Romania Sociala logo
Menu

România deleuziană: fragmentul XXV, despre bătrânețe (I)

autor:   25 July 2018   

Stefan Ungurean

Proiectele de sociologie vizuală ale studenților Facultății de Sociologie și Comunicare, Universitatea „Transilvania” din Brașov” au demarat în 2006. Din 2008, ele s-au focalizat pe vârstnicii din lumea satului, pe considerentul că există  șanse mai mari ca adevărul să precumpănească în raport cu imaginea de sine. Ulterior această abordare va primi o  confirmare grație unei idei a lui Nietzsche descoperită de Jung: „Acolo unde mândria este suficient de insistentă, memoria preferă să cedeze”.

Gândurile celor care au acceptat să se destăinuie l-au transformat pe studentul din anul I într-un fel de duhovnic. Un duhovnic care va recunoaște apoi că a fost copleșit de această experiență a simplului fapt de a trăi. Producerea unei solidarități intergeneraționale a constituit și ea țintă a demersului în cauză.

Mărturisirile celor intervievați  sunt despre muncă, sacrificii, sărăcie, suferință, abnegație, rezistență, despre violență, cu toate strategiile supraviețuirii, însoțite de o inevitabilă substanță sufletească, a limpezirii, dar și a nedumeririi, a împăcării,  dar și a revoltei, în căutarea sensului a ceea ce a fost trăit. Nu întâmplător spusele unora dintre ei poartă o inconfundabilă pecete a metafizicului.

Textele au fost grupate în șase ,,lumi” distincte (despre copilărie, despre adolescență, despre tinerețe, despre viața de adult, despre bătrânețe și despre părinți) și  vor apărea sub formă de serial.  Fragmentul de față este continuarea celui publicat anterior, care a fost despre viața ca adult.

Există ceva care leagă textele de față între ele. E vorba de faptul că fiecare exprimă nevoia de unificare, unificare ce urmează multiplicărilor la care orice om se dedă în decursul vieții, pentru a face față realității sociale. Și de conștiința morții, a caracterului ei imprevizibil, care imprevizibil provine, cum spune Levinas ,,din aceea că ea nu se găsește în nici un orizont”.

***

,,Mi-e teamă să nu închid ochii prea devreme, mai am multe de lucrat, le-am teanc puse. Nu pictez în fiecare zi, am începute vreo patru lucrări, mă inspir din natură. Să-ți arăt ce lucrări am după natură..flori…dar nu pot să nu fac și altceva, figurații, știu să lucrez și schițe și portrete. Dar sunt la vârsta când nu pot să mă concentrez prea mult. Acum am prepelițe, avut și vreo douăzeci de căprițe, fiecare avea numele ei și fata mea iubește mult animalele astea. Iubeam ieduții, am multe albume cu poze cu ieduți. Nu îmi lipsește nimic..mulți consideră că ar trebuit să avem măcar unul din copii lângă noi, pentru că am construit casa asta pentru ei, să nu mai trudească și ei, etajul pentru băiat și parterul pentru fată. La ora actuală …treaba lor, n-am gândit atunci când am construit casa că e literă de lege să-ți ții copiii lângă tine, fiecare acolo unde îi este bine.

Nu-mi lipsește nimic, avem o viață de oameni cu adevărat normali. Nu vreau până închid ochii să treacă timpul pe lângă mine, fără să fac ceva. Nu m-aș întoarce în trecut, pentru că oricum ar fi, tot trebuie să investești muncă, pentru ce să mă întorc înapoi, să o iau tot de la zero? Și viitorul ce-mi oferă, câte zile mi-e dat să trăiesc, trăiesc, dar niciodată nu gândesc negativ. Nu există să zic că nu mai îmi trebuie. Mie îmi trebuie orice.

