Romania Sociala logo
Menu

România deleuziană. Fragmentul XXII despre viața ca adult. Amintiri din secolul XX (I)

autor:   6 March 2018   

Stefan Ungurean

Proiectele de sociologie vizuală ale studenților Facultății de Sociologie și Comunicare, Universitatea „Transilvania” din Brașov” au demarat în 2006. Din 2008, ele s-au focalizat pe vârstnicii din lumea satului, pe considerentul că există  șanse mai mari ca adevărul să precumpănească în raport cu imaginea de sine. Ulterior această abordare va primi o  confirmare grație unei idei a lui Nietzsche descoperită de Jung:  „ acolo unde mândria este suficient de insistentă, memoria preferă să cedeze”.

Gândurile celor care au acceptat să se destăinuie l-au transformat pe studentul din anul I într-un fel de duhovnic. Un duhovnic care va recunoaște apoi că a fost copleșit de această experiență a simplului fapt de a trăi. Producerea unei solidarități intergeneraționale a constituit și ea țintă a demersului în cauză.

Mărturisirile celor intervievați  sunt despre muncă, sacrificii, sărăcie, suferință, abnegație, rezistență, despre violență, cu toate strategiile supraviețuirii, însoțite de o inevitabilă substanță sufletească, a limpezirii, dar și a nedumeririi, a împăcării,  dar și a revoltei, în căutarea sensului a ceea ce a fost trăit. Nu întâmplător spusele unora dintre ei poartă o inconfundabilă pecete a metafizicului.

Textele au fost grupate în șase ,,lumi” distincte (despre copilărie, despre adolescență, despre tinerețe, despre viața de adult, despre bătrânețe și despre părinți) și  vor apărea sub formă de serial.  Fragmentul de față este continuarea celui publicat anterior, care a fost despre tinerețe.

xxx

,,Și aici mi-am cunoscut soțul, în practică la cules de struguri. Nici nu știam din ce familie face parte, m-au atras gesturile lui de respect! Totul a fost fugitiv, n-a fost nici un an de zile, că lui îi murise soția…fusese căsătorit, avea un băiețel, iar pe mine m-a impresionat starea asta a lui. Este un om care a trecut prin multe greutăți și înțelege. Aveam în comun munca, noi am trudit din zori și până seara. Socrul meu a vrut să ne construiască o casă, dar mie îmi plăcea casa în care stătea soțul meu, bătrânească, cu un cerdac foarte frumos și socrul a zis că nu rezistă prea mult că avea o sută de ani și a decis să ne construiască această casă. Dar eu la rând munceam cu salahorii, mai ales pe timpul vacanței de vară aveam grijă să fac mâncare la cinci, șase oameni, copii. Am trudit pas cu pas de am construit această casă..n-am ajuns, din 70, de când am terminat-o, să tencuim exteriorul pentru că prioritățile cele mari erau copiii” ( L. M. P., 80 de ani, din comuna M., județul Prahova,  intervievată de Cristina Gabriela Dăroiu în data de 22.11.2014);

xxx

,,Apoi taică când aveam vreo douăzeci şi cinci  de ani, adică prin ’58, am cunoscut-o pe doamna, la horă în sat…Era tare frumoasă, avea o floare aşa prinsă în păr şi m-am gândit taică..,,asta trebuie să-mi  fie nevastă” şi aşa a fost. Am trăit bine împreună, avem şi cinci copii. Unul a fost foarte bolnav, a stat mai mult prin spitale, pe la doctori, dar n-au putut să-i facă nimic, a murit taică. Şi n-au vrut să-mi zică, au ascuns de mine, numa’ când l-au înmormântat mi-au zis, n-au făcut bine taică.. ”  (G. D., 80 de ani, comuna P., județul Brașov, intervievat de Olesea Meriacre în data de 25.04. 2013);

xxx

,,La această vârstă a mea, la șasezeci și cinci de ani, am mare satisfacție că bunul Dumnezeu a rânduit și m-a ajutat ca să practic ceea ce mi-a plăcut. N-am făcut eu preoția, n-am făcut-o pentru bani, nu am făcut-o pentru materie, am făcut-o din dragoste pentru a sluji lui Dumnezeu, pentru a sluji oamenilor. Pentru că preotul este un mediator și un slujitor între om și Dumnezeu. El este ca un avocat, pur și simplu, care duce mesaju’ credinciosului către Dumnezeu și invers, de la Dumnezeu către credincios. Și deci, pot să declar că sunt din acest punct de vedere, am fost și sunt un om fericit, pentru că am…mi-a dăruit bunul Dumnezeu exact ceea ce mi-a plăcut, ceea ce-am vrut eu, ceea ce…și atunci când faci un lucru cu plăcere, din convingere, îți iese. Dacă faci cu alte scopuri materiale, cu alte scopuri, să zicem neortodoxe, atunci nu-ți iese nimic. Nu-ți iese nimic și undeva  se-nfundă. Da.!”; (I. B. 65 ani, comuna Ș., județul Bacău, intervievat de  Teodora Cercel în data de 15.11.2014);

