Romania Sociala logo
Menu

România deleuziană: fragmentul XXVII, despre Brașov (I)

autor:   3 December 2018  

Stefan Ungurean

Eseurile despre Brașov sunt dedicate celor care îndrăgesc acest oraș. În spiritul lui Heidegger, a iubi sau a îndrăgi înseamnă a purta de grijă unui lucru sau unei persoane. Ca atare, cele scrise se cuvine a fi citite ca un apel la grijă. O formă de îndrăgire este să-ți pese de acel lucru,  sau cum spune gânditorul în cauză, a lăsa ceva să ființeze ,, în pro-veniența sa”. Grija se obţine prin intermediul  îndrăgirii, iar îndrăgirea se obţine prin cunoaşterea istoriei oraşului. Asta înseamnă să te gândești la oamenii care au mers pe străzile orașului, să te întrebi: cum arătau acei oameni, cum trăiau ei?. De unde și legitima întrebare: ce a rămas din acea lume în timp?

Istoria medievală a Brașovului este marcată de una și aceeași idee fundamentală, producerea de securitatea, fie că vorbim de viața internă a cetății, fie că avem în vedere relațiile externe ale ei.

Vom începe prin a spune că Brașovul trăiește, ca multe orașe feudale din spațiul occidental, în cadrul unei tensiuni, aceea de a fi simultan ,,comunitate” și ,,societate”, în sensurile pe care le are în vedere Tönnies, teoreticianul care le-a introdus în câmpul sociologiei: în ciuda tuturor diferențelor suntem  asemănători (comunitate), în ciuda tuturor asemănărilor suntem diferiți (societate). El funcţionează ca un mecanism de tip societal inclus într-o matrice de tip comunitar. Altfel spus, chestiunea libertății este subsumată celei a siguranței generale, iar de această miză și condiționare se ocupă guvernarea.

Folosindu-ne de teoria aceluiași Tönnies,vom spune că Brașovul se prezintă ca o comunitate pe trei straturi, fiind simultan o comunitate de sânge, a sașilor, veniți aici din zona Rinului și a Moselei, o comunitate de loc  și  o comunitate de spirit, de esență religioasă.

În sfera de cuprindere  a comunității intră tot ce ține de practica vieții cotidiene ca prevalare a interesului public asupra celui individual, de lumea simbolurilor și de cea a  imaginarului.  Să facem un exercițiu mental și să ne închipuim cum sunetele orgii se aud în cetate și cuprind sufletele oamenilor! Evlavia este o stare emoțională și metafizică, în același timp. Toate acestea explică profundul sentiment al identității brașovenilor, al lui ,,noi” în raport  cu ,,ceilalți” și, implicit, al coeziunii sociale.

Privind lucrurile din perspectivă societală, să consemnăm că Brașovul întrunește toate caracteristicile  pe care Max Weber le enumeră ca fiind definitorii pentru un oraș, caracteristici care nu se  regăsesc la orașele din  Muntenia și Moldova din aceeași perioadă:  ,, Să fie de tip non-agricol comercial,  cel puţin de o extensiune relativă şi să fie echipat cu fortificaţie, piaţă, o structură asociativă şi  legislativă şi, cel puţin,având o autonomie parţială şi autocefală ce include administrarea prin autoritate la ale căror întâlniri ,,burgherii” pot participa într-o anumită formă (apariţia unei stări burgheze distincte)”.

Această autonomie i-a permis să treacă în 1542, la îndemnul lui Honterus, la protestantism. Prin părăsirea catolicismului, orașul își rezolvă una din problemele legate de raporturile dintre Domnie și Guvernare. Atâta timp cât era catolic, Brașovul intra în sfera de cuprindere a papalității, se afla sub Domnia ei.  Nu este intenția acestui eseu în a reproduce argumentația lui Max Weber cu privire la relația dintre etica protestantă și spiritul capitalist. Cert este că Reforma a golit din biserica ,, Sfânta Maria” ( care ulterior va purta numele Biserica Neagră) statuile, odoarele, iar peste fresce s-a dat cu var. Au scăpat de ,,emulația și exagerările novicilor” 33 de obiecte prețioase, dintre care așa numitul ,,potir al maleficanților” , din care ne spune Sextil Pușcariu, ,, se dădea, înainte de a fi executați, sfânta cuminecătură celor condamnați la moarte”.

Prima consemnare, din 1211, menționează faptul că întreaga Țară a Bârsei este donată cavalerilor teutoni, ordin militar și călugăresc în același timp, care avea misiunea de apărare a Transilvaniei, dar și să lupte împotriva necredincioșilor de orice neam , inclusiv  a ereticilor.

După alungarea teutonilor, comunitatea săsească organizată în oraș dobândește în 1364 dreptul de a organiza târg anual, iar începând cu 1369, obține și dreptul de a fi loc de tranzit și de depozit, ,,conform căruia negustorii care treceau cu mărfuri prin acel oraş trebuiau să-şi desfacă produsele acolo.”, asta însemnând sporirea beneficiilor obținute de oraș prin taxarea activității comerciale.  Imediat, orașul  devine și nod comunicațional și de numeroase negocieri politice. La 1395  Mircea cel Bătrân şi Sigismund de Luxemburg semnează un tratat de alianţă împotriva turcilor în  biserica Sf. Martin, prima locație a primăriei orașului.



Relațiile cu lumea exterioară sunt de ordin comercial, politic, militar. Aceste relații țin de sfera lui ,,real-politik”, adică cu recunoașterea ca orice mijloc este de folosit, dacă interesele cetății solicită acest lucru. Brașovenii exportă în Țara Românească postavuri de Flandra, de Rin, propriile lor produse precum frânghii, pielărie, curele, lucrări în argint. Se importă din Levant, din Siria și chiar din Egipt piper, mirodenii, șofran, iar din Țara Românească vite, pește, cai, ceară, vin, grâu, mălai, orz.

