Romania Sociala logo
Menu

România între comunism şi democrația perdantă – o perspectivă subiectivă

autor:   12 July 2016  foto: wall-street.ro

Pentru a înțelege traiectoria României postcomuniste, este necesar să observăm contextul internațional, global, tendințele coordonate sau nu, tendințele şi jocurile scăpate de sub control.

În acest context, ONU este cea care are primul cuvânt. Cu toate acestea, se pare că această respectabilă organizație a intrat într-un con de umbră, cel puțin în relatările media. Dacă până acum câțiva ani mai auzeai de atentate ETA, IRA, etc. şi de trupe ONU, acum auzim de atentate teroriste ISIS şi de proiectul mileniului care, fără a contrazice scopurile trecute ale organizației, afirmă aceleaşi lucruri: eradicarea sărăciei extreme, creşterea nivelului de alfabetizare în rândul populațiilor sărace, îmbunătățirea stării de sanatate, reducerea mortalităţii infantile, egalitatea de gen, etc.

Carevasăzica terenul pe care se dă bătălia globală este, într-un cuvânt, reducerea inegalităților sociale, reducerea mizei unui joc cu prea multe victime şi suferințe. Însa, aşa cum se întâmplă de multe ori, “până la Dumnezeu te mănâncă sfinții”. Realitatea de zi cu zi, dincolo de scopurile generale şi generoase ale ONU sau poate tocmai de aceea ne arată un tablou cam sumbru: cineva trebuie să plătească această egalitate. Cine? Toți. În primul rând Occidentul care stă pe un munte de bani, tehnologie, ştiință până în punctul în care singurul lucru pe care îl mai are de făcut este să doarmă. Totuşi, nu se doarme (cel puțin în Est) şi asta din mai multe motive:

  • dacă vrei reducerea inegalităților globale, tu trebuie să aştepți, ei trebuie să se grăbească, astfel încât fiecare grup social, națiune să îşi aducă aportul cultural într-o lume echitabilă şi fără victime nevinovate. Istoria ne învață că inegalitățile sociale sau adâncirea lor sunt în detrimentul tuturor, sunt, cel puțin, o investiție proastă.

Occidentul trebuie să aştepte.

  • revoluția informațională are riscurile ei. În ce fel ne modelează viața, ecologia, biologia ca indivizi, comunități, societăți? Ce patternuri specifice putem găsi în interacțiunea dintre diverse sisteme sociale şi informaționale? În ce fel putem controla tehnologia şi în ce fel ne controlează ea pe noi până în punctul (auto)distrugerii? Una dintre dezbaterile actuale este cum să facem ca inteligența artificială să NU învețe să apese butonul roşu, să se auto-conecteze.  Cățeii şi umanoizii artificiali cu care vom conviețui peste cel mult 20 de ani vor fi capabili să învețe şi singuri tot felul de lucruri din interacțiunea cu omul şi mediul până acolo încât cuplați la sistemul informatic global, vor deveni autonomi. Adică nu-i vom putea scoate din priză. Apoi, dacă  într-o sută de ani omul a distrus jumătate din biologia planetei, cât va dura să-şi distrugă propria biologie? Aflat în mijlocul unei păduri care se micşorează, este doar o chestiune de timp până tehnologia va intra şi în viața lui. Toate acestea sunt întrebări la care nu se poate răspunde într-o singură zi.

Occidentul trebuie să aştepte încă o dată.

Coborând şi mai jos, cu picioarele în Europa, observăm că o mică parte din obiectivele globale ONU şi locale UE au fost atinse. Nu mai avem atentate naționaliste primitive cu maşini capcană, vărsări de sânge şi altele de tip IRA, ETA, etc, avem grupări naționaliste mai subtile, reprezentate în Parlamentele naționale şi în cel european. Personal, nu cred ca vărsările de sânge au încetat, iar extremiştii au devenit nişte mieluşei peste noapte. Nu. Au devenit mai subtili. Dovada o constitue însăşi organizarea Brexitului. Se ştie că lumea vrea uneori schimbarea, noul, că de multe ori un referendum nu măsoară neaparat opiniile votanților, cât mai mult se speculează frustrările personale cum ar fi chiar inundațiile din ziua votului, că aceste subiectivități însumate pot indica un drum bun, dar şi unul tragic. S-a vrut ieşirea. Se vrea ieşirea şi în alte state.

