Romania Sociala logo
Menu

România deleuziană. Fragmentul XX, despre adolescență. Amintiri din secolul XX (I)

autor:   6 February 2018  

Stefan Ungurean

Proiectele de sociologie vizuală ale studenților Facultății de Sociologie și Comunicare, Universitatea „Transilvania” din Brașov” au demarat în 2006. Din 2008, sub denumirea generică  ,,Dincolo de gard”,  ele s-au focalizat pe vârstnicii din lumea satului. Mărturisirile celor intervievați  au fost grupate într-o crestomație de texte, sub formă de serial,  în șase ,,lumi” distincte: despre copilărie, despre adolescență, despre tinerețe, despre viața de adult, despre bătrânețe și despre părinți . Fragmentul de față este continuarea celui publicat anterior care a fost despre copilărie.

xxx

,,Ne duceam pe islazuri, nu era smuceală, îmbâcseală între tineri, era așa un respect și nici nu ne gândeam la vreo prietenie. Nu ne gândeam! Nu am avut prieten nici ajunsă la liceul pedagogic…eram numai fete și stăteam la internat și n-aveam voie să ieșim..prieteni, nici vorbă..Doamne ferește! Să te fi prins cumva că ceri voie să te duci să cumperi un caiet! Aveai voie doar cu bilet de voie pentru o oră sau o jumătate de oră! Păi atunci să te plimbi? Sau să te întâlnești cu un băiat? Nu exista așa ceva! Măi, era o disciplină de fier, eu îți spun, am trăit și nu ne-a dăunat, ca la armată! Sau acasă când veneam din vacanță să zic că mă întâlnesc cu un vecin sau cu altul…atunci înțelegerile se făceau prin părinți, părintele, dacă era de acord să te întâlnești cu băiatul lui cutărescu…” ( L.M. P., 80 de ani, din comuna M.,  județul Prahova, intervievată de Cristina Gabriela Dăroiu în data de 22.11.2014);

xxx

,, La școala pedagogică erau lipsuri de tot felul. Aaa….Cân’ mi-aduc aminte că nu ne-ajungea mâncarea și eram nevoiți, mi-e rușine să spun, care eram nevoiți să ieșim în  jurul școlii și să nu zicem că furăm, să luăm porumb de la oameni, ca apoi să-l fierbem și să mâncăm. Aveam o pătură și-un cearșaf și eram obligați câte doi, eu aveam pe colegu’ Miluță Bortă de aicea, ne luam în brațe, ca să avem două pături pe noi. Credeți sau nu credeți, dar uneori nu era diferență ce era iarnă afară și ce era și înăuntru. De aceea mi-amintesc că mâinile lui se făcuse ca pâinea, era mai puțin rezistent decât ceilalți și mulți și alți colegi care o ajuns la infirmerie. Și din lipsă de hrană, că ne dădea acolo un fel de lături, nu pot să spun altfel, spanac fiert în zeama lui. Deci nu mi-a mai trebuit toată viața. Ăăă.. trebuie să înțelegeți că o pâine era într-adevăr pâinea aceea rotundă, neagră, dar n-o tăia să ne dea un sfert, o tăia în șase, în opt și uneori ne ajungea doar câte o feliuță din aceea, iar marmelada care ne-o dădea era exact cât o cutie de chibrituri, atât era de mare (..) Deci am făcut destul de multă foame și ăăă., de ce să nu spun asta, datorită administratorului care și-a însușit multe produse din hrana noastră  în complicitate cu directorul, cu toate că am respectat directorul respectiv, însă prea multe lipsuri am îndurat noi acolo, la școală, dar toate au trecut. ” ( V. Ț., 76 de ani, din comuna F., județul Bacău intervievat de Florin Diac în data de 8.11.2014);