xxx

,,Sunt văduv di prin martie anu ista, am tri copii, Mihaiela, Ancuța șî Luși. Toți îs plecați, toți m-o lăsat singur. Fetili sunt plecati în Italia șî Luși în Londra. El are așeiași pregătire ca mini, a stat la cămin la Iași, la facultati. Mihaela a fost tot la agronomie șî Anca la medicină dentară. Eu și Puica le-am crescut copiii fetelor….șî tot singur am rămas. (….)

În fiecare zi fac cam așelași lucruri. Cred că orili fixe la care îmi iau pastilili șî că di la 12 la 2 dorm în fiecare zi. Dacă sunt singur nu prea am șe fașe. Sărbătorili sunt vara pentru mini, când vin copiii acasă. Ea nu prea pot să mănânc orici, deci sărbătorili au așelași gust pentru mini. Au pus fetili interniet șî au mutat calculatorul în camera di la vali. Mă sună pi telefonul fix când trebuie să intrupi internet și ni videm.” (M. C., 64 de ani, din C., județul Iași, intervievat de Ioana Bumbar în data 15.11.2014);

xxx

,, Mergeam la solicitările cetățenilor la demolări. Primul lucru care-l făceam: mă urcam în pod, mă uitam în împrejurimi să văd ce vechituri are. Acele lucruri care nu erau folositoare sau chiar dacă erau folositoare și puneam ochii, nu mă lăsam până nu îl luam, contra cost ce-i drept, dar marea majoritate fără să dau un ban. Și așa mi le-am înșirat pe toți pereții, pe toate gardurile și pereții din curte. Am o pasiune deosebită: să le iau pe fiecare de două, trei ori pe an să le șterg, să le desprăfuiesc și să le așez la loc. La început copiilor nu le plăcea. Credeau că este o nebuneală de-a mea. Dar văd că în ultima perioadă și lor le place și se bucură de ceea ce fac și mă ajută și, mai mult, au început și ei acasă, pentru că fata mea stă vizavi de mine cu locuința și a început și ea să-și facă în curte, să planteze flori,  să-și adune vechituri și tot așa, mai departe. Am lucruri valoroase, de peste 250 de ani, roți, mașini de tors cum le spunem noi, ăă ..știu eu, piu, piepți de stative, război de țesut, iar mai nou am luat două manechine pe care eu le-am botezat ,,Liviu Vasilică” și ,,Andreea Marin”, deși Andreea Marin nu prea își găsește locul, adică denumirea de ,,Andreea Marin”, da, mă rog, este un nume așa pus cu ghilimelele de rigoare. Și i-am îmbrăcat national pentru că eu mă bucur de portul national și îmi place, de ce să nu recunosc, straile purtate în vechime. Trebuie să recunosc că pe acest ,,Liviu Vasilică” l-am îmbrăcat cu hainele de mire a lu’ socriu-miu din 1942” (V. R. din S., județul Bacău, 57 de ani,  intervievat de Emilia Iojă, în 19.11.2014);

xxx

,,Cea mai mare surpriză am avut-o când vine nevasta și îmi pune în mână, că ea mi-a venit cu… Prima soție, surpriză neplăcută, îmi pune decizia de divorț. Am rămas așa..am luptat, mult am făcut, am dus locul trei pe țară județul Vâlcea, la concursul de trânte pe țară și pe asta am câștigat. Se dădeau butelii. Foarte greu se aproba să cumperi o butelie. Și am obținut o butelie de aragaz și pentru școală o garnitură de saltele care a rămas la școală, dar a mea, care mi-a înlesnit să iau și eu o butelie și îmi vinde butelia ca să bage divorț. (…).