Aș vrea ca bătrânețea să fie lungă durată, pentru că am multe de făcut, mi-e nu-mi tremură mâinile la 80 de ani..cu memoria oi mai scăpa câte ceva, că trebuie să ai cursivitate, cu ochii stau bine, pot să lucrez…și să mă țină Dumnezeu cât oi mai putea, că eu vreau să trăiesc. Toată lumea moare, nu mă sperie nici o secundă.” ( L.M. P, 80 de ani, din comuna M. județul Prahova, intervievată de Cristina Gabriela Dăroiu în data de 22.11.2014);

***

,,N-ar trebui să mai mă tem de moarte, am murit de prea multe ori până acum. Am murit cu fiecare prieten care a plecat de lângă sufletul meu, mult prea devreme. Am murit cu părinții mei, care mi-au lăsat sufletele lor sub cireșul din grădină. Am murit cu fiecare dragoste, mai ales cu cea dintâi, care nu se odihnește niciodată, am murit de prea multe ori până acum, n-ar trebui să mă mai tem de moarte și totuși, de la o vreme am început să mă întreb, cu grijă, oare unde și când voi muri ultima oară! (…)

Când l-am pus întâi pe tata, acolo, mama bocea…,,măi băiete, de ce l-ai pus tu acolo, că eu nu mă pot sui pe râpă s-aprind o lumânare”, nu i-am spus, i-a spus o vecină, de acolo eu mă uit mereu, din fundul grădinii la mine, prin spatele serii, în linie dreaptă, iar pe ea am pus-o acolo, am pus-o lângă el și mă mai duc uneori, dar rar, nu mă duc pentru că mi-e greu, pun mâna pe cruce care e a lui tata și pe aia din vale, e a lui mama, plâng așa vreo cinci minute acolo, în interior, nu pot să bocesc …și mă uit direct, în fundul grădinii, acasă!” (P.C., 72 de ani, din comuna A., județul Bacău, intervievat de Cătălina Razma, în data de 9.05.2013);

***

,,Mă simt ca orice bătrân, mă văd neputincioasă, că mă știu cum eram la tinerețî șî cum am ajuns acum…E greu fetiță, da,  nu mai fac ca înainte să merg pe câmp, să prășesc de una singură. Când nu vine Gigi ( fiul, n.n.), pun și eu oameni să-mi mai ajute șî-i plătesc. Mai fac șî eu treabă pîn curte, mai dau la animale, mai prășesc… Tre să fac fac, că dacă nu, cad toate aici peste mine. Mai stau șî ziua șî seara și mai citesc cărți de-astea religie, că-mi trimiete nepoata cea mica. Îmi mai trimite șî icoane. Că eu mereu le-am învățat șî p-ăstilea mici să aibă frică de Dumniezeu șî să fie cinstite. (…). Să mă ție (lumea n.n.) minte că oricât de greu mi-o fost în viață, eu nu m-am lepădat de Dumniezău șî nici n-am să mă lepăd vreodată, că eu mereu am fost cu frică de El, șî munca n-am s-o las niciodată, pământul meu uite-l ..șî fă, ține minte ce spui eu acum, dacă n-ai carte, n-ai parte…Eu nu prea am avut…șî poate de-aia am avut șî viața care am dus-o!Fă, educă-te!”. (M. V.,  comuna M., județul Brăila, intervievată de Ionica Adriana Văsiu, în data de 3.05. 2013);

***

,, Când soțul a murit, Nelu era în armată. Dar până să meară în armată, era greu, nu aveam pământ, aveam pământ foarte puțin. Și am dat băieții amândoi la stat, la orfelinat, la Pomârla și-o învățat la stat până Nelu o plecat la Brașov, la profesională. Cel de-al doilea, Valerian o plecat și el la Brașov. Care Valerian o murit, acum se fac șase luni. Dumitrița avea nouă ani când o murit tată-su. S-a dus și ea la București și o rămas la București și în ziua de astăzi.

Eu am rămas singurică, amărâtă, necăjâtă, pe toate drumurile, fără casă, fără masă și m-am dus la servici. Și trăiesc foarte greu și în ziua de azi, sunt foarte bolnavă, după ce-am ieșit la pensie. Am douăzeci de ani de pensie și paișpe diagnostice de boală, am poliartrită, osteoporoză și restul nu mai știu să le spun pe nume și dau de trei sute de lei medicamente pe lună. Am vândut casa după ce a murit soțul meu, m-am mutat de-acolo.