Europa aşteaptă.

Multe explicații asupra Brexitului ca şi asupra altor fenomene mai mult sau mai puțin extremiste se află în inegalitățile europene dintre estul post comunist şi sălbatic şi vestul ultra democratic şi civilizat. În esență, este un conflict cultural şi economic. Estul invadează vestul cu indivizi mai mult sau mai puțin sănătoşi la cap, vestul invadează estul cu corporații şi tehnologie superioară. Esticii lucrează în vest pe bani puțini şi joburi proaste, cei din vest îşi plătesc pe bani puțini lucratorii din corporațiile extinse în est. Oricum ar fi, esticii sunt condamnați la bani puțini şi slujbe proaste, fie în țară, fie în străinatate. Că pregatirea, mentalitatea şi gradul de civilizație îi obligă de asemeni la asta, este aceeaşi discuție: reproducerea inegalităților sociale la scară europeană. “Ban la ban şi păduche la păduche” sau “la omu’ sărac nici boii nu trag”.

Undeva prin anii 2000, am propus introducerea “salariului minim diferențiat” în funcție de profiturile companiei. Acest tip de venit minim ar fi urmat să funcționeze în paralel cu salariul minim absolut. Ca şi student am considerat că e o discuție prea complexă pentru nivelul meu aşa că am lăsat-o baltă ca să nu deranjez investitorii. Totuşi, recent, o inițiativă legislativă asemănătoare pare să fi avut loc în Ungaria şi, chiar mai mult, venitul minim necondiționat pare că deja se acordă în țările scandinave alături de reducerea programului de muncă de la 8 la 6 ore.

În Suedia, s-a deschis primul magazin fără vânzători. În curând se va deschide şi primul magazin fără angajați, s-au inventat roboții. Nu cred că vom vedea prea repede astfel de magazine şi nici imprimante 3D care să construiască locuințe sociale şi ecologice împânzind o Europă (de Est) care trebuie să aştepte.

Tabloul de mai sus ne arată că lumea şi nu numai Europa, a fost cuprinsă de îngheț. Diferențele economice în Europa au rămas aceleaşi, Africa a rămas săracă, tranziția demografică în țările sărace continuă mai mult sau mai puțin. Există totuşi câteva schimbări economice la nivel global: în Asia, China devine o mare putere. La fel, Brazilia, India, Arabia Saudită. Observăm o echilibrare globală a centrelor de putere pe continente.

În ciuda menținerii dezechilibrelor în Europa, mai observăm influența crescândă a UE, creşterea mobilităţii geografice, de capital, deci şi interacțiuni sociale mai numeroase în detrimentul săracilor din est văzuți ca cetățeni şi economii de mâna a doua, ceea ce contribuie la menținerea dezechilibrelor, favorizarea discursurilor naționaliste şi a unor excese gratuite de tip Brexit. Uniunea Europeană nu se vrea doar o uniune a intelectualilor, specie pe cale de dispariție, ideea de club select fiind o farsă din veacul ce tocmai a apus. Uniunea Europeană este în primul rând o uniune a măscăricilor, a mişcărilor underground, a ilegalităților şi “informalităților” ca o ironie a viziunii germane asupră UE ca o “mare familie” bazată pe valori şi principii. Iată că această chingă de aspirații nepâmânteşti se transformă pe ici pe colo în câte un Brexit. Totul se bazează pe menținerea, voită sau nu, a dezechilibrelor est-vest, a dezechilibrelor inter-state şi intra-state. De exemplu, în România, nu există nici până acum o strategie realistă privind integrarea socială a rromilor. Că sărăcia şi mentalitatea  atât a românului cât şi a rromului fac posibile astfel de fenomene de segregare este o parte de adevăr. Acela al unei democrații sinucigaşe.