Ei, pe parcursul timpului, când la divorț copiii sub zece ani au rămas la ea, așa era legea. Am ținut și am căutat să o lămuresc: ,,Mă, băiatul dă-mi-l mie, fata ție, că eu cred că bărbatul mai bine educație îi face la bărbat și femeia, ca la partea femeiască”. Nu s-a înțeles, ea s-a bucurat probabil la acea alocație care am plătit până când s-au ajuns la majorat copiii. Am plătit, cum era pe timpul ăla, cred că două Dacii, două mașini Am plătit mult, i-am dat pentru copii, nu m-am supărat, treaba e dacă le-a asigurat  și ea și, în sfârșit, lipsa tatălui se cunoaște. De asta am dat la toți care i-am văzut, în pragul acesta de despărțire, le-am spus: ,,Țineți cont de copii, n-ai să găsești mama la copii, nici tată, adică nu va suplini indiferent pe cine îi. ” (I. H., din comuna P., județul Vâlcea, intervievat de Oana Mihaela Lazăr, în data de 22.11. 2014);

xxx

,,Era o iarnă grea, de obicei Nicolae a meu venea noaptea de la muncă, pe la unșpe și ceva parcă, pe la doișpe și jumătate, unu fără era acasă. Eu mereu îl așteptam cu o cană de lapte   fierbinte și cu un cazan de apă pe plită, să facă baie. Așa…În seara aia parcă simțeam că e ceva rău cu mine. Nu aveam stare, ba ieșeam afară, ba intram, zic eu, era un semn de la Dumnezeu că ceva rău avea să se întâmple. Și acua? Vă spui drept, mai fac o dată Sfânta Cruce….În noaptea aia geroasă Nicușor al meu, că așa îl mai alint, nu mai ajungea acasă. Se făcuse ceasul unu și nu mai avea a ajunge. Unde lucre avea grijă de un câine, îi tot dădea să mănânce, iar de la o vreme câinele se învățase cu el și venea acasă cu Nicolae. Și amu vă zic cum a povestit el..

Cică în seara aia câinele nu mai era la uzină, se ascunsese că ningea afară. Bărbatul meu avea vestiar unde tot aduna ziare că așa le dădea pe vremea lui Ceaușescu.Și s-au adunat și s-au adunat și ce a zis el: ,,Hai să le iau acasă” și le-a pus în raniță și a plecat pe jos, ușor, ușor, iar aici când a ajuns să urce dealu către Măgura aproape să ajungă sus, auzea din spate ,,zdrang, zdrang”, că era înghețată.

Și zicea: ,,Cum mergeam eu se auzea zdrang zăpada, iar când mă opream, nu se mai auzea nimic. Mă gândeam că e Nițu. Când l-am strigat atât am auzit un mârâit și parcă, dintr-o dată, m-au lăsat puterile și nici forță în glas nu aveam a striga. Când m-am uitat mai atent le sticleau ochii, era o haită de vreo cinci lupi care mârâiau și se învârteau și dădeau cu cozile prin zăpadă”.

Primul gând al meu a fost la cei doi băieți, mor și nu o să-i mai văd. Că așa e omu’, pune răul înainte. Prima mea reacție a fost de a căuta bricheta, îmi tremurau mâinile și respirația îmi stătea în loc. Dar dintr-o dată mi-am zis că nu sunt singur, ci îl am pe Dumnezeu. M-am îmbărbătat și am strigat din toate puterile mele ,,Lupii, măăă” încât au auzit câinii vecinilor din deal și au început să latre și să vină spre mine. (…). Am scos ziarele, le-am dat foc și mă făceam către ei. Norocul meu a fost că au venit câinii vecinilor și i-au hulit”. Când a ajuns acasă era galben cum sunt pereții ăștia și-l întreb: Zic: ,,Mă, da’ ce ai, ți-e rău?”. Nu zis nimica și s-a dus în cameră, la băieți. Nu o aveam pe Ana atunci. Atât a zis: ,,Voi ați fost pentru mine și eu pentru voi!”. În noaptea aia nu am fost bună de nimic și încă vreo săptămână după.” ( M. S., 53 de ani, din comuna M., județul Brașov, intervievată de Andrei Ene, în data de 9.05.2011);

xxx

,, La șaisprezece ani l-am cunoscut pe soțul meu, Damian Vasile M-a curtat o vreme bunicică după care am acceptat căsătoria. Ne-am căsătorit la sfat, la Primărie și petrecerea am făcut-o la cantină. Din căsătoria noastră a ieșit Damian Marius, un copil minunat. Când totul era bine și mă consideram o femeie împlinită, ceva avea să ne umbrească fericirea. Într-o noapte târzie, niște ofițeri ne-au dărâmat ușa casei, luându-l pe soțul meu. A fost arestat politic. Un an de zile nu am știut nimic de el. Fiecare noapte, după ce-l culcam pe Marius, mă înecam în lacrimi, durerea-mi sfâșia inima. Nici o scrisoare, nici un semn. Până într-o zi când venind de la ciurdă, m-a oprit Nea Mărin poștasul. Era scrisoarea mult așteptată, mă anunța că va ajunge cu trenul de noapte în gara Dej. M-am dus să-l aștept, dar când a venit, era atât de murdar, umflat, tuns…Nu-l mai recunoșteam. Întorcându-ne acasă, nu am putut evita etichetarea de către oameni. Oamenii nu-l mai vedeau ca pe omul dinainte, ci ca pe un deținut. Au fost probleme și la angajare..și de aceea lucra cu ziua” ( G. D., 65 de ani, din  comuna Ț., județul Cluj, intervievată de Oana (Macovei) Iosub, în 26.08.2011);