Dupa ce am ieșit la pensie, în ’94, m-am dus înapoi și am făcut altă casă, singurică, cu două camere. Și până la urmă am vândut-o și pe aia. Și am rămas cu chirie, stau cu chirie pe unde găsesc. Colo luna asta, pe colo, luna cealaltă, nu pot să stau mult, că unde găsesc chirie se vând casele. Nu sunt la oraș, sunt tot la țară și plătesc o sută de lei pe lună.

O fost greu de mic copil. Soțul meu s-o îmbolnăvit și o zăcut și după doișpe ani și patru luni a murit. După ce-a murit soțul, o durat cam treizeci de ani, nu treizeci, vreo douășapte de ani, s-o îmbolnăvit băietul de-al doilea, Valerian. Și-a zăcut și a muncit foarte greu, că a avut trei copii, nu o avut avere, n-o fost oameni din oameni bogați, o fost din oameni săraci și o luat o fată, tot săracă și ea, pe care părinții ei n-o ajutat-o cu nimic. Valerian s-o îmbolnăvit de hepatita D, din D a dat în B și din B a dat în A. Și n-o vrut să se pensioneze și o muncit, supramuncit și mă gândesc eu, în gândul meu, că s-o gândit că o să trăiască cât lumea și n-o să fie muritor. Dar boala lui care a fost l-a pus la pământ. Și are acuma șase luni. E cel mai greu ca mamă să-ți îngropi copilul. Mi se frânge inima.

Soțul meu a lucrat la zootehnie, nu mânca dimineața și când deschidea ușile alea la grajduri alea acolo, era un miros de te dădea jos și el s-a îmbolnăvit acolo, la vaci. Acolo o făcut hepatită.

Ș-acum nu mai știu ce-am să fac, nu am pe nimeni, nu mă ajută nimeni, mă gândesc așa, poate dă Dumnezeu și Măicuța Domnului și nu mă trântește la pat. Să mă ia Dumnezeu din picioare, că n-are cine mă căuta, n-are cine-mi da o lingură de apă. Nu se știe cum o să ajung, cu boala mea, numai Dumnezeu Tatăl știe, poate m-o rândui și mă ia, așa, din picioare, să nu cad la pat”. (A.M, vârstă neprecizată, comuna D., județul Botoșani,  intervievată de Melania Oana Anton, în data de 10.05.2013);

***

,,Dacă ai trecut de zece ani, deja ești bătrân în căsătorie. O bună înțelegere între noi! Eu sunt mai așezat, mai pașnic, mai înțelegător, ea este mai iute, mai nerăbdătoare, eu am foarte multă răbdare. Și iată că răbdarea mea și dragostea ei de care m-am bucurat toată viața ne-a făcut să rămânem împreună ( 60 de ani de căsătorie n.n.). Nu pot să spun că nu am avut și neînțelegeri, este imposibil în atâta vreme, dar nu ne-am certat niciodată, Doamne ferește!

Am copii. Acum am doi băieți, sunt la casele lor, am și nepoți. Am mai avut o fată, da era bolnavă. Mi-a murit la doișpe ani, era paralizată, ne-am chinuit mult cu ea, până s-a dus. Și acu’ timpul a trecut și am îmbătrânit, sunt bolnav și eu, cam atât.(…)

Am totuși optzeci și șapte de ani, mă simt slăbit, iau o mulțime de medicamente, am probleme cu un picior. Cât am fost tânăr nu mi-am bătut joc de viața mea. Bineînțeles, trebuie ca și Dumnezeu sau părinții să-ți dea o genă care să te ajute să ajungi la o vârstă nu știu cât de înaintată, pentru că acum, când vorbesc cu dumneavoastră, n-aș putea spune că mă simt foarte bine, simt povara anilor, dar îi mulțumesc lui Dumnezeu că mi-a dat atâta vreme să cunoasc toatea alea.”.(A.G, 87 de ani, comuna C., județul Bacău, intervievat de Mihaela Hirdea, în data de 8.05. 2012);