Diferitelor viziuni politice le corespund diferite viziuni sociale. Societatea, în ansamblul ei, poate fi privită ca o societate a jocurilor (economice, politice, erotice, militare, etc macro şi micro sociale), dar poate fi privită şi ca societate fractalică, în sensul că macro-structurile sociale se regăsesc în micro-structuri şi invers până la nivel de familie şi individ. Aşa cum familiile s-au regăsit în EU, aşa şi marea familie europeana se regăseşte în fiecare familie. La nivel simbolic, cultural, normativ, informal. Dar, aşa cum ştim, sociologia este plină de efecte perverse şi inversiuni şi nu ar fi surprinzator să aflăm într-o zi că politicenii şi factorii decidenți ai vieților noastre se află într-o zonă incontrolabilă şi invizibilă a societății, că infractorul face codul penal, că emigrantul face politica de emigrare, etc. şi nu doar ca simplu consultant-participant, ci efectiv, cu telefonul în mână. Ne-am afla în plină contradicție în termeni: o dictatură în plină democrație, o dictatură invizibilă, informală. Sau, şi mai grotesc, ca la originea sau deznodământul unor fenomene de amploare (cum ar fi Brexitul) se află o pisică. Poate fi pisica lui Schrödinger ca metaforă a acestei democrații.

În realitate, trăim vieți fictive într-un mare şi inutil televizor, pe o scenă fără spectatori aflată în culise.

Dacă societățile din vest cu o cultură democratică şi economică aşezată şi-au format în timp o clasă de mijloc majoritară şi stabilă, precum şi un sector de servicii bine reprezentat, țările ieşite din comunism au pierdut şi sărăcia colectivă, împărțind societatea în pături de sărăcie extremă, de săraci şi câțiva parveniți. În acest context, marea familie europeană nu poate vorbi aceeaşi limbă: pentru un vestgerman un “La mulți ani!” venit din partea unui prieten aflat în vizită va avea un caracter expresiv, simbolic, o amabilă pierdere de vreme petrecută împreună, în timp ce pentru un estgerman acest lucru se traduce prin “La mulți ani! Nu facem şi noi o afacere?”, având un caracter instrumental. Nu poate exista o comunicare congruentă cu deficit de imagine şi resurse.

Din conglomeratul indescifrabil al celor trei tipuri de societăți: societatea jocului, cea a corporațiilor şi cea fractalică la care am putea-o  adăuga şi pe cea naționalistă (deşi sunt criterii taxonomice diferite) reiese ca ipoteză că este normal din punct de vedere politic ca o corporație să facă harcea-parcea economia şi resursele unei țări din moment ce antreprenorii români fac acelaşi lucru cu proprii angajați. E just, nu-i asa? Este normală menținerea inegalităților între Est şi Vest, din moment ce însăşi România menține inegalitățile față de populația de etnie rroma sau discriminează pe diverse criterii. Este just, nu-i asa? Presiuni democratice…

Nu, nu este just. Asta în primul rând pentru că o asemenea politică nu face decât să adâncească şi mai mult inegalitățile în interiorul statelor şi, prin efect, cele europene. Un cerc vicios. Cine a fost vreodată într-un “ghetou țigănesc”, în comunitățile aflate la periferia oraşelor şi a societății, la groapa de gunoi a comunităților doar cu puțin mai prospere,  cine a văzut disperararea unor părinți care s-au trezit fără loc de muncă şi pâine pe masă, cu copii livizi de boală şi foame, cine a intrat în crâşma unui oraş mic sau în gara unui oraş oarecare nu va putea avea nici un fel de respect față de acest cinism numit corporatism, această insultă economică pe bani puțini numită politica laissez-faire sau această mascarada fractalică a împrăştierii cu mizerie dintr-o parte în alta. Nu e nimic regizat, deşi unii aşa ar spune, este pur şi simplu  marketing criminal şi legal.

Această ciumă  numită marketing inuman se traduce şi în cifre şi nu numai în Romania:

-un alpinist din SUA îşi rupe coloana vertebrală. Factura la externare: 367.435,80 $

View post on imgur.com



-noul sistem de implant dentar a ajuns şi în România: 2900 € mandibula, 3900 € maxilarul. Avantajul constă în faptul că totul se consumă într-o singură zi: 6.800 € şi gata.