xxx

,,Printre momentele nefericite din viața mea se număra cel în care, pe vremea când trăia soțul meu, socrul meu arunca cu oalele, farfuriile după mine! Am trăit mulți ani un coșmar alături de el! Era un om rău. Rău tare! Mă urmărea pe stradă! Se lua de mine pentru orice lucru făcut și nefăcut de minte! Căsătoria mea nu a fost tocmai fericită pe vremea când trăiam alături de socrul meu. Îmi arunca paharele în cap…Nici în acest moment nu știu cum de purta atâta ură în suflet acel om! (..)

După ce m-am măritat ne duceam cu fructe, legume, la oraș, pentru a le vinde. Mergeam pe jos aproape 30 de km..și ne întorceam seara acasă, după ce am vândut tot ce dusesem. Ne duceam cu greutăți, cu struguri, roșii, castraveți și tot ce mai aveam pentru a vinde. Nu aveam bani și încercam totuși să facem ceva pentru a câștiga câte un bănuț. Locul unde puteam vinde acele fructe, legume se numea Drăgaica” ( M. D., 79 de ani, din comuna S., județul Buzău, intervievată de Ana Maria Diana Popescu, în data de 7.05.2013);

xxx

,,Eu care fusesem nomenclaturist, eu care am ieșit din funcția aia pentru că am vrut să mă întorc în învățământ și pentru că am ieșit cu vot de blam cu avertisment, aceea era penultima sancțiune, mai aveai puțin și te…și dacă mă zburau din învățământ pățeam ca prietenul meu Creangă, când l-au dat afară din Mitropolie, l-au dat afară și din învățământ c-o zâs ăla de la Minister, nu știu cine era atunci, Cristian Titel parcă, ,,păi dacă nu-i în stare să fie dascăl la biserică, cum să fie în stare să educe copiii? ” și, în această situație am fost și eu, dacă nu eram în stare să mai fiu la partid, cum aveam să fiu..să educ copii? (…).

În rest, aproape am rămas de tot sărac! Banul, banul…Eu am o bogăție pe care nu mi-o ia nimeni! Am spus-o de nu știu câte ori:,,Averea lui Țânțăreanu eu un zero uman absolut, averea lui Țânță sau a lui Becali, Patriciu..averile astea pot să dispară într-o noapte, sau pot să facă pușcărie sau știu eu ce, pot să ia foc, pot să-i moară nu știu cine, cine știe ce se poate întâmpla, rămâne fără ele! ”. Eu nu rămân fără averea mea! Eu ce-am făcut nu-mi ia nimeni! Când una din elevele mele este profesor universitar, doctor și învață studenții francezi literatura franceză, ici, ișa, peste deal, la Universitatea din Metz, în Franța, când de ziua mea, dimineața, la șapte, astă vară, acuma să vedem dacă nu m-a mai uitat, astă vară, acuma mai e puțin, la șapte mă sună din Montreal..asta este o avere pe care nimeni nu mi-o ia.(…).

Mie de două lucruri mi-o fost frică în viață, de nevastă-mea și de cuvântul scris…teribil prima frică am avut-o față de nevastă-mea, pentru că poți să păcătuiești și începe să cânte,  și-mi face observație…și eu sunt un tip care are nevoie de liniște, orice, îmi este frică de ea, numai să nu o aud cum cântă, că e cumplit, mai ales când are dreptate! Pentru mine nimic nu poate  fi mai supărător decât o observație pentru sfânta dreptate, o înghit și taci, că n-ai ce să zici..de-aia mi-e lene, iar de cuvântul scris mi-e frică teribil, de-aia n-am publicat până acum…cuvântul spus, zboară!” (P. C., 72 de ani, din comuna A., județul Bacău, intervievat de Cătălina Razma, în data de 9.05.2013);

xxx

,,Aueeileuuu, nici dracu n-o avut viața mea! La început, ca în orice familie, o fost bine. Fă,el era om bun fă, da’ s-a apucat de băut. Băutura l-o stricat….Șî de-acoalia odată cu băutura au început șî scandalurile. Șî o început să mă bată, fă șî uite atunci am înțălăs eu cuvintele lu chiata mamă…Eram gravidă cu primu’ copchil fă, șî venia beat șî mă bătea. Da’ ce eu eram proastă să stau în calea lui să deie în mine, fugeam șî eu șî mă duceam la chiata mama și stăteam la ea…Mare chin a fost la casa mea, mi l-am născut pe Gigi, primu copil surdo-mut…Am plâns ș-am plâns, da’ m-am resemnat șî m-am uitat la cer șî am zis…,,Asta e voia ta, Doamnie, ..eh..”. Da’ mi-o mai dat Dumnezeu un copil, Florea…