xxx

,,Am terminat liceul și până să termin liceul am făcut o lucrare așa de frumoasă pentru biserică…În momentul în care m-am dus să-mi văd și eu lucrarea la porțile împărătești, acolo învățătoarea, în fiecare duminică era la biserică și lumea stătea la rând să-i sărute mâna și eu, până îmi venea rândul, când m-a văzut, în loc să îi sărut eu mâna, ea mi-a luat fiecare degețel și mi l-a sărutat  și mi-a zis: ,, Eu ți-am pus condeiul în mână..și trăiesc să te văd ce ai ajuns”…Acesta este momentul care m-a emoționat cel mai tare și până în ziua de astăzi mă emoționează. Acestea sunt momentele frumoase! Ca învățătoarea ta să îți sărute degetele…nu-i ușor” ( L. M. P., 80 de ani, din comuna M., județul Prahova,  intervievată de Cristina Gabriela Dăroiu în data de 22.11.2014);

xxx

,,La seminar era foarte greu, se și muncea, muncă fizică. Noi ne procuram lemnele,  cum am spus mai înainte, noi puneam cartofii, îi însămânțam primăvara, noi îi prășeam, noi îi recoltam, noi îi selectam, noi creșteam și porcii. Țin minte că eram doi colegi și creșteam câte patru porci, deci tot cum  se crește un porc, un animal, noi ni făceam în așa fel timp, aveam haine speciale pentru creșterea porcilor, așa și dădeam de mâncare, râneam, puneam așternut, după aceea ne spălam imediat, pentru că mirosul ăla de porc se imprimă, imediat făceam baie, gata, după aceea mergeam la cursuri, iar profesorii erau atât de exigenți, încât nu luau în socoteală faptul că noi  depunem și muncă fizică. Nu! Cartea-i carte, iar munca este muncă! Când le spuneam ceva, imediat ne spuneau profesorii: ,,Orat et laborat!”.Muncește și te roagă!” ( I. B., 65 ani, comuna Ș., județul Bacău, intervievat de  Teodora Cercel în data de 15.11.2014);

xxx

,,Eu am fost o persoană timidă până pe la vreo 23 de ani, 22, mint. Nu știu care a fost motivul, dar ce îmi aduc aminte, știu că la reuniunile organizate în perioada liceului, ,,țineam pereții cu spatele”. Îmi era rușine să dansez. Era o fată, una Tătaru, Tătaru Atena, dacă nu mă înșel. Era îndrăgostită foc de mine, lucru de care am aflat după ani și ani. Mă trăgea la dans, iar eu nu și nu. Stăteam pe lângă perete două, trei ore. Venind, terminând liceul și venind în învățământ, iarăși timiditate. Dar timiditate și din faptul că nu știam să dansez. Fiind un copil de la țară, știu eu…Atunci abordarea era altfel vizavi de elevii de la țară și oraș. Acest învățător, verișor și prieten, m-a învățat să dansez. Ne-am dezbrăcat într-o seară la bustul gol și după un pic, cum era pe vremuri, am început să dansăm populară. Și încetu’, încetu’, încetu’, într-o săptămână m-a învățat să dansez. Asta nu înseamnă că mi-a dispărut timiditatea, dar probabil cu timpul, având încredere în posibilitățile mele, căsătorindu-mă, sprijinit de soție, trebuie să recunosc că în momentul actual nu mai am nici un fel de timiditate..” (V. R. din comuna S., județul Bacău, 57 de ani,  intervievat de Emilia Iojă, în 19.11.2014);