Câți ani trebuie să muncească un salariat (mediu) pentru a-şi îngriji sănătatea?

http://www.bredent-medical.com/en/medical/product-information-v2/20013/

-totuşi, am aflat unde rezidă răul suprem: țigările. Aflăm că din 15 lei cât costă pachetul, 6,58 lei reprezintă acciza. Deci prețul la producător ar fi de aproximativ 7-8 lei. Puțin probabil. Țăranul care ar închiria terenul unei firme producătoare şi ar fi salariat în acea firmă, nu şi-ar putea permite să fumeze din salariul primit. Pe de altă parte, țigările se scumpesc, dar se deschid magazine de etnobotanice…

Mai nou, Iohannis şi guvernul tehnocrat au ajuns la concluzia că toate cafenelele trebuie închise, că omul nu mai are voie sa se mai bucure  de  țigară la o cafea pentru a ne alinia la standardele europene. Mă întreb cine ne grăbeşte…

Carevasazică, proiectul european se prezintă aşa cum a şi fost conceput: un pariu pierdut, o democrație perdantă, o supă acră cu de toate, mai puțin cu ceea ce-i mai de preț: demnitatea umană. La fel ca orice proiect, şi proiectul european SAU global implică anumite costuri, însă nici un cost nu e prea mare atunci când vorbim de demnitate.

 

România comunistă se apropie de prăbuşire. Ceauşescu plăteşte toate datoriile externe, aruncând populația într-o beznă instituțională şi mentală totală, sperând într-un proiect futurist “Noua Elveție”, o țară între Est şi Vest, neutră şi prosperă. Aşa cum afirmau şefii Securității, acesta nu a luat în calcul notele şi informările serviciului cum că lumea are alte planuri, că, de fapt, comunismul se apropie cu paşi repezi de sfârşit, că ideea unui stat independent politic nu e singulară şi contravine globalizării deja discutate, încurajate şi promovate dupa modelul melting pot din SUA.

Se investeşte masiv în muncă, în tinerele generații după o filosofie bazată pe performanță: 0 datorii externe, campioni mondiali pe bandă, educație “cu furtunul” programe şcolare burduşite de informații pentru o generație prea numeroasă şi greu de controlat: o Românie a “excelenței”. În realitate, societatea era atât de performantă încât “Alimentările” le gasim  populate de doar 2-3 produse,  lumea trăind din rațiile de pâine şi ulei, atât de performantă încât totul se face informal, pe sub mână, în timp ce promiscuitatea instituțională atinge cote maxime. Resursa umană se devalorizează până în punctul în care însăşi viața nu mai înseamnă nimic: un coleg de şcoală generală se sinucide, sensibilitatea lui nefiind atât de performantă încât să suporte consecințele unui 4 la literatură, resturi din creierii unei femei căzute de la etajul 10 zac pe asfalt până la prima ploaie. Se zvoneşte ca ar fi fost ucisă…Care-o fi diferența?

Sfârşitul vine natural, prin răzvrătirea populației împotriva celei mai mari minciuni din istoria României de dinaintea Revoluției. Securitatea ştie, tace, complotează: o instituție cu principii ferme. Se pune în aplicare planul de urgență: un guvern pro-occidental. Acesta este obligat să ia primele măsuri liberale. Lungul proces de tranziție către economia de piață poate fi sintetizat şi exemplificat prin “privatizarea CAP-urilor şi IAS (cooperativele agricole de stat). La adăpostul nopții, o mână de infractori care ştiu “şmenul” dărâmă tot într-un acces de ură anticomunistă şi entuziasm individualist, furând cărămizi, utilaje şi alte produse că, vorba aia, e munca poporului, realizând astfel privatizarea economiei naționale. În urma lor vin “țiganii” să ia ce a mai rămas: fierul vechi. La fel, minerii, “apăratorii” noii democrații, într-un acces de spirit patriotic, vin la Bucureşti să se războiască împotriva studenților şi liberalilor simpatizanți ai lui Coposu şi ai altor martiri ai luptei anticomuniste. Dupa ei, potopul. Şi valuri de sânge.

Primele alegeri libere din (Republica Socialistă) România se desfăşoară democratic cu participarea câtorva partide dintre cele câteva sute înregistrate şi cu o susținere masivă a Frontului Salvării Naționale, reformat ulterior ca partid social-democrat, adică socialist. Este însărcinat cu liberalizarea economiei naționale.

Se face reforma agrară. Fostele proprietăți naționalizate “cu japca” sunt restituite proprietarilor de drept: țăranii şi urmaşii acestora. Rezultatul este fărămițarea fără precedent a terenurilor agricole, lungi procese şi omoruri între noii proprietari, totul pentru o palmă de pământ, un țăruş mutat 1 metru mai încolo. Agricultura redevine tradițională: cu sapa şi calul.