***

,,Am nouăzaci di ani șî șinci luni. Am rămas singur în sat mai mare. Mă mai miluiește lumea și zici cum de n-am murit. Munșesc, îmi văd de treabă și Dumnezeu îmi da zile. Tre să știi să cumpănești viața. Să știi să judeci. Tata o avut șapte copchii, dar nu ne-o suduit. Tata nu  ne suduia decât cu lingura mă-tii și sânjelii mă-tii. Te aude Dumnezeu și ti da cu capul di pământ. Eu am fost cuminti, am răbdat, am treizaci și patru di ani di când mi-a murit fumeia. O murit de cinzaci și doi di ani. Am trait și am avut cumpăni, dar m-o scapat Dumnezeu, am mai pățit și pățesc și acuma, mai amețăsc, mai chic. Fac cât pot, munșesc, eu nu beau vin și rachiu ca sa nu mă mai gadească (?!). Sunt punctual la toate treburili. Am pățit multii.” ( V. I., 90 de ani, comuna R., județul Vrancea, interviul luat de Marius Ivan, în data de 5.05.2017);

***

,, Am nouăzeci de ani. Cine m-a trimis? Cine m-a scăpat? Cine m-a putut ține atâția ani? Când tata moare la 60, când mama moare la 70. Vezi…am zis eu, că cu cât organismul se călește cu răul, rezistă! Dacă-i moare în familie trei….trei copii! E numai plânjet, că s-a obișnuit. De-aia îi e foarte greu…eu nu m-aș mai întoarce înapoi. Adică să mai trec odată prin ce am trecut. Nu mai m-aș întoarce…Cu toată viața asta…A fost foarte greu! Dar atât pot să recomand! Să aveți grijă! Că organismul e în funcție de felul cum te îngrijești de el. Te duci de multe ori la școală, îți bați capul și poate că ai depășit puterea creierului și dai într-o paralizie și ai terminat cu totul. Deci și aicea trebuie să acumulezi atâta cât prinde! Și al doilea, șî somnu-i ca alimentu’, dacă nu odihnești sau dacă nu mănânci nu mai poți să gândești! E ceva foarte principal, foarte principal. Să dormi și o obligație alimentară. Dacă nu mănânci nu mai poți să mergi, nu mai poți să lucrezi…nu ai energie! Noi, cei care am îmbătrânit, ne dăm seama. Deci așa-i de scumpă viața că tre’ să fii atent peste tot! Și mai ales la căsătorie. La căsătorie, acum atâția șmecheri sunt încât tre’ să fii foarte vigilent, foarte vigilent! Și e păcat pentru că cu părinții stai pân la 20, 21, 22 după cum ai noroc, dar cu soțul stai mamă aproape 60 dă ani. Ș-atuncea, dacă nu-ți găsești o persoană care să poți viețui, te canonezi, numai te canonezi, altceva nu faci…pentru că și la matematică, și la scris și la mașină și la calculator nu poți să mergi fiecare la fel! Fiecare are o idee, celălalt are altă idee. Dar zice că în viață, să-ți cauți partenerul! Adică mostra ta! Să-ți cauți partenerul, adică atitudinea ta! ( zâmbește n.n.). Și atunci ești mai împăcat. Dar dacă el e mai smucit și tu ești mai calmă, iară nu-i bine. Trebuie să…să ( gesticulează o balanță n.n.).(…).

Pentru mine viața, dacă nu știi să ți-o planifici, să ți-o judeci bine și să fii fată serioasă, o dai peste cap singură, cu mâna ta. Pentru că sunt prea mulți jmecheri…azi sunt prea mulți jmecheri. Jmecheri! Nu mai sunt oameni sinceri! Și o fată care a fost canonită la părinți, lucrată la părinți, trăită rău..cu aia faci casă. Cu asta care a trăit numai-n plapume n-ai să faci casă. Pentru că aia toate lucrurile i se par greu. Aia că-i grea, aia că-i grea, cu ăla că era mai bine, cu ăla că era mai bine, cu ălalalt și pân la urmă s-a perdut… Asta e viața. Feteles-s foarte complicate..ele dacă nu sunt atente își perde săracele rostu. Și ca să n-ai un copil în viață? E ceva care înseamnă să nu trăiești pă lumea asta! Nu trăiești pă lumea asta..Adică să n-ai tu un similar ca tine sau ca bărbatu să vezi cu ochii tăi că rămâne-n locu’ tău..Asta e interesant, e interesant…(…).