P-ăla l-am născut normal. Acum cu doi copii, soțu-miu tot se îmbăta șî tot mă bătea…șî la fel făceam, nu stăteam în calea lui, luam copchii șî ba mergeam la mamițica, când era devreme, sau dormeam în șura de paie, cu tot cu copchii, ca să nu mă bată pe mine sau copchii. D-apoi o avut șî grijă bunu’ Dumniezău de el, șî l-am găsit într-un șanț, înghiețat tot șî mort..Eh, așa o vrut Dumniezău, . D-atunci am rămas vădană toată viața! (…)

Gigi cum a crescut a vrut să-și facă viața la oraș. Șî la oraș și-a făcut-o tuma la Brașov. S-o descurcat el, așa cum era, șî o fost mândria mea mare. Florea i-o călcat pe urme lu’ Constantin, iarbă rea. Când o pus gura pe băutură, nici că a mai lăsat-o. Șî o început șî el să deie în mine șî făceam la fel cum făceam cu Constantin, fugeam șî dormeam nopțile în paie (…).

Fă, eu am fost așa cum m-o educat părinții, cu frică de Dumniezeu, șî cu sapa în mână, șî am încercat să-mi educ șî băieții la fel, să le dau munca mea lor, mai departe, să avem grijă de pământul nostru, d-apoi Florea, calic cum era zicea: ,,Curvo, lași totu’ lu mutu! Le dau foc la toate până i le dai lu’ mutu!”. Șî mutu era frac-su. Da’ eu îți spui sincer, n-am dat niciodată la unu mai mult șî la altu mai puțân..Da’ dacă Florea era calic.. Ai de viața mea fetică, câte bătăi am luat șî de la fiu-miu Florea. Venea Gigi de la Brașov șî-l mai bătea să se potolească, da’ la fel făcea, sau poate mai rău. (…). Din curvă nu mă scotea, mai râu s-o făcut. Da uite fă, cum Dumnezău o avut grijă șî de ăla, așa o avut grijă de Florea al meu, șî într-o seară, nu știe ce o căutat la Filipești șî s-o întors pe jos acasă, o dat mașina peste el. Fă, îți spun drept, așa cum era el, am plâns de mama focului, șî mi-am adus aminte de mamițica mea cum era când l-o pierdut pe fiu-su, Radu. M-am ocupat de înmormântare, tot tot, i-am făcut și parastasu..Șî o venit la mine ăla care o dat peste el să-mi deie bani șî eu i-am zis în felu următor: ,,Tu cu banii tăi nu-mi aduci copchilu înapoi, du-te de la poarta mea, n-ai ce căuta aici!” Fă, șî acum că stau seara și citesc, am o poză acilea la capul meu cu el, când era mai tânăr șî-i spui: ,,Hai mă Florea șî dă-le foc la case, ți-era frică că dau totu lu mutu, ți-ai căutat-o, acum stai acolo că pe mă-ta n-ai știut s-o asculți” (M. V.,  comuna M., județul Brăila, intervievată de Ionica Adriana Văsiu, în data de 3.05. 2013);

xxx

,,Odată, eram la câmp, și trebuia să ajung toma acolo, unde-i copacu ăla sus, pe deal, și     n-am mai luat-o pe cărare și am traversat câmpu și de la erbicide, am leșinat și am căzut acolo, pe câmp, nu știa nimeni de mine, dacă eram pe când, cine să știe, și când a trecut tractor, m-a călcat uite aici, pe partea asta, am stat o lună de zile în spital, era să mor, și atunci am zis:,,Doamne, dacă ies viu de-aici am să fac o troiță”, și-am făcut troița aia de la deal, aia din fața bisericii, ai văzut-o tu, așa am făcut-o pe aia”. (T.I, vârstă neprecizată, comuna N. ,județul Vaslui, intervievat de Miruna Vlad, în 2.05.2015);