xxx

,,Îmi aduc aminte de dansurile acelea care…,,Cea,  cea, cea”, ,,Marina, Marină”..ăăă erau dansuri care …Patricia cu nu știu ce. Erau niște dansuri, niște melodii plăcute și atunci se lansaseră și cântăreții noștri care nu’s mult mai mari ca mine. Erau tineri, erau…Margareta Pâslaru, Nelu Huțu, Dan Spătaru, ăăă generația aia care de-atunci, care are acu’  Gigi Marga, cu mulți.. Apoi nu mai vorbesc care ăsta era un veteran atunci, ăăă,  Gică Petrescu, cu cântecele lui, melodii plăcute și așa. (..). Erau aceleași serbări de 23 August, de 1 mai..de …serbări comuniste cum erau cu elogierea și să ieșim cu mult fast să elogiem conducătorii țării și nu știu ce. Și am avut, am învățat acolo și cântece din’astea care erau sistemul clar comunist, ,,Dragă Sulic” cu nu știu ce, niște cântece care acum cuvintele le-am uitat. De la vârsta asta și demult și cu imnu’ vechi de stat ăăă.. care era pe vremea aia și am avut amintiri, apoi amintiri legate de snoave, din astea care în tinerețe…

Noi eram o…cum îi și acum tineretul, într-o efervescență din’asta hormonală și plecată și tot ce se vedea, se mânca, …și că suntem cei mai tari, mai puternici. Dar era totuși temperată, de sistem era temperată. Când a apărut înspre sfârșitul liceului moda cu evazații, cu astea, ne prindea pe stradă, ți-i tăia cu foarfeca. Nu aveai voie să fii, trebuia o ținută cât mai corectă și unică.Nu..uniforma școlară era uniformă școlară, indiferent. Erau controale la poarta școlii, la intrare nu aveai matricolă, emblema aceea (pe) care fetele o puneau la șarofanul ( sarafan n.n.) ăla pe piept, iar noi, pe mâneca hainei. Trebuia neapărat să intrăm cu numărul de înmatriculare și cu numele și cu numele liceului și ăsta și te lua după număr. Numărul era numărul din catalog…

O amintire frumoasă de tot erau acele.. ăăă reuniuni organizate de..deși era o constrângere. Ni le făceam mai mult la serbările acestea religioase. Noi, în seara de Înviere, aveam reuniune. Obligatoriu prezență, cu clasa, cu dirigintele. Nu puteai să pleci la o Înviere sau nu știu care mai plecau, plecau cu riscuri mari, Mergeau și dacă îi găseau prin biserici, se organizau grupuri de profesori și  ăăă..și chiar instructor de partid care era în ..pe anumite trepte cum îi găsea, venea la școală și se alegea până la exmatriculare” (I. H., din comuna P., județul Vâlcea, intervievat de Oana Mihaela Lazăr, în data de 22.11. 2014);

xxx

,,Între timp m-am făcut mare, șaișpe ani, șapteșpe ani și prășam cu ziua, seceram cu ziua, seceram mai mult noaptea, că ziua era cald, prea cald și nu puteam secera. Și seceram noaptea pe lună. Cât era lună și frumos noi seceram până a doua zi, pe la nouă, zece, noi seceram și apoi ne hodineam, pentru a doua seară. Și mi-am făcut de îmbrăcat, de încălțat, din ce munceam, că mama n-avea putere să ne îmbrace pe toți și mai ales noi, când ne-am făcut mai mari, eu mai ales ca fată, ca domnișoară, de acum îmi trebuia să fiu și eu mai aranjată, mai încălțată, mai stăteam de vorbă și cu băieții, că nu se putea altfel, până la douzeci și doi de ani”. (A.M, vârstă neprecizată, comuna D., județul Botoșani,  intervievată de Melania Oana Anton, în data de 10.05.2013);

xxx

,,Totu făceam, cum am ieșit din clasa a șaptea, văzând că mama nu avea pe ce să ia bani și a fost nevoie să mă duc la muncă. Seara la un zidar, meșter pe aici, erau un timp când se făceau prune multe, mă duceam la adunat de prune ca să am bani să-mi cumpăr cărțile, nu aveam cu ce să cumpăr cărțile, când mă lua la școală. Când m-am făcut puțin mai mare, am plecat la pădure, era de muncă și era bună munca, dar trebuia să muncești mult, dar uite că le făceam și mi-a prins bine, o  parte din ele mi-au prins bine. De ce? Că în viață m-am izbit de lucruri, era bine că știam să mânui lopata, toporul, coasa, toate uneltele, unde mă puneau știam să mânui uneltele. Că dacă nu știai să le mânui, apoi mulți și-au pierdut viața din aia, pentru că nu știau să muncească și obosau fără să muncească mult, și o uneltă dacă nu știi să o mânui te obosește imediat. Și uite am scăpat mai ușor de problema asta. ” (anonim, 90 de ani, comuna V., județul Olt,  intervievat de Andrei Manoliță, data neprecizată);