Un aspect important al căderii fostului bloc comunist îl constituie disoluția teritorială a unor state, conflictele teritoriale interetnice armate. Fosta Yugoslavie se divide în statele constituente, Moldova se luptă pentru Transnistria, mai nou Ucraina se confruntă cu mişcările separatiste pro ruse şi cu pierderea Crimeii. Cehoslovacia se împarte paşnic în Cehia şi Slovacia. Conflictele interetnice ocolesc în aparență România, însă sărăcia populației de etnie rromă este pe cale să zdrobească Europa. Mentalitatea, lipsa responsabilității factorilor decidenți şi slaba dezvoltare a societății civile fac ca marea majoritate a populației de etnie romă să devină rapid cea mai săracă şi vulnerabilă categorie socială, cu un spor natural amețitor şi cu excluderea acesteia din toate instituțiile publice sau private: şcoală, spital, locuri de muncă, etc.

În aceste condiții, realitatea este că România va deveni în curând Rromânia. Doar o societate civilă puternică, o strategie națională comun acceptată, o politică socială de integrare instituțională şi, în sens mai larg, socială şi culturală mai poate salva ceva din dezastrul care se prefigurează de multă vreme la orizont. Are cineva interesul să prevină conflictele interetnice sau apărarea vreunui interes național? După cum s-a văzut, nu prea. Corporații mai mult sau mai puțin demente acaparează economia şi resursele tarii, asistând astăzi la scandaluri, dacă nu orori de tip Schweighofer, Gabriel Resources sau autostrăzi neterminate, construite cu sume exorbitante de firme care pleacă liniştite cu banii.

În concluzie, societatea postcomunistă explodează, se fragmentează, se “individualizează, fiecare aflându-se în război cu fiecare. Una din caracteristicile ale acestei societăți a fost relativa uniformizare între oameni, imaginea Revoluției şi a tranziției fiind una în care un grup de oameni aflat într-un magazin aruncă uniformele de pe ei şi, surescitați, se împrăştie în toate directiile, vandalizând magazinul. Fiecare fură ce poate: bani, produse, poziții, realizând noua distribuție a muncii în societate. Acesta este începutul prăpastiei care apare între capitalul cultural şi cel economic cu efecte majore pentru tânăra generație. Altfel spus, câțiva şmecheri care ştiu “şmenul” pun mâna pe bani şi influență în detrimentul familiilor mai modeste şi mai cinstite, mai filosoafe.                  Această prăpastie este încurajată şi de politica “coşului de gunoi” în care rolul managementului de orice natură nu este vocația spre o anumită profesie, ci dimpotrivă, anti-vocația, lipsa totală de talent şi responsabilitate profesională facând din manager coşul de gunoi al unor angajați talentați. Timp de 20 de ani, procesul se inversează. În acelaşi timp, începe profesionalizarea managementului şi detaşarea parțială a acestuia de specificul profesional al instituției. Altfel spus, “să se reformeze totul, dar să nu se schimbe nimic”. Dar repede.

Entuziasmul individualist al  “împroprietăririlor, al noilor produse şi reclame occidentale, nemaivăzute şi nemaiauzite, se temperează repede atunci când încep să se facă simțite spectrele şomajului, ale sărăciei crunte, al nesiguranței zilei de mâine. Şmecherii supraviețuiesc, deschizându-şi un boutique, o brutărie, o mică afacere, dar în oraşele mici, unde o singură întreprindere hrănea toți locuitorii, dezindustrializarea capătă accente tragice şi proporții de cataclism, lumea retragăndu-se încet-încet la țară, în locurile de baştină, lăsând tot greul în spatele noii generații lipsite de orice mijloc de a-şi continua studiile, educația. Aceştia sunt forțați să părăsească şcoala în favoarea muncilor agricole sau la negru, pentru susținerea familiilor.

Apar fenomene relativ noi pentru mentalitatea colectivă: prostituție, droguri, boschetari, “revoluționari” religioşi, afaceri necurate nereglementate legal.

Societatea românească se afundă încet-încet într-un întuneric mult mai negru decât cel comunist. Se pare că noile filme şi reclame occidentale care abundă la Televiziunea Liberă nu mai au puterea de a aduce zâmbetul pe fața românilor şi nici pe cea a copiilor lor. Dacă Revoluția ne-a prins pe ritmuri de Lambada, continuarea a fost promovarea în mass-media a unor modele culturale dubioase, apariția pornografiei, a violenței, părinții nefiind pregătiți şi nici interesați în a-şi proteja copiii sau pe ei înşişi de propagarea unor astfel de imagini şi idei. Impactul psihologic al “televiziunii” libere este completat absolut grandios de impactul social al internetului şi al telefoniei mobile. Văzute ca instrument al eliberării de propagandă şi al globalismului, performanța acestora la începuturi le face utile doar în zonele obscure. “Avantajul” îl constituie faptul că utilizatorii pot interacționa, acestea devenind auto-bombardament, auto-iradiere socială cu non-valoare şi prostie pură.