Octav Șuluțiu a cercetat solicitările de cumpărături ale domnilor munteni. Basarab cel tânăr ( Țepeluș) cere două leagăne și zece mese frumoase Radu cel Mare dorește două care, șase blăni de pântece de vulpe și de jder, un cal sur, mare și frumos, chiar cinci bucăți de săpun a 4fl bucata și 5 bucăți a 3 fl bucata. Alexandru Lăpușneanu comandă la Brașov pilule purgative. Domnii Țării Românești mai vor un maistru sticlar, zidari, un stucator, un meșter clopotar, un grădinar, un brutar,un  croitor, bărbieri-doctori. Brașovul era chiar un centru de învățătură pentru bărbierii- doctori, susține Octav Șuluțiu.

Interesantă este povestea lui Constantin Brâncoveanu care a cumpărat case în Brașovechi. Acolo domnitorul își trimitea vinul pe care îl desfăcea clandestin, pe sub mână, ca un veritabil contrabandist. Sașii au reușit în cele din urmă să-l scoată  din respectivele case nu doar pentru comerțul ilegal pe care-l făcea, ci și pentru că ei nu doreau în apropierea lor un personaj politic atât de puternic.

Supraviețuirea este obiectivul principal al politicii dusă de guvernare. Schimbările externe sunt surprinzătoare, amenințarea este peste tot, incertitudinea ridicată.  Precauția politică este o artă pe care guvernarea locală o stăpânește: nu există prieteni eterni și nici dușmani eterni. Loialitatea și respectarea angajamentelor se amestecă cu ilegalitățile, trădări, acte de corupere, de imixtiune în viața politică a entităților statale din vecinătate.  Mituirea nu este exclusă: ,, În această zi a fost cinstit de către oraș Abdy Aga cu trei sute de florin, de asemenea cu două frumoase perechi de pocale și o trăsură cu șase armăsari” mărturisește cronicarul. Se folosesc iscoade care trebuie să afle intențiile turcilor. Istoricul George Damian  consemnează ce a găsit în arhivele orașului:  ,,În anul 1521 cheltuielile pentru spionaj ale brașovenilor au explodat față de anul anterior: 70 de florini. În total au fost trimise 55 de iscoade să afle ce se întâmpla în Țara Românească și la sudul Dunării.”. Ar fi utopic ca, în aceste circumstanțe, să idealizăm comportamentele brașovenilor.

În ajutorul brașovenilor vin și românii. Celebra scrisoare a boierului Neacșu din Câmpulung este, de fapt, o informare cu privire la pericolul turcesc ce i-ar putea paște. Radu V de la Afumați le scrie în 1521: ,,Deci vă grăește Domnia mea: în ceasul în care veți vedea această carte a domniei mele, dați de veste tuturor pușcașilor și voinicilor din Brașov și din Ardeal și din Țara Bârsei și cu toții să săriți și să tăbărâți la Rucăr, că dacă ni se va întâmpla vreo sminteală Domniilor voastre să fiți gata”.Ideea solidarității apare în expresia ,,ni se va întâmpla”.

Orașul a fost prins de nenumărate ori în jocurile strategice de sumă nulă ale diverselor interese politice din vecinătate reprezentate de  turci, unguri, tătari, austrieci, secui, munteni și moldoveni, iar problema supraviețuirii năștea divergențe la nivelul guvernării locale. De aceea cronicarul Andreas Hegyes consemnează într-un moment de maximă tensiune că: ,,această învrăjbire dinlăuntrul zidurilor noastre ne-ar fi putut aduce cea mai neagră nimicire. Însă să ne apere și păzească Dumnezeu ca să nu domnească între noi neuneala, din care se naște nimicirea, ci să domnească buna înțelegere, iubirea, credința și pacea”. Dacă ar fi trăit în secolul XX, Andreas Hegyes ar fi folosit sintagma ,, deviaționism”.

Guvernanții nu sunt în totalitate orbi la suferința umană din jurul cetății și nu sunt atenți doar la interesele celor pe care îi reprezintă. În decursul  vremurilor Brașovul ajunge să fie  totodată și un loc de adăpost  pentru oamenii simpli din Muntenia și Moldova, care își caută scăparea. Andreas Hegyes consemnează în  ,,Diarium- Jurnalul unui braşovean martie- decembrie 1613” ( traducere George Damian),  că ,,au venit sătenii valahi cu femei şi copii de frica turcilor şi tătarilor”. Și mai spune cronicarul: ,, Și cu ușurință au adus acești tătari nenumărate vite, cai, porci și câteva mii de robi, bărbați, femei, fete, copii de trei națiuni, secui, valahi, germani, la care a trebuit să mă uit cu durere, căci am fost cu ei în tabără în fiecare zi”.

Tot aici își caută refugiul sau exilul domnitori, aspiranți la domnie, boieri precum: Vlad Călugărul, Vlad Țepeș, Basarab Laiotă, Radu V de la Afumați. În trecere prin Brașov sunt, după cum arată Octav Șuluțiu și Matei Corvinul, dar și  Petru Rareș, cel care ajunge să-i facă Ecaterinei, nevasta curelarului Weiss Iorg, membru în consiliul celor o sută, un copil care se va numi Iancu Sasu și care ajunge chiar domn al Moldovei, fiind omorât apoi de polonezi la Lvov, pentru că i-a ațâțat pe turci împotriva lor. Și continuă Octav Șuluțiu: ,,Printre umbre se mai strecoară și aceea sfioasă a lui Nicolae Pătrașcu, fiul lui Mihai-Viteazul, care și el a petrecut câtva timp. După el un Radu Mihnea și Ștefan Tomșa, care au asistat împreună la slujba bisericească la Sf. Nicolae, în 5 noiembrie 1613, primul ca Domn al Țării Românești, al doilea al Moldovei, spunând cu prezența lor consensul ambelor țări în destinul istoric ce le îndrepta spre acest oraș”.

Există o afirmație a lui Octav Șuluțiu te pune pe gânduri: ,,Totdeauna au fost nenumărați boierii refugiați aici și nu cred să fi fost o singură zi, de-a lungul întregii istorii, în care să lipsească din oraș câțiva boieri români de dincolo”. Dacă lucrurile stau așa înseamnă că a existat o influență germană asupra mentalului boierimii din Țara Românească, că moduri de a fi, de a te comporta, de a mânca sau îmbrăca au ajuns să fie însușite de această boierime munteană. Este posibil ca curentul germanofil din sfera publică românească să-și aibă izvorul în această istorie.