xxx

,,Grea vreme a urmat taică, că venea foametea..era prin martie când venise puterea sovietică. În primele zile au început să strângă impozite de pâine, pentru fond. Fiecare dădea cât putea: grâu, fasole, carne. Da’ după aceea au început livrările obligatorii, dădea toată lumea, nu-i vorbă, dar tot își mai lăsau ceva pentru zile negre, să aibă cu ce o duce. După câteva săptămâni iarăși impozite, și tot așa, până în vară oamenii au rămas fără pâine, animale, că doar din asta se trăia atunci.

Fratele Mihai lucra pe-atunci într-o brigadă comsomolistă, acolo în curte se aprindea mult grâu, munți de pâine, zicea el. Când se lăsa întunericu’, încărcau grâul în căruțe și îl aruncau în apă…și oamenii mureau de foame. Atunci mi-am dat seama că foametea a fost pusă la cale. A vrut puterea sovietică să ne măture de pe fața pământului. Cum se vede, s-a gândit cineva că războiul a ucis prea puțini și s-au gândit să născocească alt război, al foametei. Au murit mulți atunci, era mare foamete….

În fiecare dimineață ne făcea mama câte o mămăliguță din ce apuca și o împărțea egal la fiecare, numa’ ea nu mânca. Masa era o buturugă de nuc, în jurul ei ne adunam….Erau zile când ne adunam în jurul buturugii și mama nu avea ce să ne împartă…plângea sărmana mama..

Pe drum erau cadavre împrăștiate, poate nu mă crezi, dar așa era. Nu mai era loc unde să-i înmormântezi. Cei morți erau ridicați de cei care mai aveau puțină vlagă și erau aruncați în gropi comune. Unii au fost îngropați de vii…femeia lu’ moș Vanea leșinase, nu murise. Când au dat-o în groapă, ea încă mai dădea din mâini și din picioare…au pus alte trupuri deasupra și au dat țărâna peste ei.

Și opincile erau bune, taică, le puneam pe sobă să se coacă și așa ne amăgeam stomacul…miroseau bine! Umblam prin pod să căutăm vreo bucată de cismă sau pantof!

Am stat și în spital taică, tot pe-atunci, mare necaz..îi vedeam cu ochii mei cum își dau sufletu’. Mulți mureau iarna, nu de foamete sau tifos, cât de pneumonie, că nu erau paturi pe care să dormim, stăteam culcați pe podeaua de ciment.

N-am murit taică datorită lu’ tata, a vândut sărmanu’ tot din casă și covoare și haine…tot…când pe oleacă de grâu, când pe un kilogram de cartofi înghețați. Mulți de la noi din sat au fugit prin țări străine să cerșească sau să schimbe obiectele aduse de acasă pe mâncare, se urcau pe vagoane și dacă aveau norocu’ să nu fie prinși….

Apoi au început să dea ajutoare de la stat, câte o felie, două, de pâine pentru fiecare, dar la noi în familie din câți eram, numa’ fratele mai mic era scris pe listă la cantină, aducea câte oleacă de borș acasă și-l împărțeam la fiecare câte o lingură.

Într-o zi, ne-a zis tata să mai adunăm ce avem de pe casă și să le punem în căruță că plecăm la un frate de-al său în România, acesta se refugiase înainte de ’40, când au fost deportările în Siberia. Zicea tata că și noi eram pe lista neagră, pentru că aveam niște rude care plecaseră în România și eram considerați dușmanii statului, dar am scăpat cu ajutorul lu’ Dumnezeu.