Societatea informațională şi informală a fost şi este de fapt o societate a butoanelor. Cel ce ştie butonul care trebuie apăsat, câştigă. Nu valoarea, non-valoarea.

În tot acest timp, instituțiile internaționale cer reforme rapide, nefiind dispuse la nici un fel de compromis şi nici la studii care să justifice o lege sau alta, o măsură sau alta. Toți ne țin la uşă: UE, NATO, moneda euro, spațiul Schengen, dar nimeni nu are soluții decât sinuciderea economică.

Aflată în plin proces de disoluție şi auto-distrugere,  România işi caută reperele. Nu pe cele morale, cine are nevoie de morală când se îneacă? Cele economice. Politicile sociale sunt bune, dar lipsesc cu desăvârşire. Statul nu poate oferi nici o plasă de siguranță pentru noile probleme sociale. Alături de noile categorii sociale, cum ar fi şomerii, categoriile sociale vulnerabile oprimate în comunismul “instituțional” (persoanele şi copiii cu diverse dizabilități, persoanele cu boli cronice, tinerii provenind din “Casele de copii” etc) sunt practic condamnate la moarte. România se transformă într-un infern grotesc, o masă amorfă de săraci şi foarte săraci, de români şi “țigani”, de şomeri şi boschetari, de sfinți şi pocăiți, de oameni “onorabili” şi drogati, de muncitori şi “patroni” a căror dorință de a evada se reflectă în tabloul statistic al migrației din prezent. Individualismul şi disoluția ating cote maxime, vechile structuri, practici şi mentalități securiste nemaiputând “controla”  grupurile de oameni ajunşi de o sălbaticie ce ar face şi animalele de ruşine. Aceasta se vede nevoită să se încline în fața noii democrații bazate pe liberă alegere şi  manipulare.

Încet-încet, capitalul şi proprietățile se transferă din mâna statului în mâna firmelor private şi a corporațiilor străine. Încet-încet, România se europenizează, se globalizează.

Prețul este plătit de “generația cu cheia la gat”, generația care ar fi trebuit să asigure viitorul elvețian al României, generație aflată între vechiul ideal cultural şi noua sărăcie extremă, la mâna unor patroni, rubedenii sau cercuri de influență înstărite sau sărace, dar lipsite de scrupule şi valori, lipsite de orice fel de cultură instituțională şi democratică, puțin interesate în vârtejul supravițuirii sau al profitului de speculațiile filosofice ale acesteia. “Spuma” acestei generații se pierde “la ea acasă” pe altarul intereselor celor mai înstăriți şi a promovării non-valorii. Cei care s-au mai putut salva au emigrat, lăsând în urmă o țară săracă nu doar economic, ci şi moral şi intelectual.

În tot acest context apare revoluționarul Dâncu care, începând cu anii 2000, este pus pe fapte mari. Politician abil, luptător dârz cu apatia politică a populației, prezent în mai multe guverne şi structuri de conducere psdiste, se hotărăşte să echilibreze balanța politică în favoarea liberalilor. Rezultatul este că aceşti liberali nu sunt alții decât progeniturile aceloraşi familii parvenite. Reproducerea aceloraşi structuri sociale, dar fără nici un criteriu valoric. Mai mult decât atât, aşa cum era de aşteptat în acest context, națiunea se împarte în vestul liberal şi restul social-democrat al țării, Cluj-Napoca devenind de multă vreme centrul de influență nefastă la nivel național: un oraş anemic, trezit brusc la viața economică, culturală şi civică de infuzia de capital “studențesc” şi de jocuri de tip Caritas.

 

Diagnostic:

După mai bine de un sfert de secol de la înlăturarea comunismului, societatea românească rămâne o societate a abuzului: în sectorul public, dar, mai ales, în cel privat, al abuzului instituțional, dar, mai ales, al celui informal, al abuzului între diferite grupuri sociale.