xxx

,, La douăzeci și doi de ani m-am măritat cu un băiet mai mic ca mine care n-o fost făcut armata și era orfan de mama. Tata n-o vrut să-l recunoască, că o plecat în război și mama lui l-o născut pe el, pe bărbatu-miu. Tata lui când o venit din război nu i-o mai plăcut de mama lu’ soțul meu și o luat altă femeie, mai bogată. Și am luat-o iar greu, am muncit amândoi și la un an de zile după ce m-am măritat, el a plecat în armată și l-am purtat în armată doi ani de zile. După ce am plecat în armată, l-am născut pe Nelu, Gheorghe în act. L-am vândut pe geam, că era bolnav tot timpul și i-am schimbat numele și i-am pus Nelu. Și pe urmă băiatul nu mai era bolnav, mă duceam la dispensar cu el și îmi spunea doctorii: ,, Vai de mine femeie, de ce ai venit cu copilul la noi, copilul nu are nimic, e perfect sănătos”. M-a învățat nașa ea de botez: ,, Tu fină, ia și vinde băiatul pe geam, dezbracă-l în pielea goală și-l la cineva să-ți dea un leu pe el”. Și după ce i-am schimbat numele n-o mai fost bolnav băiatul meu”.(A.M, vârstă neprecizată, comuna D., județul Botoșani,  intervievată de Melania Oana Anton, în data de 10.05.2013);

xxx

,, Și am vinit din Cehoslovacia, am venit de pe front la București, la București ne-a decorat, am vinit acas’ când ne-a dat drumu’, trei zile…ne-am logodit, ne-am cununat și nunta am făcut numai când m-am eliberat în ’46. Și am trăit împreună șaizeci și șapte de ani. N-am avut nimic aicea. Am avut copii numai la doișpe ani ( de la căsătorie, n.n.). Mă rog…sunt anumite cazuri cu femeile. Am pe Ionica, am pe Mimi și pă Daniela. Am reușit cu toate năcazurile…aicea nu era nimic…să fac casă la fiecare ( zâmbește). Deci eu am hotărât cu soția ca fetele să nu le dau dân sat. Și așa e bine. Niciodată să nu-ți trimeți fata de la părinți, pentru ca să simte rău. Ș-am zis: ,,Căutați pă cine credeți voi ș-aduceți aici că fac tot ce pot”. Și l-a căutat și ori trăiește bine, ori rău, ele l-au căutat ( zâmbește). No…și pe urmă am venit și     m-am eliberat, am făcut nunta și amândoi ne-am dus în fabrică și ea era dă profesie strungar..a lucrat și ea foarte mulți ani, iar eu am lucrat prin conducerea fabricii și în ultimul timp, pentru că eram mai în vârstă, am lucrat la uzina Electrica, două zeci dă ani. Ș-am ajuns la vârsta asta de nouăzeci și unu de ani. Ș-acum ne perdem câte-un pic…(…).”. (I. M., 91 de ani, intervievat de Alexandra-Bianca Marcu, în data de 8.06.2013);

xxx

,,Mi s-a spânzurat nepotu. Ioiii..Nenorocirea s-a întâmplat într-o duminică. În noaptea aia eu mă întorceam din delegație. Cu nepotu ăsta am avut tot felul de probleme. A trebuit să stea cu mine și soră-mea Livia, că mă-sa și ta-su au murit într-un accident. Nu era cuminte deloc, îi plăcea să tot bea, când eram plecat o bătea pe soră-mea…De câteva ori l-am dat afară, dar s-a întors, îmi era milă să nu-l primesc. Am ajuns acasă pe la unu noaptea. Livia era la poartă, plângea. Am întrebat-o ce are..vorbea greu și mi-a spus că băiatu s-a spânzurat de casă, că era beat. Ea a încercat să-l oprească, da n-a putut, a strigat după ajutoare, dar degeaba. A văzut cum nepotu moare în fața ei…mi-a zis atuncea Livia, ,,am simțit cum intră Satana în mine”. Și uite, nepotu a murit,  Livia s-a curățat și ea acum vreo doi ani. ” (I. C., din comuna M., județul Brașov, intervievat de Elena-Lavinia Burduleanu, în data de 10.05.2013)

xxx

,,L-a luat în armată, la parașutiști cercetași Buzău. Ăăă..și în decembrie ’89, în decembrie ’89 ..cu ocazia revoluției din decembrie a fost plecat la Timișoara, mai întâi… A venit de la Timișoara a fost trimis la București, unitatea de cercetași Buzău. Acolo, în sectorul 2 a fost împușcat, împușcat și împușcat mortal. Am reușit să-l aducem acasă, să putem să îi facem o înmormântare creștinească în familie și pe timpul ăla preotul ăăă ne-a recomandat o porțiune. Era destinată eroilor neamului, celor care au fost în război, celor care așa și i-a rezervat și lui pământ. L-am înmormântat în satul Mărunțișu, la biserica noastră, a fost condus de armată, de noi, la cimitir, îngropat acolo, i s-a făcut o…o…lis… o cruce..o cruce..din marmură, monument, monument din marmură..adus de la București și ce să vă mai spui (…)

