o ,,dezgolire”, căci ea este o ,,asociere”” .

Această ,,ascundere” îi apare lui Ivan Ilici drept o minciună: ,,nu numai că-l mințeau în privința gravității stării lui, dar vroiau să-l facă și pe el complice la minciuna lor. Minciuna, minciuna asta, al cărei obiect era el, în ajunul morții sale, minciuna asta menită să coboare actul cumplit și solemn al morții sale la nivelul vizitelor lor, al draperiilor, al nisetrului care se servește la masa…era înfiorător de chinuitor pentru Ivan Ilici”.

Dobândirea conștiinței morții îl conduce la evaluarea întregii vieți: ,,căsătoria..o întâmplare, și dezamăgirea, și mirosul gurii soției, viața simțurilor, prefăcătoria! Și slujba asta searbădă, și grijile bănești – așa..un an, doi, zece, douăzeci, mereu la fel. Și cu cât trecea vremea, cu atât mai mort cu totul. ,,Mergeam la vale și-mi închipuiam că urc muntele, dar cu cât înaintam, cu atât mai mult se stingea viața în mine. Și iată că acum s-a sfârșit! Trebuie să mor!”.

Și cum se întâmplă deseori, odată cu atingerea limitei vieții își fac apariția procesele de evaluare. Lui Ivan Ilici îi veni gândul că totul se datorează faptului ,,că n-a trait cum se cuvine, dar îndată își aminti de toată atitudinea lui corectă în viață și alungă acest gând ciudat”. Sistemul de valori care a stat la baza deciziilor fundamentale de la începutul vieții, acela de a face comme il faut este acum pus la îndoială.

Psihologii descriu fenomenul ca fiind un conflict interior de tipul acceptare-evitare, cu precizarea că momentul evitării nu mai poate produce consecințe, pentru că are loc la finalul vieții. Acum Ivan Ilici descoperi că în afară de sincera compasiune din partea lui Gherasim, slujitorul casei, și a dragostei fiului său, licean, nu există nimic altceva decât singurătatea: ,,în această singurătatea în mijlocul unui oraș mare, plin de oameni, în mijlocul nenumăraților săi prieteni, în mijlocul familiei –această singurătate cum nu mai putea fi pe lume nicăieri alta mai adâncă; nici în fundul mării, nici pe pământ – în ultima vreme, cufundat în cumplita lui singurătate, Ivan Ilici trăia numai din amintirile sale”.

Cu timpul durerile lui Ivan Ilici au devenit insuportabile: ,, în acele trei zile, când timpul n-a mai existat pentru el, se zbătu în sacul acela negru în care îl îndesa acea putere nevăzută, de neînfrânt. Se zbătea cum se zbate în mâinile călăului un condamnat la moarte, deși știe că nu va putea scăpa; cu fiecare clipă simțea tot mai mult că, în ciuda tuturor străduințelor sale de a se împotrivi, el se apropie tot mai mult de ceea ce îl îngrozește. Simțea că suferă din pricină că vor să-l bage în gaura aceea neagră și în același timp simțea că suferințele sale sunt și mai cumplite pentru că nu poate intra în ea. Ceea ce-l împiedica să intre era conștiința că trăise cum se cuvine. Această justificare a vieții lui îl ținea pe loc și nu-l lăsa să intre, chinuindu-se mai mult ca orice”. În momentul în care a înțeles că viața lui nu fusese ceea ce trebuia să fie ,, căuta obișnuita lui teamă de moarte pe care o simțise înainte și n-o mai găsi. Unde e? Care moarte? Nu mai exista nici o teamă, pentru că nu mai exista moartea. În locul morții era lumină”. Această suferință este drumul spre mântuire, iar în mântuire locul morții este luat de lumină.