După mai bine de 15 ani, încă mai consider că alternativa unui salariu minim diferențiat, o politică de toleranța la locul de muncă şi în spațiul public, controlul abuzurilor în sectoarele public, dar, mai ales, privat, mobilitatea profesională, un sistem de educație universal şi accesibil, accesibilitatea serviciilor medicale,  dezvoltarea societății civile şi a asistenței sociale şi implicarea tinerelor generații în rezolvarea problemelor sociale, respectul pentru om şi natură reprezintă căi prin care ne putem depăşi condiția de codaşi ai Europei indiferent de conjuncturile trecătoare.

Nu sunt de părere că fericirea unuia trebuie să însemne suferința altuia, întotdeauna pot exista soluții creative.



Facebook

„Est modus in rebus!…” – interviu cu prof. dr. Gheorghiță Geană

Gheorghiță Geană este profesor la facultățile de sociologie și filosofie ale Universității din București și cercetător ştiinţific la Institutul de Antropologie „Francisc I. Rainer” al Academiei Române. Stiripentruviata.ro i-a pus câteva întrebări legate de subiectul cel mai dezbătut al momentului: definiția familiei și legătura acesteia cu înțelegerea comportamentului sexual uman. Intrebare: ...

O manifestare ştiinţifică de prestigiu

Pe 9 mai, la Bogaţi a avut loc Simpozionul Naţional „Sociologii şi MareaUnire. 80 de ani de la cercetarea sociologică a Comunei Bogaţi”, organizat de Asociaţia Română de Sociologie, Universitatea din Piteşti, Consiliul Local Bogaţi şi Centrul Regional de Excelenţă pentru Studii şi Cercetare. Manifestarea s-a bucurat de o participare ...

Strategia Națională a Educației parentale I. Cine schimbă societatea românească și în ce direcție?

Ministerul educației... a lansat o dezbatere publică pe un proiect de Strategie Națională de educație parentală, care urmează să fie adoptat prin lege. Ideea pare simplă: se introduce o nouă profesie/ ocupație, de educator parental; se creează un sistem național de educatori parentali; aceștia vor educa pe părinți și părinții vor ...

(Re)thinking Europe

O contribuție creștină pentru viitorul proiectului european Între 27 și 29 octombrie 2017 am avut onoarea să particip din partea României la o conferință istorică organizată de Vatican, prima la astfel de dimensiuni, ocazie în care Biserica prin mesajul Papei Francisc a redeschis dialogul cu lumea politică europeană. Evenimentul a ...

Despre capitalism, numai de bine. Fragmentul I: Scrierea si rescrierea istoriei capitalismului: între „mâna invizibila” si sclavagism

După cum este cunoscut, capitalismul a redevenit acum trei decenii cel mai important numitor comun al lumii contemporane. Drept urmare, lumea de azi este sută la sută capitalistă, fie că este vorba de SUA, de sateliţii acesteia, de Brazilia, de Rusia, de India, de China, de Africa de Sud, de ...

Societatea supravegheată vs. Capitalism (românesc)

Trecerea în revistă, pe scurt Ca mulți alții, m-am întrebat și eu de-a lungul timpului „ce e de făcut” pentru a reporni România? Primul pas, este să aflu „unde sunt”. Care sunt etapele prin care am trecut? Iată o schiță a lor, cu mențiunea că acestea se subîntind una alteia, unde începe ...

Despre copil: cel ce se îndreaptă spre viitor cu trecutul pe umeri (I)

Al cui este copilul?: Răspunsul îl găsim într-un poem al lui Kahlil Gibran: ,,Iar o femeie care purta un prunc în brațe spuse: ,, Vorbește-ne despre  Copii”. Și el glăsui: ,,Copiii voștri nu sunt copiii voștri. Ei sunt fiii și fiicele dorului Vieții de ea însăși îndrăgostită. Ei vin prin voi, dar nu din voi, Și, ...

România deleuziană. Fragmentul XXIII, despre încredere.

Despre încredere se poate gândi în două planuri. Într-un prim plan, încrederea ar reprezenta subiect al unei cunoașteri bazate pe cunoștințe. În alt plan, încrederea ar ține de cunoaștere ca spiritualitate. Diferența dintre cele tipuri de cunoașteri stă în faptul că în cadrul cunoașterii ce se fundamentează pe spiritualitate ar fi ...