Eu nu prea vroiam să plec că aveam o fată în sat de care îmi era tare drag..Nastea, avea părul lung și blond. Avea casa în vale, lângă pod și câteodată, dimineața, o vedeam cum își împletește cozile ( intervievatul zâmbește emoționat, n.n.).

Nici mama nu prea vroia să plecăm, cum să se ducă ea să stea într-o casă străină, când are aici căsuța ei, care o făcuse cu mânuțele ei. Nici unul din noi nu înțelegeam de ce vrea tata să plecăm…cred că s-a gândit la binele nostru. Fratele Mihai n-a vrut să vină, a zis că el rămâne să îngrijească casa.

Mai târziu, am aflat că pe 5 iulie o început iar deportările spre ,,Iug” ( sud). Pe 3 iulie 1949 ne-o trezit tata la unu noaptea şi ne-o zis că trebu’ să plecăm …în patru ore eram la graniţă, dacă era să fim prinşi trebuia să fim împuşcaţi, aşa ordin era (…) Până la Braşov, atunci îi spunea ,,Oraşul Stalin” am mers cu căruţa, mergeam mai mult noaptea, acolo ne aştepta fratele lu’ tata şi ne-a adus aici unde ne vezi acum taică…mare o fost mila lu’ Dumnezeu că am ajuns vii toţi.

Fratele lu’ tata, Niculai, că așa îi zicea, era de nouă ani în România, împreună cu nevasta, a zis că tare greu i-o fost la început, da’ o avut parte de oameni cu suflet și l-o ajutat. Avea o casă mică, cu două cămeruțe și acolo ne-o primit pe toți. Ei n-au avut copii, cred că de asta s-au bucurat așa mult de noi…

O vreme nu prea am ieșit prin sat, de frică taică…după, am început să mergem la câmp, …o perioadă așa am dus-o…

Găsisem niște cărți în pod la moș Niculai și cu alea îmi bucuram sufletu’, erau scrise cu alfabet chirilic toate …nu mai citisem nimic de vreo trei ani! Îți arăt și ție taică, că am păstrat una..o am și acum…are vreo sută de ani ( intervievatul aduce o carte și îmi citește câteva rânduri fără ochelari n.n.)”. (G. D., 80 de ani, comuna P., județul Brașov, intervievat de Olesea Meriacre în data de 25.04. 2013);

xxx

,, După ce am mai crescut mi-aduc cu groază aminte când veneam de la liceu, terminam orele la ora două și ea ( mama vitregă, n.n.) termina serviciul la ora patru, ajungea acasă la patru și jumătate, deci eu de la două trebuia să alerg acasă să ajung să pot  să fac mâncarea și să fie gata până venea ea…și mâncarea și curățenia la bucătărie, îmi aduc aminte că atunci când găteam ceva cu varză, toată bucătăria era numa’ o varză că mă grăbeam…eu eram singura fată printre șase băieți.

Veșnic nemulțumită, m-a crescut ca pe un copil urât, zicea că sunt urâtă, că având ochii albaștri mă uit nu știu cum și ajunsesem ca atunci când mergeam pe stradă…mergeam cu capul în jos, ca să nu mă vadă lumea..dar ce să zic acum, am depășit momentul cu capul, cu capul sus…

A fost iară un eveniment neplăcut pentru mine că nu am reușit să o mulțumesc, atunci se dădea treapta întâi și treapta a doua, și am reușit la treapta a doua, am venit acasă foarte fericită, deoarece puțini dintre colegii mei au reușit…eu am reușit și am venit acasă foarte fericită, bineînțeles că nu a fost bine, am plâns foarte mult atunci, că îmi tot spunea ,, cum să te țin la scoală?” și multe altele, dar pentru asta tot m-am dus. Mă culcam în fiecare seară plângând, ani de zile..nu ne lăsa să învățăm nici pe mine, nici pe fratele meu, învățam noaptea, după ora zece, când ea dormea, dar și atunci venea și se uita că e lumina aprinsă, temele ni le făceam tot așa, pentru a doua zi, că…așa a fost, și am trecut și asta…