,,Cărţile – a spus odată poetul Jean Paul- sunt scrisori mai voluminoase adresate prietenilor. Evident, e vorba de prieteni din viitor, pe care nu ai cum să-i cunoști și cărora le predai o lecție despre cum trebuie să-și trăiască viața. Citire de la Derrida: ,, A trăi, prin definiţie, nu se învaţă. Nu prin sine însuşi, de la viaţă prin viaţă. Numai de la un altul şi prin moarte. Sau, în tot cazul, de la celălalt aflat pe marginea vieţii” . Prin cărți, cititorii ajung să împărtășească o viziune comună asupra vieții, iar acest lucru devine fundament în nașterea unei comunități.

Așa se face că nuvela lui Tolstoi este, de fapt, o lecție de cum să prevenim suferința finală, dacă dorim să învingem moartea. Iar ceea ce este semnificativ în această lecție rezidă în absența unor capitole semnificative.

E vorba, în primul rând, de neînscrierea relației dintre Ivan Ilici și soția sa în paradigma fundamentală ,, Eu-Tu”, ce aparține lui Martin Buber: ,,Nu există nici un Eu în sine, ci numai Eu din cuvântul fundamental Eu –Tu , iar ,, în fiecare Tu simţim eternul .

Și apoi e vorba de problema iubirii. Dacă măcar unul dintre cei doi ar fi descoperit că o altă persoană ar fi meritat să fie iubită și să primească din partea ei dragoste, lucrurile ar fi avut un sens, tocmai pentru că această iubire ar fi permis să iasă din închisoarea pe care și-au construit-o. Cei doi au preferat să rămână însă legați unul de altul, chiar dacă se urau, pentru că țineau la bunăstarea lor materială, pentru că erau prizonierii imaginii pe care o aveau în lumea lor.

Relația dintre moarte și dragoste este surprinsă de Lévinas. Plecând de la un studiu al lui Jankélevitch, în care există un citat al lui Eugen Ionescu din ,, Regele moare” (,, dacă iubești nebunește, dacă iubești intens, dacă iubești în mod absolut, moartea se îndepărtează”), Lévinas o exprimă astfel: ,,nu este vorba de o forță care să poată respinge moartea înscrisă în ființa mea. Ceea ce mă angoasează nu este, însă, ne-ființa mea, ci aceea a omului iubit sau a celuilalt, mai iubit decât ființa mea. Ceea ce este numit cu un termen cam răsuflat iubire este, prin excelență, faptul că moartea celuilalt mă afectează mai mult decât a mea. Iubirea pentru celălalt este emoția față de moartea celuilalt . Or aceasta este o idee subliminală, dacă pot spune așa, ce răzbate din scrierea lui Tolstoi. Cu alte cuvinte, dacă relațiile noastre cele mai intime se definesc prin dependență și teroarea asupra celuilalt luat ostatic, altfel spus, dacă relația umană nu se înscrie în ,,iubirea pentru celălalt”, atunci ,,victoria” morții asupra vieții este de neevitat.

Nuvela lui Tolstoi este întrucâtva polemică. Știind că scriitorul rus este o persoană profund religioasă ești surprins să descoperi că în afară momentului împărtășaniei înainte de moarte, prezentat ca un ritual fără semnificație pentru protagoniști, nu găsești nici o aluzie la ideea creștină. Și acest lucru face parte din sfera ,,absențelor semnificative”. Căci ideea creștină întrupează victoria asupra morții, iar acest lucru se petrece tocmai prin prioritatea absolută a dragostei, așa cum apare ea în Întâia Epistolă către Corinteni a Sfântului Apostol Pavel ,, Şi acum rămân acestea trei: credinţa, nădejdea şi dragostea. Iar mai mare dintre acestea este dragostea” ( I, Corinteni, 13, 13).

Cum s-ar fi putut salva Ivan Ilici? De fapt, cine este Ivan Ilici? El este un pion în mecanismul puterii și care a dorit să fie un pion și care și-a construit identitatea prin raportarea la sistemul de referință al acelei elite ce aparține guvernării. În termenii lui Deleuze și Guattari, vorbim de dorință de putere și nu de dorință ca putere. Nu insistăm asupra modului în care îl descrie Tolstoi, putem însă înțelege ce se ascunde sub jignirile pe care i le adresa soția: un tont și un molâu.