În acord cu același principiu al  asigurării securității este nevoie  ca guvernarea să dispună de două tehnologii strâns legate între ele. Este vorba de o tehnologie politică de natură polițienească pentru asigurarea ordinii în cetate și de tehnologii de producere a  sinelui, ,, prin care se actualizează procesul de subiectivare care face ca individul să se ataşeze de propria identitate şi de propria conştiinţă şi, în consecinţă, de  o putere de control extern” .



Guvernarea orașului este constituită dintr-un sfat (senat), compus din 12 senatori, din rândul cărora este ales judele. Senatorii erau aleși dintre şi de către centumvirii care reprezentau proporţional, nobilii, negustorii, breslaşii din oraş şi reprezentanţii satelor aflate sub stăpânirea Braşovului.

Cum orașele de acest tip sunt autonome în raport cu regalitatea și nobilimea feudală, ele se încadrează în ceea ce Weber numește ,,forme de dominație nelegitimă”. Dacă în structura feudalității relația fundamentală este cea dintre rege/domnitor, nobil/boier și iobag, în cadrul orașului de acest tip ea este între o guvernare locală și un cetățean. Un iobag care fuge de pe pământul seniorului și este acceptat în oraș devine cetățean al acestuia,  de unde și zicala ,, Stadtluft macht frei”. Dar acceptarea nu se face de la sine! Aspectul nu doar atipic – în contradicție cu principiul general al feudalității – este că în aceste orașe toți cetățenii sunt egali, ei dispunând de o relativă autonomie și de o relativă libertate subiectivă. Acest lucru reprezintă fundamentul axiologic al guvernării, în care cetăţeanul este ,,subiect civil”.

Civismul care se naște reprezintă o sinteză între o morală austeră, cea  protestantă şi o guvernare definită prin putere disciplinară credibilă şi eficace, ce are un caracter poliţienesc. Normativitatea ce se produce în relațiile dintre cetățeni are drept funcție asigurarea ordinii sociale, reprezintând  scop și totodată un mijloc în cadrul mecanismului de guvernare. Ea generează predictibilitatea generală a comportamentelor sociale, (,,principiu de inteligibilitate”, în termenii lui Foucault), fiind generatoare de încredere, încredere care, prin economiile la costurile de informare şi tranzacţionare pe care le generează, devine în mod implicit o sursă a dezvoltării comunitare.

Să ne oprim pentru început la modul de funcționare a târgului amplasat în punctul central al orașului. El era sub supravegherea unei comisii formată din judele pieţei şi doi, trei subalterni  şi care se ocupă de modul de derulare a activităților comerciale, de nivelul zgomotului și de pedepsirea hoţilor. Supraveghetorii purtau la pălării cocarde roşii-albe. Rostul acestor cocarde este dublu: pe de o parte, ele îi legitimează pe controlori, iar pe de altă parte, ei indică supraveghetorului aflat în turnul din Casa Sfatului unde sunt. Avem de-a face, prin urmare, cu o supraveghere de rangul doi, anume că de-acolo, din turn, se puteau identifica incidentele la intrarea în piață și în momentul părăsirii ei și se puteau observa care este distribuția supraveghetorilor în piață, adică de  supravegherea supraveghetorilor.

Controlarea vitezei de intrare în piață ține de câteva mize. Prima, evitarea aglomerării. Orice mulțime conține un principiu al violenței, după cum spune Baudrillard, iar violența trebuie prevenită. În cazul de față ea se realizează grație unei inovații în funcția de control, e vorba de panoptism. Ca în toate orașele medievale de tip occidental și la Brașov această invenție a reprezentat o formă foarte economică de control, căci face din privire mijlocul de supraveghere, în locul deplasării  trupului  în spațiu. Turnul din Casa Sfatului îndeplinea această funcție panoptică. Viteza de intrare în piață, unde era târgul orașului, trebuia să se armonizeze cu capacitatea de a surprinde, prin privire, orice abatere. Viteza  de deplasare este stabilită printr-o regulă foarte simplă, anume că nu aveai voie să-l depăşeşti în mers pe cel aflat în faţa ta. Ca atare, viteza de intrare în piață depinde de viteza celei mai lente persoane.

Această asociere dintre un mecanism  şi o putere care poate sancţiona a generat în  oraşul medieval  o anumită formă de civilitate,  îngăduinţă şi respect faţă de celălalt pe care o desemnăm ca fiind răbdare, o anumită formă de coerciţie a sinelui asociată unui anumit umanism. Politețea brașoveanului! Iar politețea, ne învață Walter Benjamin este ,, calea de mijloc adevărată, rezultanta între componentele contradictorii ale moralei şi ale luptei pentru existenţă”.   Politețea este și un mijloc de producere a libertății prin faptul ca fiecare este atent să nu-l stânjenească pe celălalt.



Centrul, inima oraşului, este locul de întâlnire între  un trup şi controlul suprem, un control anonim, invizibil și constant. Puterea este, să spunem aşa, în spatele fiecăruia. Libertatea înseamnă nu doar politețe, ci și respectarea regulilor și a  reglementărilor.

Puterea își permite să se folosească de ,, starea de excepție” ca mijloc de confirmare. ,,Starea de excepție” susține Agamben arată că: ,, Autoritatea demonstrează că nu are nevoie de drept pentru a crea dreptul”, ea prezentându-se ,,ca fiind forma legală a ceea ce nu poate avea formă legală” , situându-se la limita dintre drept și politică. Este un mod de a ti se arăta cine este stăpânul, că el este viu și are voință.

Găsim dovada din  același Andreas Hegyes: ,,În beţia sa un cismar a hulit pe domnul Jude alături de întregul Sfat; şi când să fie prins din ordinul domnului Jude a înjungheat cu cuţitul pe oamenii prudentului înţelept domnului Jude şi pe un ucenic zidar; (….) a fost iertat acest cismar după mari rugăminţi şi din mila a 3 copii mici şi de aceea că înainte de această întâmplare a trăit onorabil; care această din cale afară mare iertăciune a fost împotriva aşteptărilor, totuşi cismarul va trebui să meargă în fiare printre robi un an întreg”. După cum spune textul, iertarea a fost împotriva așteptărilor.