V-am spus de la început că viața e-o-ntâmplare…nu i-o siguranță. Poți să te naști acum și peste un an să nu mai fi poți să stai de vorbă aciia și să n-ajungi acasă. Știi care-i baza? După vederea mea? Avem o putere care nu, nu o vidiem, dar ea există. Eu nu-s în stare să-i mulțumesc lui Dumnezio de tot ce mi-a ajutat pân’acu. Ar trebui după mine…dupa mine să merg în genunchi pân în vârful Măgurii, ca să văd că Dumnezio e mulțumit de minie, pentru ajutorul care mi l-a dat. Pentru că nu-i posibil, tu fată…nu-i posibil..de ce să pleci de la război și să vii nezgârâiat?! Deci e mare lucru să ai credință. Atunci când ai credință cineva se îngrijește dă tine și ți-i se pare dă multe ori că nu-i așa, dar să știi că e! Există! Deși nu recunoști imediat, dar mai târziu recunoști! Uite, vă dau un caz din viața mea. Vă dau un caz care-l discutam cu soția. Acolo, la Vlădiu, unde aveam peste 300 de hectare, mă-ceam după lemne șî soția zice: ,,De ce pleci astă seară?De ce nu te-ci dă dimineață? ”.,, Păi tu fată, zic eu, dimineață pân la 10 pot să fiu acasă păntru că mă-ceam la coasă. Zic, mă duc acum, îmi așez lemnele dup-aia mă pui pe tractor și mă culc și dimineața plec și fac ceva”.  (…).

Ascultă, să-ți spun ceva..(șoptit n.n.). Dumnezeu nu m-a lăsat. Să-ți spun cum..nu m-a lăsat. Dar eu n-am recunoscut! Am mers până-n Bran și pac! S-a strâcat tractoru! Mi s-a rupt ceva, s-a strâcat. A trebuit să las  remorca să viu îndărăt acas…ca noaptea să vie o furtună…înțelegi? Așa de mare încât acolo toate lemniele mi le-a luat apa ( stă pe gânduri  n. n.). Închipuiți-vă! Deci Cineva, a zis: ,,Stai locului! Stai locului”. Deci te-mpiedică să nu te duci și nu te duci! Pleci la Brașov și te-ci îndoit că să mă duc, să nu mă duc? Să nu te duci! Că cineva tă țâne și uneori deabia aștepți să pleci: azi sânt sigur că fac ș-aia, ș-aia! Zici că Cineva te ține, dar tre să simți! Că tot organismul este acela care vrea să te-mpingă înainte…nu. Asta am simțit io! Că ieste Cineva. Mai mult ca asta! Nu puteam să ies, cu câteva lui înainte dintr-o apă. Intrasem cu tractorul și cu remorca cu lemne într-o apă și nu puteam să ies deloc, deloc, deloc! Ș-am zis: ,,Doamne, ce să fac să ies? ”. M-am pus pe un buștean, am oprit tractorul, ș-am stat uite-așa cum stau acii și m-am tot gândit. ..ce să fac! Ca să găsesc o soluție! Rezonabilă, să nu m-apuce noaptea! Ce credeți? Vine un om cu un cal ( râde n.n.) și pune calul înaintea tractorului și scoate remorca ( râde n.n.).Întâmplare! Se-cea la munte cu calul. Deci… este Ceva! Există!”. (I. M., 91 de ani, din comuna B. , județul  Brașov, intervievat de Alexandra-Bianca Marcu, în data de 8.06.2013).

***

,,Taică, ca să ai puterea să trăiești trebuie să crezi în cineva, ne-a învățat sărmana mama să ne gândim tot timpul la Dumnezeu și să-i mulțumim chiar și când avem necazuri. Apoi Dumnezeu îi dă fiecăruia cât știe că poate duce.

Ai vrut să mă întrebi taică dacă mă tem de moarte…Nu mă tem taică..nu mă tem…viața trece, se duce și eu nu pot s-o opresc! Cât trăiești taică îți pui tot felu’ de întrebări, apoi când mori le afli răspunsu’ la toate sau nu-ți mai pui întrebări deloc. Știu eu ce ne așteaptă acolo?  Cred că ne-am chinuit destul pe lumea asta, nu ne-om chinui și pe cealaltă.