Ca atare, în producerea acestui tip uman nu există loc de îndoială, de reflecție asupra sinelui și asupra sistemului în care a intrat. Mașina de producție umană este una dezirantă, în sensul că cel ce s-a urcat în ea își definește dorințele după modelul care i s-a inculcat, iar această mașină nu prevede circuite alternative care să-i permită să-și deschidă ochii cu privire la sine, la posibilitatea de a renunţa la sine însuşi, de a muri pentru sine însuşi, de a renaşte într-un alt sine. Preocuparea de sine apare la Ivan Ilici în pragul morții, când nu se mai poate face nimic.

În termeni creștini asta înseamnă metanoia, adică ,,este vorba de o răvăşire a spiritului, de o reînnoire radicală, de un fel de re-naştere a subiectului prin el însuşi, având în centru moartea şi reînvierea ca experienţă de sine însuşi şi de renunţare a sinelui la sine însuşi.

Însă ca să ajungi la această conștiință, trebuie să fii un om liber. Ivan Ilici avea acces la bunuri și servicii, la bunăstare socială, dar oare era un om liber? În termenii autonomiei kantiene și ai libertății subiective de tip Hobbes, putem spune că Ivan Ilici era o persoană liberă, iar moartea nu ar fi fost ceva nefiresc, adică o dramă. Totuși, prima condiție de a fi liber înseamnă, după Seneca citire, de ,, a fugi de servitute, de servitutea faţă de tine însuţi”. Or pentru acest lucru este necesar să-ți faci constant un examen de conștiință.

Cu alte cuvinte, pentru a-ți salva ființa, pentru a ieși din convertirea sinelui pe care o realizează simularea și pe care o presupune îndeplinirea oricărui rol social, este necesar să intri în logica lui ,,ca și cum nu”, așa cum este ea descrisă de Apostolul Pavel: ,, Cei care au femei să fie ca și cum n-ar avea; Şi cei ce plâng să fie ca şi cum n-ar plânge; şi cei ce se bucură, ca şi cum nu s-ar bucura; și cei ce cumpără, ca şi cum n-ar stăpâni; Şi cei ce se folosesc de lumea aceasta, ca şi cum nu s-ar folosi deplin de ea. Căci chipul acestei lumi trece. ( I, Corinteni, 7, 30-31)

Nuvela lui Tolstoi are un implicit fundament creștin și este un avertisment că oricine poate avea destinul lui Ivan Ilici, dacă crezi că viața înseamnă să dobândești putere, că ea înseamnă destindere și relaxare, dacă vezi în relația cu celălalt una care să producă plăcere, dacă speri să poți scăpa de închisoarea pe care ți-ai construit-o prin căsătorie folosind munca ca linie de fugă, dacă îți imaginezi că poți trăi în afara iubirii, devenind sluga propriei tale persoane! Adică să ajungi la mântuire printr-o lungă și nenecesară suferință și ca toți din jurul tău să se bucure pentru că ai murit ( ,,dispariția cunoștinței lor apropiate trezi, ca de obicei, în sufletul tuturor celor de față un sentiment de satisfacție la gândul că a murit el, și nu eu”), iar fiecare din colegii tăi să se gândească ,,la urmările pe care moartea (lui) le-ar putea avea în legătură cu mutarea sau cu avansarea personală, sau a vreunor cunoștințe de-ale sale.”, adică la binele pe care-l faci celorlalți, murind.