Același exercițiu al ,, stării de excepție” îl folosește și preotul comunității: ,,Domnul parohul nostru l-a botezat încă o dată pe copilul lui Joannis Hermanni, chiar dacă era mort şi îngropat, spre pildă de virtutea părinţilor, pentru toţi creştinii pioşi”.

Pentru ca supravegherea să fie ușurată, comportamentele din cadrul târgului se supun unui proces de standardizare. Există o repartizare minuţioasă şi constantă a fiecărui tip de activitate comercială în spaţiu, după cum există şi o ordonare a lor  în  timp, prin stabilirea zilelor de târg, a orelor,  a duratei şederii negustorilor, care nu trebuia să depăşească 14 zile, precizându-se cu claritate locaţia lor, negustorii din Moldova fiind cazaţi doar pe uliţa Porţii ( actuala stradă a Republicii), cei din Muntenia pe uliţa Vămii ( azi strada Mureșenilor). Comerţul şi consecinţele sale demografice vor solicita noi tipuri de resurse, de măsurare ( contabilitate, statistică, standardizarea greutăţilor, controlul mărcii) şi  reguli de organizare. Se verifică calitatea produselor, perisabilitatea, greutăţile şi corectitudinea la vânzare.



Două amenințări sunt luate în seamă aici și care țin de  ,,interiorul cetății”. Prima este cea legată de calitatea alimentelor și posibilitatea îmbolnăvirii brașoveanului. Sănătatea trupului cetățeanului devine subiect al guvernării. Biopolitica ca știință a modernității își are izvorul aici, în această preocupare a guvernării asupra sănătății din epoca feudală.

A doua amenințare este  legată de taxarea comercianților, ca sursă de asigurare a finanțelor publice ale orașului. Evaziunea fiscală nu era tolerată, pedeapsa se aplica şi comerciantului care vindea acasă, în taină, dar şi celui care ştia, dar nu anunţa autorităţile.  Prin urmare, guvernarea se sprijină pe delaţiune. Acest lucru nu trebuie să ne mire. Fenomenul este remarcat de Montesquieu când vizitează republicile italiene. El ține de încercarea de a stăpâni  posibilitatea ca un cetățean să trișeze, căutând să profite în interes personal de avantajele creării bunului public, fără a plăti costurile aferente necesare producerii respectivului bun public.

Exista şi tentativa de a scăpa de plătirea taxelor, prin mutarea comerțului de către negustori în afara zidurilor. În această situaţie guvernarea oraşului îşi va extinde jurisdicţia şi asupra acestor locuri, prin confiscarea mărfurilor tranzacţionate astfel. Ca și în zilele noastre, și în acele vremuri,  orice  defecțiune la nivelul finanțelor publice era văzută drept o atingere la siguranța generală.

Sancționarea fraudelor și a ilegalităților de orice fel  ține de mecanismul de producere a adevărului: puterea solicită și impune adevărul, are nevoie ,, să producă” un  cetățean  corect. Brașoveanul, ca individ filosofic-juridic, ne apare ca fiind caracterizat prin demnitate și marcat de responsabilitate. În afara adevărului, viața tuturor este amenințată. Comerțul, domeniu important al vieții în oraș, este o activitate predispusă la înșelare. Coerciția formează conștiința susține Durkheim. Moralitatea, definită prin corectitudine, se leagă de producția de adevăr, de ordine și toate trei de putere și de rolul acesteia în asigurarea supraviețuirii cetății.

Simultan cu dezvoltarea, ilegalismele devin încetul cu încetul acceptate în logica guvernării.  Așa se face că  materialele lemnoase care fac obiectul unor tranzacții ilicite nu mai sunt confiscate. Asistăm astfel la o anume inovaţie, care se va generaliza în modernitate, protejarea devianţei, pentru a face din ea o resursă în dezvoltare.  Cu timpul și alte produse se vând în afara zidurilor – e vorba de alimente perisabile precum laptele sau peştele –, dar asta doar după ce s-a încercat comercializarea lor în interiorul cetăţii. Soluţia permite menţinerea atractivităţii oraşului pentru producători cu respectarea regulilor care urmăresc protecția stării de sănătate a locuitorilor.

Acceptarea devianţei dincolo de ziduri indică două aspecte. Primul, că dincolo de frontieră există posibilitatea de a scăpa de control. Al doilea, că în fața acestei realități guvernarea trece de la sancțiune la acceptare. ,,După ziduri” se prezintă ca loc al transgresivului, nu al ilegalităților și al imoralității, el intrând pe agenda guvernării ca sursă a dezvoltării.  Spațiul din afara cetății nu mai are statutul de excluziune pe care-l avusese. Într-un anumit fel, prin chiar acțiunea celor de la conducere, zidul, ca despărțitor de lumi,  începe să își piardă din importanță.

Logica târgului trebuia să se încadreze în logica generală a urbanismului local, iar în această logică se urmăreşte controlul cotidian al trupului. Modelarea reflexelor trupului se face prin exerciţiu, în funcţie de un principiu de organizare urban. Furtul, când se identifica,  se lăsa cu bătaie și cu izgonirea din cetate, după cum relatează Andreas Hegyes în al său ,,Diarium- Jurnalul unui braşovean martie- decembrie 1613”: ,,după dreptate am pus să fie izgonit cu bătaie din oraș un poleac ce a furat o bucată de pânză”. Aceasta nu este cea mai gravă pedeapsă care se putea da.

Pedepsirea se făcea pe loc. Administrarea bătăii se face de către oameni din cetate; ,,răufăcătorii mai mărunţi erau puşi la stâlpul infamiei şi bătuţi crunt în piaţă sau sub Strajă”. Stâlpul infamiei  a fost construit în 1559 şi nu întâmplător era amplasat în mijlocul pieţei. Acolo, în centrul pieţei şi al oraşului, se plasează marea problemă a trupului, acolo trupul este adus în starea de a suporta acţiunea directă a puterii,  putem spune că în inima cetăţii se produce ritualizarea trupului şi sacrificarea lui în numele ordinii şi al disciplinei.

Uneori se putea ajunge la pedeapsa capitală. Puterea putea lua viaţa, în numele disciplinei. De acest lucru aflai imediat ce intrai pe Poarta Ecaterinei. Cele patru turnuri exprimă un principiu,  „Jus Gladii”,  adică dreptul de a aplica pedeapsa supremă.