Fii blândă taică și ajută-i pe cei necăjiți și nu uita de părinți, să-i iubești și să-i respecți, că asta e bucuria lor!”. (G.D.,  80 de ani, comuna P., județul Brașov, intervievat de Olesea Meriacre în data de 25.04. 2013);

***



Facebook

Politica financiară a guvernării PSD-ALDE – pro şi contra: 5. Problemele bugetelor locale

Succesul pe termen lung al actualei politici financiare presupune continuitate, răbdare şi consecvenţă în ceea ce priveşte soluţionarea problemelor reziduale. O asemenea problemă o constituie gradul extrem de redus al autonomiei financiare de care beneficiază autorităţile publice locale. Spre exemplu, veniturile autorităţilor publice locale au totalizat anul trecut 77,854 miliarde lei ...

România deleuziană: fragmentul XXVII, despre Brașov (I)

Eseurile despre Brașov sunt dedicate celor care îndrăgesc acest oraș. În spiritul lui Heidegger, a iubi sau a îndrăgi înseamnă a purta de grijă unui lucru sau unei persoane. Ca atare, cele scrise se cuvine a fi citite ca un apel la grijă. O formă de îndrăgire este să-ți pese ...

Politica financiară a guvernării PSD-ALDE – pro şi contra: 4. Companiile nefinanciare cu capital străin, mai competitive decât cele autohtone

Boomul economic din România ultimilor ani nu reprezintă doar o consecinţă a mixului de politici  fiscal-monetare pus în practică de guvernul român şi de BNR. În opinia mea, pe lângă relaxarea fiscală şi creşterea semnificativă a pensiilor şi a salariilor din sectorul public, performanţele remarcabile ale companiilor nefinanciare cu capital ...

O zi specială

1 Decembrie 1918 pune pentru mine problema identităţii într-o altă perspectivă.  În fiecare zi îmi pun întrebarea ce sunt eu? Simplu: sunt Cătălin, sunt soţ, părinte, bunic; sunt prieten; sunt sociolog; sunt cetăţean al României, adică sunt român. Azi însă am un sentiment cu totul deosebit: e mult mai mult decât ...

Politica financiară a guvernării PSD-ALDE – pro şi contra: 3. Datoria publică şi privată

Aşa cum am arătat anterior, reducerea fiscalităţii, respectiv majorarea pensiilor și a salariilor din sectorul public  implică o creştere a cererii solvabile şi a ofertei agregate, respectiv a produsului intern brut. Dacă acest balon de oxigen sau „magnetou”, aşa cum spunea Keynes, nu generează o creştere a deficitelor fiscale, sustenabilitatea ...

Politica financiară a guvernării PSD-ALDE – pro şi contra: 1. Cea mai stimulativă politică fiscală din UE

După cum este cunoscut, locuitorii ţării noastre şi investitorii străini au beneficiat în ultimii cinci ani de o diminuare semnificativă a fiscalităţii. Pe de altă parte, această relaxare fiscală a fost contrabalansată de o politică bugetară extrem de restrictivă în ceea ce priveşte nivelul cheltuielilor guvernamentale. În acest context, ponderea ...

Politica financiară a guvernării PSD-ALDE – pro şi contra: 2. Inflaţia şi investiţiile

Politica financiară practicată de guvernele susţinute de coaliţia PSD-ALDE este extrem de criticată şi contestată de anumiţi  lideri de opinie din ţară şi din străinătate. În ce mă priveşte, nu intenţionez să devin „avocatul diavolului” şi să polemizez cu adversarii ideologici sau neideologici ai coaliţiei PSD-ALDE. Nu acesta este rolul ...

O urare pentru noul ministru al cercetării

A fost un timp când era vehiculată formularea România – societate a cunoașterii. S-a dovedit însă că această formulare nu exprimă nici realitatea românească și nici programele politice. Semnificativ, ea a fost abandonată de mulți ani. Guvernările române constant au ignorat cercetarea românească[1]. Alocările bugetare pentru cercetare au variat în jur ...