Am terminat liceul, am luat bacalaureatul, fără nici o problemă și, bineînțeles de mers la facultate nu se punea problema, pentru că era și o competiție între noi și copiii ei, aceștia nici liceul nu l-au făcut și eu eram prima care făceam liceul și era o problemă”.  ( D.M. județul Brașov, intervievată de Corina Miron, în data de 13.05.2013);



Facebook

(Re)thinking Europe

O contribuție creștină pentru viitorul proiectului european Între 27 și 29 octombrie 2017 am avut onoarea să particip din partea României la o conferință istorică organizată de Vatican, prima la astfel de dimensiuni, ocazie în care Biserica prin mesajul Papei Francisc a redeschis dialogul cu lumea politică europeană. Evenimentul a ...

Demonocraţia – „dezvoltare creatoare” a liberalismului românesc

Ca simplu anonim trecut, de câtva timp, în gradena istoriei şi gratificat cu Înaltul titlu de… pensionar, am urmărit desfăşurarea celor două congrese ale asocierilor rivale politic, dar vizibil unite în aflarea în treabă, atunci când vine vorba de problemele reale ale ţării şi de agenda cetăţeanului tânăr dus cu… ...

Societatea supravegheată vs. Capitalism (românesc)

Trecerea în revistă, pe scurt Ca mulți alții, m-am întrebat și eu de-a lungul timpului „ce e de făcut” pentru a reporni România? Primul pas, este să aflu „unde sunt”. Care sunt etapele prin care am trecut? Iată o schiță a lor, cu mențiunea că acestea se subîntind una alteia, unde începe ...

Forumul Economic Mondial de la Davos, mesajul Papei Francisc și mesajul elitelor pentru viitor

Papa Francisc “A venit timpul să ne asumăm timpul și responsabilititatea pentru ca toată lumea să poată trăi în demnitate” Între 23 și 26 ianuarie a avut loc la Davos una dintre cele mai importante întâlniri ale anului 2018, ocazie în care elitele mondiale au discutat despre prezentul și viitorul economic ...

România deleuziană. Fragmentul XXIII, despre încredere.

Despre încredere se poate gândi în două planuri. Într-un prim plan, încrederea ar reprezenta subiect al unei cunoașteri bazate pe cunoștințe. În alt plan, încrederea ar ține de cunoaștere ca spiritualitate. Diferența dintre cele tipuri de cunoașteri stă în faptul că în cadrul cunoașterii ce se fundamentează pe spiritualitate ar fi ...

România deleuziană. Fragmentul XXII despre viața ca adult. Amintiri din secolul XX (I)

Proiectele de sociologie vizuală ale studenților Facultății de Sociologie și Comunicare, Universitatea „Transilvania” din Brașov” au demarat în 2006. Din 2008, ele s-au focalizat pe vârstnicii din lumea satului, pe considerentul că există  șanse mai mari ca adevărul să precumpănească în raport cu imaginea de sine. Ulterior această abordare va ...

Spovedanie profană

Ca profesor  de carieră, care a fost şi obiect şi subiect al ofertelor educative în intervalul istoric dintre Marea Revoluţie socialistă din Octombrie 1917 şi Marea Păcăleală capitalistă din Decembrie 1989, am tresărit la auzul unui slogan din recuzita socialismului de tip bolşevic: „trebuie să schimbăm mentalitatea!”. Rostită cu aplomb prezidenţial, ...

Tranziția societății și oprirea căderii în viitor

În lucrările despre sociologia tranziției, s-a declarat de mai multe ori sfârșitul acesteia. În fapt, există mai multe tranziții dupa 1989, și anume: tranziția politică, de la regimul comunist la democrație, tranziția economică, de la economia de stat la economia de piață și în final tranziția socială, de la societatea ...