Înființarea ICCV în ianuarie 1990 nu a fost un eveniment de însemnătate publică. În acea perioadă de început a primei guvernări postcomuniste a României încă insuficient consolidată evenimentele care preocupau cel mai mult întreaga societate erau cele politice. Față de dinamica și de potențialele efecte majore ale evenimentelor politice înființarea unui Institut de cercetări sociologice dedicat studierii unei teme atât de puțin familiare cum ar fi cercetarea calității vieții a fost mai degrabă o concesie. Făcută de guvernanți perseverenței și eforturilor fondatorului acestui institut, actualul academician Cătălin Zamfir. Dar contribuția fondatorului, deși importantă, a fost doar o componentă a unei concesii mai cuprinzătoare, produsă de o forță mult mai convingătoare. Mă refer la cea mai mare speranță creată de victoria revoluției tuturor celor care au participat la, sau au susținut chiar și pasiv revoluția anticomunistă din decembrie 1989. Aceea că prăbușirea comunismului și abandonarea societății socialiste vor produce o nouă societate, a cărei principală preocupare va fi creșterea calității vieții populației. Speranță bazată pe iluzia că o guvernare postcomunistă competentă și bine intenționată, orientată spre creșterea calității vieții populației va utiliza cele două cele mai importante sisteme de instituții dezvoltate de civilizația vest-europeană – democrația politică liberală și economia de piață dezvoltată – pentru a ridica calitatea vieții populației la nivelul calității vieții din cele mai dezvoltate țări europene.

Această speranță era pe atunci împărtășită de întreaga societate, de opinia publică, de elitele românești, de noii guvernanți ai României postcomuniste și de comunitatea științifică. Inclusiv de fondatorul ICCV și de primul colectiv de cercetători ai Institutului nou înființat. Din care am făcut parte o perioadă mai scurtă decât mi-aș fi dorit.

În această viziune despre o Românie postcomunistă care abia era în stadiu embrionar – pe care acum știm că putem să o denumim utopică – rostul ICCV era ca prin studiile sale să indice guvernanților ce și cum anume să schimbe în realitatea socială pentru ca politicile lor sociale să atingă acest obiectiv prioritar al creșterii calității vieții cetățenilor români. Căci această a doua utopie – a unei societăți guvernată pe baza cunoașterii științifice a realităților sociale – nu este doar la fel de veche ca istoria, dar mai era și extrem de populară în acele prime zile de după victoria revoluției. Să nu uităm că în aceeași perioadă întreaga comunitate științifică din toate științele sociale din România era angrenată în uriașul proiect de elaborare a unei “Strategii a înfăptuire a economiei de piață în România” menită să fie fundamentul științific al tuturor guvernărilor postcomunite pe cel puțin un deceniu.

Istoria în continuare a ICCV este paralelă și dependentă de istoria supraviețuirii celor două utopii pe care deja le-am pomenit. Cea potrivit căreia societatea românească poate să-și construiască o guvernare care să-i orienteze resursele și eforturile către creșterea continuă a calității vieții tuturor categoriilor de populație. Și cea potrivit căreia o astfel de guvernare își va întemeia politicile sociale pe termen lung în cunoașterea științifică a societății. Adică în sociologie. Aceste două utopii au supraviețuit atât în societate, cât și în sociologie.

În societatea românească postcomunistă speranța într-o viață mai bună în viitor produsă de o guvernare competentă a supraviețuit în primul rând în categoriile sărace, marginale, deposedate de orice fel de putere și influență în relația cu celelalte categorii sociale și de orice privilegii și pe seama cărora este construită cea mai mare parte a bunăstării elitelor actualului capitalism românesc. S-a mai păstrat și în mediile intelectuale, în toate acele profesii și ocupații care prin însăși conținutul lor sunt destinate creșterii calității vieții inclusiv a celor mai puțin privilegiați membri ai societății: la medici și la personalul medical, la educatori, învățători și profesori, la asistenți sociali, la artiști, filosofi, cercetători științifici, jurnaliști și chiar și la unii politicieni. Întâi pentru că o astfel de utopie este veche de când lumea. În al doilea rând din cauza democrației. Care i-a silit pe politicieni să-și modeleze discursul electoral astfel încât să stimuleze tocmai această convingere a electoratului că bunăstarea lor depinde de elita căreia îi încredințează guvernarea prin votul lor.

În cazul sociologiei – mă refer la cercetarea sociologică a societății și nu la sondajele de opinie – explicația menținerii utopiei unei guvernări orientată prioritar către programe de dezvoltare socială întemeiate în cunoașterea științifică a societății este mai ușor de înțeles. Căci sociologia s-a născut, s-a dezvoltat și și-a câștigat un loc în societate ca știință ca o concretizare a acestei utopii. Pe care la rândul ei a menținut-o în funcțiune. Ceea ce a făcut și ICCV-ul în toți acești 30 de ani de existență. Nu a fost și nu este singurul. Dar fiind tocmai institutul dedicat cercetării calității vieții în societate și elaborării de principii, direcții și priorități ale politicilor sociale ale guvernării el a fost și este și acum cel mai direct legat de această utopie.

Mai doresc să subliniez că ICCV nu a făcut și nu face numai asta. Societatea este cea mai complexă realitate cunoscută de oameni, iar sociologia nu ignoră niciun aspect al acesteia. Așa că nici ICCV nu le-a ignorat. În unele dintre ele s-a implicat mai mult, în altele mai puțin, în funcție de conjuncturi și mai ales de limitele resurselor pe care le are la dispoziție.

În legătură cu aceasta este obligatoriu să insist asupra celui mai important și a celui mai mare ca dimensiuni proiect inițiat de ICCV – cel al istoriei sociale a României. Acest proiect a apărut ca urmare a unei conjuncturi care a declanșat o oportunitate pe care ICCV s-a grăbit să o utilizeze. Academia Română s-a decis să elaboreze o Istorie a Civilizației Românești, iar ICCV s-a grăbit să folosească această ocazie pentru a elabora și publica anul trecut o scurtă sinteză asupra Istoriei Sociale a României, sub semnătura academicianului Cătălin Zamfir dar cu participarea întregului colectiv al Institutului. Importanța apariției acestei cărți nu poate fi în niciun caz subestimată.

În primul rând pentru că ea corectează un proiect uriaș – cel al unei istorii a civilizației românești – care nu avea în cuprinsul său prevăzută o astfel de istorie socială. Să studiezi o civilizație fără să-i studiezi înainte societatea ar fi fost, în opinia mea, o eroare metodologică care ar fi descalificat întregul proiect. Iar ideea că în cercetarea societăților istoricii pot substitui sociologii echivalează dacă nu cu o desființare a sociologiei ca știință, cel puțin cu o limitare nejustificată a obiectului său de cercetare. 

În al doilea rând pentru că această primă încercare a unei schițe a istoriei sociale românești reprezintă o uriașă provocare pentru declanșarea celui mai mare proiect posibil al sociologiei românești. Cel al unei istorii sociale a societății românești cu aproape milenara sa existență. În realizarea unui asemenea proiect, inițiatorii săi ar putea reuni într-o cercetare interdisciplinară o mare parte a comunității științifice din științele sociale românești – sociologi, istorici, economiști, antropologi, etnografi, lingviști, etc. 

Și cum provocarea a fost lansată de ICCV eu cel puțin cred că acest proiect ar trebui asumat și coordonat tot de ICCV, în colaborare cu toate instituțiile de cercetare și universitare interesate.