În socotelile Braşovului sunt notate cheltuielile cu şase care de lemne pentru arderea pe rug. ,,Fie, că face!” îşi vor fi zis edilii economi ai Braşovului când se întorceau de la un astfel de spectacol interesant”. În registrele financiare ale cetăţii sunt trecute aceste cheltuieli, după cum putem bănui că există şi cheltuieli legate de paznicii sau de întreţinerea delincvenţilor în închisoare. Merită  a fi subliniat faptul că pentru arderea unui trup este nevoie de şase care de lemne indică un anume raport între cunoaştere şi putere, puterea fiind aceea care definește obiectul cunoaşterii, iar odată obţinută informaţia, ea devine parte a mecanismului de guvernare.

Execuţia publică aduce un spor de adevăr în cetate, un adevăr emoţional, afectiv, care nu are altă probă decât cea definitivă, a morţii, moartea ca singurul mare adevăr ce nu poate fi contestat. Sau cum spune Foucault: ,, Mecanismul putere-adevăr se menţine în miezul tuturor mecanismelor punitive” . Iniţial aceste mecanisme sunt în interiorul cetăţii.

 

Cu timpul actiunea de spânzurare este scoasă dincolo de ziduri şi este realizată de țigani. De fapt, tot ce nu ține de origine germană nu are loc în cetate. Or, așa cum arată Agamben, ,,viaţa nudă are, în politica occidentală, acest singular privilegiu de a fi acel ceva a cărui excludere întemeiază cetatea oamenilor”, căci ,, cuplul categorial fundamental al politicii occidentale nu este acela de prieten-duşman, ci viaţa nudă-existenţă politică, zôê-bios, excludere-includere”. Cu alte cuvinte, cei de dincolo de ziduri nu sunt considerați dușmani, ei pur și simplu trăiesc, în comparație cu cei din interiorul cetății care fiind în bios duc un stil de viață,  pentru că sunt cetățeni, adică ființe politice.

 

Trei  lucruri ar trebui remarcate. Primul aduce cu spălarea pe mâini a lui Pilat. Atrocitatea pedepsei, care urmează atrocităţii crimei, nu este suportată de locuitorul din cetate, ci de cel din afara ei ca și cum guvernarea nu este responsabilă de cruzimea pusă în joc și asta ține de faptul că  ,, puterea ce sancţionează nu trebuie să se mai dezonoreze cu comiterea unei crime mai mari decât  cea pe care  vrea o pedepsească”.

Al doilea lucru care se observă este că în actul juridic se acceptă pătrunderea unor persoane ce nu au  statut juridic în cetate. Astfel  se lărgeşte aria de cuprindere a puterii-adevăr care nu se mai opreşte la nivelul zidurilor, ci ajunge cuprindă spaţiul dincolo de ele.

În al treilea rând actul de spânzurare este limita situației pe care Agamben o numește a fi ,,homo sacer”, în care orice om are valoare de sacru, dar el poate fi ucis.

Spânzurările reprezintă parte din mecanismele de normalizare în care rolul principal revine privitorilor, adică cetăţenilor, căci ,, în ceremoniile supliciului, personajul principal este poporul, a cărui prezenţă reală şi nemijlocită condiţionează buna lor derulare”. Aşa cum indică Foucault, scopul ritualului este de a-i conştientiza pe oameni că cea mai  măruntă infracţiune este pasibilă de pedeapsă, expresie a unei puteri definită printr-o raţionalitate omniprezentă, a unei puteri-subiect care ştie tot şi este capabilă să sancţioneze şi faptul minor

În aceeași logică a normalizării și ca puterea să-și facă prezența stă și identificarea și pedepsirea vrăjitoarelor.Vorbim în acest caz de producerea ,,anormalului”, ca formă de control social. Identificarea lor ține de ceea ce Goffman afirmă, anume că noi acceptăm inexplicatul, dar nu putem accepta inexplicabilul. Secolul al XVI-lea este unul în care teologii ,,spiritualizează din ce în ce mai mult puterea Domnului” astfel că ,,tot ce se află la limitele sufletului, dincolo de imagine, de fantasmă şi de vis, adică simţurile, nervii, umorile, devin prin drept de vecinătate  domeniul privilegiat al demonului”. Cu alte cuvinte, toate aceste fapte nu pot fi explicate, dar sunt explicabile prin existența vrăjitoarei. Ca și cum nu ar fi fost suficientă prezența constantă a pericolului extern, observabil și palpabil, brașoveanul crede în existența unui pericol intern, al demoniacului care este legat de greșeală, greșeală care produce dezordine. Iată de ce vrăjitoria nu mai este o problemă teologică, ci o problemă legată de guvernare.

De altfel, vorbim de un fenomen pe care-l regăsim în toată Europa Occidentală. În secolele al XVI-lea și al XVII-lea femeile vrăjitoare reprezintă 80 la sută dintre acuzate și 85 la sută din cele  condamnate. S-a ajuns ca în două sate germane din preajma Trierului să nu mai rămână în viață decât două femei, fiind arse 368. Istoricii vorbesc de o explozie a misoginismului.

În judecarea lor exista o probă a certitudinii complete care consta în suspendarea vrăjitoarei deasupra lacului prin frânghii trase de bărbații aflați pe margine. Dacă cea în cauză, fiind ușoară, nu cădea în apă, cu certitudine asta însemna că este vrăjitoare. Cu alte cuvinte, viața femeii, după ce a ajuns în această situație dramatică datorită închipuirii bărbaților depinde acum  de  raportul între greutatea ei și forța acestora.

În plus, prin teroarea pe care o susţine, pedeapsa se arată a avea o funcţie anticipativă. Faptul că după spânzurare mortul este adus între ziduri, lăsat la vedere, indică dorinţa unei puteri de a fi  prezentă ,,dincolo”,  a faptului că se asociază  cu, unicul adevăr care nu poate fi contestat, cel al morţii, dar ea cuprinde o sferă totală, viaţă-moarte.