Or acest lucru este pur și simplu îngrozitor. În sine și prin consecințe. Căci asta au făcut marii romancierii ai secolul al XIX-lea: au scos la lumină ,,bucuria” generată de moartea celui de lângă tine, ,,bucurie” care se produce în birocrații. În acest context, filosofiile libertății născute în secolul al XIX-lea au dus, cum spune Foucault; ,, la apariţia unor forme de putere care, sub forma terorii, fie sub forma birocraţiei, fie, în sfârşit, sub forma terorii birocratice, erau opusul perfect al regimului libertăţii, contrarul însuşi al libertăţii devenite istorie și la uciderea celui de lângă tine, prin politică de stat, așa cum s-a întâmplat pe parcursul întregului secol al XX-lea. Așa se face că uneori, în istorie, semințele dau rod.



Facebook

Prof.Univ.Dr.Emerit, Eugen BLAGA: “Cel din urmă genial. Gheorghe Zamfir”, Editura Europrint

Cu puțin timp înainte de marele concert din Piața Constituției (21 septembrie), unul din cele mai mari concerte ale artistului din toate timpurile, am reușit, după mai multe luni, să finalizez cea mai recentă carte a noastră. (Eugen, Blaga „ Cel din urmă genial. Gheorghe Zamfir”, Editura Europrint, Oradea, 2018, ...

Despre capitalism, numai de bine. Fragmentul III: Marea Criză 1929-1933

Pentru a putea finanţa cheltuielile din primul război mondial, statele beligerante, cu excepţia SUA care a intrat în război abia în 1917, şi-au multiplicat nesustenabil cantitatea de bani de hârtie. Cu toate acestea, guvernele acestor state, cu excepţia Rusiei, au menţinut şi după terminarea războiului parităţile în aur ale banilor ...

Despre capitalism, numai de bine. Fragmentul IV: URSS şi Acordul de la Bretton Woods

Apariţia URSS în 1922 a constituit o enormă provocare şi un enorm pericol pentru capitalism. Din următoarele motive: suprafaţa sa enormă (22,4 milioane de km2), resursele umane (260 de milioane de locuitori), imensele sale resurse naturale, uriaşul său potenţial economic, dar mai ales regimul său politic marxist-leninist. Pentru prima oară ...

Un orb dus de mână, de cine și unde

Azi noapte am avut un coșmar. Era un orb dus de cineva de mână. Îi spunea orbului că îl duce înainte, dar căile păreau încurcate și ai impresia chiar că îl duce înapoi. M-am uitat mai atent. Cine e  orbul? Am înțeles: România. Dar cine îl duce de mână?  Nu ...

Evolution and Transcendence – Gambling our Path to Deity

As you walk into your local supermarket, you see a line of angry people rioting in the parking lot. They are carrying signs that read “I am not a science experiment” or “say no to frankenfoods,” and they ask you to sign a petition against GMOs. As you recall, the fight ...

Elogiu plictiselii Eseuri psihosociologice

Suceava, Editura Alexandria Pubishing House, 2018 (243 p.) Profesorul Septimiu Chelcea revine în atenția publicului cu o lectură care surpinde încă din titlu. Elogiu plictiselii este botezul unei cărți serioase în care este propusă o autopsiere a gândirii de masă cu efecte asupra individului. Diagnosticul arată cât de slabi suntem în ...

„Protestul diasporei”: o haltă pe drumul destatalizării României

"Ceea ce s-a numit "Protestul diasporei", acum realizăm că mai degrabă impropriu, a fost un eveniment ciudat din multe puncte de vedere. El a șocat opinia publică și a stârnit controverse. Textul lui Adrian Severin oferă un punct de vedere. Cu siguranța sunt si alte opinii. Le vom includem cu interes." ...

Despre capitalism, numai de bine. Fragmentul II: Sistemul bancar global: de la Banca Angliei la Fed

Este absolut evident că punctul slab al acelui capitalism arhetipal îl constituia sistemul bancar, care nu avea suficiente resurse pentru creditarea investiţiilor, a producţiei şi a consumului de bunuri. De regulă, patronii de manufacturi din acea perioadă îşi finanţau din resurse proprii achiziţionarea utilajelor, a materiilor prime şi plata salariilor. ...