Ne-am dus la unitate, ne-am dus cu un autobuz până aproape de unitate, unde din pădurea Crâng se trăgea, se trăgea și dintr-o parte și alta și m-am dus în unitate și ne-a întrebat comandantul de cum am ajuns acolo. Comandantul unității…atunci m-a zdruncinat rău, rău de tot când mi-a zis: ,,Domnule Ilieș, condoleanțele mele”. M-a terminat! ..M-a terminat! Amintirile astea îmi face foarte rău și nu îl adusese de la București. Nu îl adusese de la București și ne-a spus să așteptăm acolea la unitate că îl aduce și apoi noi am venit acasă și am venit acasă și l-a trimis cu…că erau doi militari din apropiere din aceeași unitate și aceeași apropiere de la Nehoiu. Băiatul primarului, singurul băiat care îl avea pe la ora zece, zece jumătate, dar i-a spus soției să nu se sperie, să nu se gândească ..n-are nimica. Na, bine că la ora zece a venit două mașini însoțite de garda militară de la Unguriu aproape de, aproape de noi aicea se trăgea. Acolo e un depozit de muniție.. se trăgea. Era lupte..și s-a strecurat cu militarii și a venit și mi l-a adus acasă. Mi l-a adus acasă și…cu sicriu de la ei, sicriu, totu de la armată, tot îmbrăcat militar și așa l-am și înmormântat după trei zile, l-am ținut trei zile..și l-am înmormântat…și ce să-ți mai spun…(…)

Toată viața mea până voi muri ..îmi pare rău că l-am sculat să meargă cu trenul să nu întârzie, că era problema că era aproape de Crăciun și să nu cumva să sufere să nu îi dea drumul de sărbători acasă. Asta eu am fost vinovat! În viață totu cred că am greșit! L-am sculat să meargă că eu făceam naveta să meargă cu trenu de patru dimineața și nu mai bine ajungea pe la șase și zece. Până se ducea la unitate să făcea șapte fără ceva și așa era învoit până la șapte fără ceva…și asta a fost cum a sosit acolo..i-a îmbarcat la mașini și i-a dus la București. Acolo teroriștii l-au împușcat nu numa pe el, și pe alții, a murit mai mulți băieți, mai mulți militari. Cum s-au dat jos din mașini au tras în ei..și nici în ziua de azi nu se știe, nici în ziua de azi nu s-a depistat cine a fost, cine a tras, teroriștii, dacă are, unde și în ce fel, nu știe nimenea…

Da..și nima bine că am pierdut niște drepturi care ni se cuveneau din cauză că acolo, în învălmășeala aia acolo și eu nu aveau decât carnetul de serviciu, carnetul de serviciu scria doar numele lui. Numele lor, gradul și unitatea militară de unde aparținea. Ne-a pus niște nume false, mie Ion și soției Maria. Am pierdut foarte multe drepturi din cauza asta. Pe certificatul de deces așa mi-a scris până m-am judecat, până când am pierdut peste un miliard jumate de bani, care s-au dat în 2004, și din 2004 în 2008. În 2008 am avut și eu pensie de urmaș, dar în 2004 un miliard, un miliard și jumătate bani pe care i-am pierdut. Nu am putut beneficia de ei din cauză că ăăă ..a fost eroare la numele părinților. Da…Numele lui era, dar numele părinților era Ion și Maria, în loc de Vasile și Sofia. Da și am pierdut, am pierdut bani mulți și acum ne judecăm, dar e prea târziu. Ne judecăm de câțiva ani. Da…(…)

Printre ploaia de gloanțe m-am dus acolo cu băiatu și când am auzit, când ne-a spus comandantul: condoleanțe…am vrut să mă arunc din tren, din mersul trenului. Noroc că a fost un militar care m-a apucat de haine că mă aruncam și muream. Era mai mare tragedia, dar am spus, asta s-a întâmplat, ce să fac? (…)

A venit cu gardă și cu două mașini. Aveau două sicrie în mașină și următoarea mașină era cu paza, adică și cu paza. Însoțirea lor, însoțitorii. De și atuncea a venit și am fost terminați. Mie mi-a făcut înjecții, mi-a făcut așa…din cauza aia m-am și îmbolnăvit de diabet. M-am îmbolnăvit de diabet și am ajuns de mi-a tăiat piciorul. Mă chinui și eu acu. Ce să facem, asta e! (..)

Nu am putut să mai reiau serviciul. Am fost obligat de mi-am luat concediu de odihnă pe doi ani. Ca să pot să îmi revin. Nu puteam dormi noaptea. Mă sculam noaptea, mă speriam. A fost ceva nemaipomenit de rău, de grav. Nemaipomenit! Ne-a zdruncinat tot corpul! De-aia m-am îmbolnăvit și de diabet, din cauza asta m-am îmbolnăvit. Am suferit și după ce mi-am luat serviciul nu am putut continua decât trei luni și m-am pensionat. Încă nu am mai putut să mai continui.M-am pensionat, să stau acasă că îmi era frică că aveam un servici foarte, foarte periculos..trebuia să fiu foarte atent la circulația trenurilor. Se circula mai mult ca acu.(..)