Moartea avea însă un cu totul alt înţeles decât cel actual, ea era o prezenţă familială, o prezenţă obişnuită, războaie, asedii, atacuri, îmbolnăviri datorate  ciumei sau holerei, care erau constante în decursul unei vieţi de om. Moartea era ,,aici şi acum”, spre deosebire de epoca noastră unde, în spaţiul urban, moartea este  ,, la celălalt” şi nu ,,acum”, de unde o serie de consecinţe legate de chestiunea responsabilităţii legată de moartea semenului. Și mai mult ca sigur că  în familie există mărturii despre cei dispăruți. Brașoveanul trebuia să învețe să se bucure de viață, în condițiile în care exista mereu o amenințare.  Andreas Hegyes mărturisește despre chefurile la care participă și despre mersul la vânătoare, dar și despre multe temeri.

Oraşul  este închis între ziduri, ziduri care asigură protecție și autonomie, ziduri care sunt în grija celor 6000 de suflete cât număra el în secolul al XV-lea. Întreaga cetate se află sub supraveghere generală, nu doar târgul. Stingerea luminilor, anunțată de paznicii de noapte ce umblau cu un mic bucium și făceau atenți pe cetățeni să stingă lumânările și focurile – ,, Domnilor, a bătut la nouă, stingeți focul și lumina”,  precizarea locurilor de fumat, de depozitare a gunoaielor, salubrizarea, paza, toate aceste funcţiuni presupun o distribuţie de  operaţii, proceduri, antamarea lor într-un plan care trebuie pus în practică, iar  această punere în practică trebuie la rândul ei verificată.

Exercitarea puterii ca model panoptic solicită un set de aranjamente şi de organizări vizuale; este vorba de amplasare, de defrişări, de solicitări, de moduri urbane de organizare a spaţiului, de o anumită formă de arhitectură. Dealurile din jurul Braşovului au fost despădurite pentru a permite o mai bună vizualizare, iar casele au ferestre la stradă, de tip  bow-window, care permit locatarului ca privind în trei direcţii să se informeze cu privire la ceea ce se produce în spaţiul public. Fereastra este o interfață dintre intim, privat şi public.

Prin modul de organizare a oraşului, înconjurat de ziduri,  spaţiul este la îndemâna trupului persoanei umane ( se putea ajunge cu uşurinţă în orice loc) şi la nivelul privirii. Privirea  ca verificare constantă operată de putere, putere ce se bazează pe forţa legii care stă nu în act, în coerciţie, ci în coercibilitate, în posibilitatea coerciţiei. Acest lucru permite ca legea să se generalizeze şi să fie prezentă, fără ca agentul să fie prezent. Dacă coerciţia aparţine prezenţei fizice a trupului într-un anumit loc, coercibilitatea, nu. Acolo unde spaţiul este controlabil, există timp. Modernitatea aduce însă cu sine ideea că poţi stăpâni distanţele şi timpul. Locul controlului prin deplasarea în spațiu este ocupat acum de noua formă de dominație, cea prin timp.

 

Puterea disciplinară implicată în guvernare tinde să ocupe tot timpul cetăţenilor şi chiar întregul lor comportament, este permanentă, totală şi individualizată, după expresia lui Foucault. Anonimatul puterii disciplinare evidenţiat în modelul panoptic se sprijină pe un set de tehnnologii de identificare, verificare, control şi sancţiune specific în raport cu modelul puterii suveranului, specific feudalităţii. Ea este o putere ofensivă spre deosebire de puterea suveranității care este  o putere defensivă.

Această putere disciplinară își exersează rostul în situații excepționale, cele legate de amenințarile din interior, precum incendiile sau prezența leprei și a ciumei. Supravegherea legată de incendiu este constantă. El este anunțat și localizat  prin numărul de bătăi ale clopotelor.

 

Așezământul leproșilor este în afara orașului, dincolo de zidurile sale, în Blumăna. Ciuma din anii 1602-1603 consemnează decesul a circa nouă sute de persoane, aproape o cincime din întreaga populație. Cele două amenințări au generat reacții multiple ale puterii disciplinare, în cadrul unei tehnologii politice așa cum apare ea descrisă de Foucault: ,, În timp ce lepra presupune distanţă, ciuma implică un fel de apropiere tot mai rafinată a puterii de indivizi, o observare tot mai constantă, tot mai insistentă. Nu mai avem de-a face nici cu acel gen de mare ritual al purificării, ca în cazul leprei; în condiţiile ciumei, apare o tentativă de a maximaliza sănătatea, viaţa, longevitatea, forţa indivizilor. În fond, problema care se punea era să produci o populaţie sănătoasă şi nu să-i purifici pe cei care trăiau în comunitate, ca în cazul leprei. În sfârşit, observaţi că nu se punea problema marcării unei părţi a populaţiei, ci a examinării permanente a unui câmp de regularitate, în interiorul căruia fiecare individ era evaluat fără încetare pentru a se şti dacă este în conformitate cu standardul, cu norma de sănătate definită” . Aceste tehnologii legate de ciumă și lepră au rolul de a salva viața. Principiile lor vor ajunge însă să fie folosite în secolul XX, ca tehnologii producătoare de moarte, cum a fost cazul lagărului de exterminare.

 

Oraşul medieval este într-o permanentă căutare a unui punct de echilibru, acela pe care l-a surprins Sextil Puşcariu: ,, cu timpul însă, oraşul mărindu-se şi setea de avuţiile acumulate de hărnicia braşoveană aducând mereu vrăjmaşi noi, întărirea cu ziduri puternice şi şanţuri adânci deveni necesară”. Oraşul este atacat de  mongoli în  1241, 1285, 1345 şi de  turcii în 1421, 1438, 1530, 1683, 1788. Să ne imaginăm frica locuitorilor cetății știind că în viața lor este amenințată și nevoia de luciditate în guvernare. De unde și întrebarea lui Delumeau:,, ,,Oare noi înșine  cum suntem datorită unui lung trecut cultural, n-am devenit astăzi mai vulnerabili în fața primejdiilor și mai permeabili la frică decât străbunii nostri? ”.

Fiecare turn de apărare era dat în grija unei bresle care avea obligaţia întreţinerii, consolidării şi apărării,  asta însemnând  că un surplus din bunăstarea breslei este alocat pentru apărarea cetăţii, ca mod de realizare  a securităţii individuale şi colective.

Producerea bogăției de către bresle ține de mecanismul societal, folosirea ei în crearea de bunuri publice precum apărarea cetății ține de matricea comunitară. Aici găsim una din explicațiile solidarității și a absenței revoltelor urbane: locuitorul vede cum cel aflat sus, în ierarhia socială, își sacrifică din bogăția de care dispune  și din bunăstarea proprie pentru crearea unui bun comun, în cadrul unui aranjament public-privat. Orășenii se cunosc, fiecare cam știe ce rost are celălalt, distanța de putere dintre guvernare și cetățeni este mică. Biserica ,,Sfânta Maria” este spațioasă, oamenii se uită unii la alții, se observă, își reamintesc astfel unul altuia că există, lucru care se întâmplă și cu ocazia sărbătorilor.

Am arătat mai sus că guvernarea se sprijină pe delaţiune, că unul din scopurile pedepsirii era să indice imposibilitatea de a scăpa de sancţiune. Cu siguranță că delațiunea slăbește încrederea în relațiile interpersonale. Pe de altă parte, întregul mecanism  delaţiune – pedepsire produce o stare de certitudine, anume că nici o încălcare a legii nu poate rămâne nepedepsită. Or această realitate produce una din caracteristicile dreptului penal modern, a ceea ce Foucault numeşte ,, regula deplinei certitudini”, fixarea relaţiei dintre crimă şi pedeapsă. Pe acest temei capacitatea legii de a funcţiona stă nu atât pe coerciţie, pe act, ci, aşa cum indicam mai sus,  pe coercibilitate. Cu alte cuvinte,  coercibilitatea, ca expresie a eficienţei legii  se construieşte pe regula deplinei certitudini. Dacă regula deplinei certitudini nu este asigurată, cum se întâmplă  azi, atunci legea nu este  luată în seamă, faptul având drept consecinţe anularea celorlalte caracteristici ale puterii punitive:dispare interesul pentru evitarea pedepsei şi creşte interesul pentru comiterea crimei, dispare noţiunea de ,,inconvenient” în producerea actului deviant, etc. Legea nu mai acţionează asupra spiritului, se despiritualizează.

La toate acestea ar mai trebui adaugat un ultim aspect, cel al relaţiei dintre solidaritate, comerţ şi încredere. Spune Sextil Puşcariu  că atunci când intrai în prăvălia oricărui comerciant ţi se spunea că este posibil ca la vecin mărfurile să fie  mai bune. În acest mod, comercianţii îşi făceau reciproc servicii, relaţiile dintre ei erau ,,pozitive”,  credibilitatea fiecăruia era sporită,   a face ca un client să-ţi intre pe uşă era mai important decât a vinde un produs.În plus, nimeni nu rămânea fără marfa vândută, pentru că licenţele se dădeau în funcţie de capacitatea de piaţă. Asistăm prin urmare la o dublă închidere, una publică, formală, instituită de guvernare şi alta informală, asumată de comercianţi, care refuzau în acest fel, de a intra în competiţie. De fapt, activitatea comercială se susține prin rotirea nemulțumiților, de la un comerciant la altul. Această rotire nu permite ingerința jocului de sumă nulă în funcționarea pieței. Cu alte cuvinte, deși firmele sunt în concurență, ele nu ajung în stare de faliment și astfel orașul nu se va confrunta niciodată cu revolte sociale.  Această tensiune dintre un spirit pragmatic și respectarea regulilor solidarității va fi multă vreme tranșată în favoarea acesteia din urmă.

Tot în preocuparea de a nu genera invidie și de a se slăbi astfel solidaritatea comunitară stau și regulile instituite în ridicarea locuințelor care nu trebuie să depășească un anumit regim de înălțime. Cu timpul tocmai aceste reguli vor produce stilul arhitectonic al orașului. Bogăția nu se expune, se ascunde privirilor. Spațiul privat este locul unei anumite heterotopii. Negustorii brașoveni aduceau din Asia Mică covoare. Covorul este expresia grădinii orientale. În locuința brașoveanului el înlocuiește grădina ce trebuia să fie în fața casei, aducând cu el  parfumul și iluzia Orientului. Heterotopia este, în acest caz, un amestec de suplinire și fetiș. Într-o lume foarte pragmatică și a controlului, heterotopia este producătoare de imaginar, de ceva care scapă forței prezentului.

Biserica Neagră deține 119 exemplare de asemenea covoare.  O bună bucată de timp ele au fost păstrate neglijent. Abia în 1896, un specialist vienez le-a atras atenția brașovenilor ce comoară dețin.

În  cronica lui Andreas Hegyes găsim informația cum  că ,,s-a ţinut nunta lui Joannes Hermannus, calfă de aurar, cu fiica lui Crestel Igels.Însă, a doua zi, la slujba de seară i-a şi botezat primul copil. Din partea unei calfe îmi pare a fi de-a dreptul o lucrătură de meşter”. Dincolo de ironia vădită a textului, surpriza cronicarului trebuie văzută din perspectica a ceea ce Foucault numește o întreagă micropenalitate pe care o bănuim că există la nivelul breslei și care acoperă un registru larg,  de la felul de a munci  la felul de a te comporta și a vorbi

Acolo unde există o organizare de tip comunitar, memoria își intră pe deplin în rol : ,,dacă plouă la Sf. Medardus catolic, în 8 iunie – și plouă de obicei- brașovenii știu că are să plouă șase săptămâni” . Cum locuirea este un atribut al familiei, memoria se leagă de ceea ce Sextil Pușcariu numește ,, împărăția podurilor”, împărăție care ,, a dăinuit multă vreme la o populațiune conservativă în fire și strângătoare prin educație, locuind de generații în aceeași casă. Ea nu se îndura să arunce în foc un scaun rămas fără picioare, un joben ieșit din modă și punea cu grijă la naftalină hainele ce nu se îmbracă decât la rare ocazii” . Podul îi leagă pe cei care au părăsit viața de cei prezenți. Acolo în pod găsești ziarele vechi și scrisorile. Citindu-le, dai de sufletul celor care au fost și de spiritul epocii în care au trăit.