Când pot merge și așa mai merg, dar trebuie să am să mă ducă cineva acolo, la biserică, că nu pot sta chiar mult într-un picior așa…stau o juma de oră, o oră, dar nu pot să stau mai mult. Mă duc acolo, pui lumânare. Mă duce băiatul cu mașina, merg cu mașina, mă duce el cu mașina. Mă duc la monument, mai pui o lumânare. Ce să facem? Asta e! Ce putem face? Îi facem an de an, de ziua eroilor, facem pomană, facem pomană și dăm de pomană, costume de haine am dat. La câte un băiețaș de ăsta, cumpărate noi nouțe, de la magazine și i-am luat haine, costume de la picioare până la cap.  ”  (V. I. din comuna M. județul Buzău, intervievat de Diana-Florina Caliu, în data de 9.05.2013);



Facebook

Coș minim de consum pentru un trai decent pentru populația României

Ștefan Guga (Syndex), Adina Mihăilescu (ICCV), Marcel Spătari (Syndex) În perioada iulie-septembrie 2018, Institutul de Cercetare a Calității Vieții și Syndex România au derulat o cercetare la nivel național pentru fundamentarea unui coș minim de consum pentru un trai decent pentru populația României. Rezultatele acestei cercetări ar trebui să constituie o ...

„Eugen BLAGA. Cel din urmă genial. Gheorghe Zamfir”

O carte dăruită de autor unui om, unui artist ce a marcat mai bine de cinci decenii muzica autentic românească și care, cu certitudine, este unul, dacă nu cel mai mare și mai eficient ambasador al României, pe toate meridianele lumii, un autentic ambasador „planetar”, un termen pe care maestrul ...

Calitatea vieții de la vis la realitate: 3 decade de cercetare și direcții pentru următorii ani

O revoluție formulează visuri și formulează un program de transformare a lor în realitate. Pe 2 ianuarie 1990, câteva zile după declanșarea Revoluției Române, visul Revoluției a luat forma, în știința, înființarea unui Institut de cercetare a Calității Vieții. Institutul urma să aibă 120 de cercetători, pornind deja cu 84 de ...

România s-a încurcat în multe probleme. Cine ar lua iniţiativa: clasa politică sau NOI?

Acum câteva zile, la televizor, invitat un om politic. Stil de diplomat subtil. Inteligent. O oră întreagă. De la început am fost captat. O analiză profundă a crizei în care România se află. Suntem la coada Europei. Decalajele cu Occidentul sunt şocante. Da, situaţia e gravă. Privesc cei aproape 30 de ...

Despre capitalism, numai de bine. Fragmentul VI: Marele joc global: Minotarurul, Dragonul şi Ursul

În 1990, dolarul era singura valută cheie din SMI. Orice bancă de emisiune, cu excepţia Fed, nu putea emite atunci monedă naţională dacă această emisiune nu era acoperită în dolari americani. Doar Banca Angliei şi BJ reprezentau atunci excepţii nesemnificative. Mai mult, după ce preşedintele Nixon a suspendat în 1971 ...

In memoriam profesor Achim Mihu

A plecat dintre noi profesorul Achim Mihu (n.1931), sociolog, antropolog, dar și filozof. Prin cărțile sale, Sociometrie (1965), Sociologia americană a grupurilor mici (1970) și ABC-ul investigației sociologice (1971) Achim Mihu a deschis relansarea sociologiei românească în condițiile dificile ale comunismului, având un efect liberator asupra tinerei generații de sociologie de atunci. A continuat publicarea unor cărți și studii valoroase în sociologie ...

Românii contra Românilor?

O estimare şocantă pluteşte în conştiinţa colectivă: ţara e ruptă în două, românii contra românilor. De aceea, suntem profund îngrijoraţi pentru viitorul nostru. Această formulare şocantă necesită o examinare mai atentă. Evident, totul pornește de la conflictele politice. Este România politică scindată? Democrația funcţionează cu o grupare politică la putere și ...

Despre capitalism, numai de bine. Fragmentul V: De la CAER la UE

Refuzul sovieticilor de a accepta Acordul de la Bretton Woods reprezintă principala cauză care a determinat izbucnirea războiului rece în 1946. (17) Iar după aceea au apărut NATO, CAER şi Tratatului de la Varşovia. Această confruntare fără menajamente dintre capitalism şi socialism a durat până în 1990, atunci când CAER ...