Orașul nu se caracterizează prin mișcare care înseamnă după Deleuze ,,o schimbare calitativă în întreg” . Acest lucru are o strânsă legătură cu două fenomene contextuale. Primul constă în expansiunea Imperiului Otoman în zonă, fapt care a îngreunat  realizarea comerțului între spațiul european și cel din orientul apropiat și chiar îndepărtat și de-aici reducerea posibilității de câștiguri pentru comercianții din oraș. Al doilea s-a datorat dezvoltării rutelor maritime care au preluat tranzacțiile care se făceau pe uscat. În acest cadru nu se poate pune problema vreunei arte de a guverna, devreme ce probleme, greutăți, dificultăți ce ar fi rezultat  prin dezvoltare, nu au apărut. Ceea ce se produce este doar o rafinare a principiilor legate de menținerea puterii suverane. Așa se face că patriciatul urban se orientează spre realizarea de  strategii de întărire a puterii și a beneficiilor generate de acest fapt. Sau cum spune Sextil Pușcariu: ,, Obișnuința, puterea tradiției, instinctul că prin conservatorism își pot menține situațiunea privilegiată, încetineala cugetării și lipsa de fantazie și aptitudini artistice, solidaritatea nutrită de organizarea breslelor, ascultarea celor recunoscuți de conducători, o pronunțată aplicare spre ordine, disciplină și cruțare, iată calități și defecte care dictau și forma adoptată pentru clădiri”. Cu alte cuvinte, în raportul închidere/deschidere se optează pentru închidere.

Sfârșitul acestei lumi începe în 1689 când habsburgii sunt la porțile cetății pentru a înființa aici o garnizoană imperială. Fără a ține cont de decizia judelui, brașovenii, în frunte cu cei din breasla cizmarilor, hotărăresc rezistența armată. Generalul Frederigo Veterani pune tunurile pe  zidurile orașului, după care ia măsuri de pedepsire drastică a răzvrătiților. Orașul este cuprins de flăcări. Biserica protestantă ,,Sfânta Maria” cade și ea pradă focului. Vitraliile sunt distruse.  De atunci ea se va numi ,,Biserica Neagră”.

Simbolic vorbind, în acel moment autonomia este arsă. Noua lume care apare prin zidurile dărâmate se va defini prin legătura dintre un suveran și un cetățean al imperiului, iar peste asprul spirit luteran se va pogorî acum rafinatul univers austriac și catolic.

———————–

Notă: fotografiile sunt din colecția ,,Om. Orașul Memorabil”, proiect inițiat și coordonat de arhitectul Ovidiu Taloș;



Facebook

Politica financiară a guvernării PSD-ALDE – pro şi contra: 4. Companiile nefinanciare cu capital străin, mai competitive decât cele autohtone

Boomul economic din România ultimilor ani nu reprezintă doar o consecinţă a mixului de politici  fiscal-monetare pus în practică de guvernul român şi de BNR. În opinia mea, pe lângă relaxarea fiscală şi creşterea semnificativă a pensiilor şi a salariilor din sectorul public, performanţele remarcabile ale companiilor nefinanciare cu capital ...

Politica financiară a guvernării PSD-ALDE – pro şi contra: 1. Cea mai stimulativă politică fiscală din UE

După cum este cunoscut, locuitorii ţării noastre şi investitorii străini au beneficiat în ultimii cinci ani de o diminuare semnificativă a fiscalităţii. Pe de altă parte, această relaxare fiscală a fost contrabalansată de o politică bugetară extrem de restrictivă în ceea ce priveşte nivelul cheltuielilor guvernamentale. În acest context, ponderea ...

Politica financiară a guvernării PSD-ALDE – pro şi contra: 3. Datoria publică şi privată

Aşa cum am arătat anterior, reducerea fiscalităţii, respectiv majorarea pensiilor și a salariilor din sectorul public  implică o creştere a cererii solvabile şi a ofertei agregate, respectiv a produsului intern brut. Dacă acest balon de oxigen sau „magnetou”, aşa cum spunea Keynes, nu generează o creştere a deficitelor fiscale, sustenabilitatea ...

O urare pentru noul ministru al cercetării

A fost un timp când era vehiculată formularea România – societate a cunoașterii. S-a dovedit însă că această formulare nu exprimă nici realitatea românească și nici programele politice. Semnificativ, ea a fost abandonată de mulți ani. Guvernările române constant au ignorat cercetarea românească[1]. Alocările bugetare pentru cercetare au variat în jur ...

Politica financiară a guvernării PSD-ALDE – pro şi contra: 2. Inflaţia şi investiţiile

Politica financiară practicată de guvernele susţinute de coaliţia PSD-ALDE este extrem de criticată şi contestată de anumiţi  lideri de opinie din ţară şi din străinătate. În ce mă priveşte, nu intenţionez să devin „avocatul diavolului” şi să polemizez cu adversarii ideologici sau neideologici ai coaliţiei PSD-ALDE. Nu acesta este rolul ...

Coș minim de consum pentru un trai decent pentru populația României

Ștefan Guga (Syndex), Adina Mihăilescu (ICCV), Marcel Spătari (Syndex) În perioada iulie-septembrie 2018, Institutul de Cercetare a Calității Vieții și Syndex România au derulat o cercetare la nivel național pentru fundamentarea unui coș minim de consum pentru un trai decent pentru populația României. Rezultatele acestei cercetări ar trebui să constituie o ...

O zi specială

1 Decembrie 1918 pune pentru mine problema identităţii într-o altă perspectivă.  În fiecare zi îmi pun întrebarea ce sunt eu? Simplu: sunt Cătălin, sunt soţ, părinte, bunic; sunt prieten; sunt sociolog; sunt cetăţean al României, adică sunt român. Azi însă am un sentiment cu totul deosebit: e mult mai mult decât ...

Calitatea vieții de la vis la realitate: 3 decade de cercetare și direcții pentru următorii ani

O revoluție formulează visuri și formulează un program de transformare a lor în realitate. Pe 2 ianuarie 1990, câteva zile după declanșarea Revoluției Române, visul Revoluției a luat forma, în știința, înființarea unui Institut de cercetare a Calității Vieții. Institutul urma să aibă 120 de cercetători, pornind deja cu 84 de ...