Populismul nu este o boală a democrației
Ne propunem să vorbim despre populism, altfel decât prin ideologizarea termenului. Cu atât mai mult cu cât suntem într-un context electoral tulbure. Post-electoral în SUA, pre-electoral în România. Utilizarea termenului de populism pare a avea un efect de narcotic care paralizează. Printr-o răsturnare semantică, el este asociat cu o patalogie a democrației.
Ipoteza pe care o avansăm și argumentăm este următoarea: populismul a devenit o strategie politică care acompaniază exercițiul democratic; el nu este contra Statului, ci pentru un Stat protecționist. În contexul de mondializare și de contracție a economiilor naționale, două tipuri de populism cristalizează nemulțumirile majorității populației: populismul poporului, ca reacție la creșterea inegalităților sociale, și populismul patrimonial, ca reacție la sentimentul de pierdere a identității naționale și culturale.
Să precizăm mai întâi contextul. Limbajul lumii politice de azi referă mai rar la opoziția stânga/dreapta și foarte frecvent la opoziția progresiști/populiști. În timp ce liberalii, considerați progresiști, se pronunță în favoarea mondializării, a pieții libere, dominate de fapt de multinaționale, populiștii reclamă un Stat protecționist. O serie de teme, precum securitatea frontierelor, suveranitatea economică, apărarea patrimoniului național, tratate de populismul poporului și de populismul patrimonial devin tematici recuperate în agenda politică din perioadele electorale, dovadă a legitimității lor.
Aș asocia aceste forme de populism cu un vulcan care somnolează și irupe pe neașteptate. Dovadă, multiplicarea manifestațiilor populare, peste tot în lume, în anii 2018 și 2019, înainte de pandemia din 2020, care a instalat «securitatea sanitară». Unii vorbesc de « dictatura sanitară». Să amintim mișcarea de contestație a vestelor galbene în Franța, care a mobilizat pături largi de populație, din noiembrie 2018 până în vara 2019. Această mișcare a exprimat convergența de solidarități în jurul unor aspirații colective: protecționism economic și social din partea Statului. Dacă manifestanții aparțineau claselor populare și medii, ei au primit o susținere publică din partea a 1400 de oameni de cultură, care au declarat în mod public: «Nu suntem proști și nu ne vom lăsă prostiți de guvern. Vom continua să ne indignăm, mai tare, mai des și mai uniți».
Amintesc că Luc Rouban, director de cercetare pentru Centrul național de cercetare sociologică din Franța, a realizat o anchetă, pe un eșantion național reprezentativ, pentru a evalua sensul acestei mobilizări masive și de lungă durată. Ruban face distincția între populism slab și populism puternic, plecând de la 4 propoziții corelate ca indicii de populism. Ele sunt următoarele: 1) Oamenii politici sunt mai degrabă corupți; 2) În caz de dezacord cu cetățenii, guvernul trebuie să ajusteze proiectele politice; 3) Un sistem politic bun este cel în care cetățenii, și nu un număr restrâns de responsabili politici, decid ce e bine pentru ei; 4) Cetățenii ar trebui să poată impune un referendum pe baza unei întrebări clare și a unei petiții semnată de un mare număr de concetățeni.
Concluzia anchetei? 62% din cei întrebați se situau de partea unui populism puternic. Legătura între mobilizarea masivă și populism devenea evidentă. Populismul nu este, așadar, un ovni și nici o patologie a democrației. El acompaniază democrația.
Am scris despre mișcarea vestelor galbene, și am identificat trei angajamente tematice comune manifestanților: inegalitatea socială, inegalitatea fiscală și derivele democrației reprezentative. Manifestanții au cerut Statului să-și îndeplinească rolul de mediator între guvernanți și guvernați, între privilegiați și cei care au fost «uitați de putere». Manifestanții reprezentau o majoritate, un bloc popular format din clasele care muncesc, plătesc impozite și așteaptă în schimb de la guverne protecție socială și servicii publice, precum sănătatea și educația. Despre acest populism vorbim aici și despre acest poporul de cetățeni.
Populismul poporului
Populismul poporului este o replică în fața elitelor mondializate, persecutorul principal. Pe vremea marii industrializări în Statele Unite, patronul uzinelor Ford evoca termenul afecționat de Orwell decența socială. Un patron nu trebuia să câștige mai mult de 40 de ori față de un muncitor, altfel cine ar mai fi cumpărat mașinile Ford? În 2016, 62 de persoane din lume dețineau o jumătate din bogăția deținută de ansamblul populației mondiale. O polarizare care alimentează nemulțumirile majorității care muncește și plătește impozite la stat, în schimbul protecției sociale.
Pentru sociologul american Christopher Lasch (The Revolt of Elites: And thes Betrayal of Democracy), populismul poporului nu face decât să constate ruptura între vârf și bază. El revendică solidaritate socială, nevoia unei producții locale și a unei guvernanțe locale. Lasch propune termenul de elite mondializate pentru a numi pe cei care controlează fluxul internațional de bani și informații, care prezidează fundațiile filantropice și instituțiile de învățământ superior, care gerează instrumentele de producție culturală și fixează termenii dezbaterilor sociale și politice. Elita mondializată dirijează companiile, guvernele, ministerele. Ideologia lor este : liberalism, cosmopolitism, concurență și rentabilitate. Ei fac parte dintr-o elită transnațională care se situează printre cei 20% de clasă superioară în venituri și care beneficiază de paradisuri fiscale. Ei îi percep pe oamenii obișnuiți ca mediocri, provinciali și incapabili să voteze cum trebuie, adică în favoarea neoliberalismului. Ceea ce poporul dorește ca protecție socială și atașament pentru țara și regiunea lor, elita mondializată consideră un obstacol la extinderea pieții și a capitalizării financiare .
În Franța, tribunul poporului este filozoful Michel Onfray care spune că, pentru a discredita mișcarea de protest a vestelor galbene, puterea a folosit mijloace dintre cele mai deloiale: dispreț, minciună, desconsiderare. Li s-a făcut un proces de imaturitate: prea proști, prea inculți, prea provinciali, prea analfabeți, prea debili, prea sub-diplomați. Onfray se poziționează (Grandeur du petit peuple) prin formula «A apăra poporul, națiunea, existența și identitatea națiunii, nu înseamna a fi xenofob». Dimpotrivă, este un semnal contra desconsiderării exercițiului democratic din partea guvernanților.
Populismul patrimonial
Acest termen afost propus de profesorul în științe politice, francezul Reynié Dominique, pentru a desemna sentimentul de deposedare de resurse naturale, mobiliare, economice și culturale. Un sindrom resimțit de marea majoritate a populației care trăiește excesele neoliberalismului, pe propria sa piele.
Populismul patrimonial exprimă sentimentul celor care consideră că satul lor, regiunea lor, țara lor sunt locuri de atașament profund pentru orice individ cultural construit. El exprimă teama de deposedare de bogății naturale, de tradiții culinare, de tradiții culturale. Populismul patrimonial mobilizează toate categoriile sociale în fața elitei mondializate. El cristalizează și teama de supraviețuire a culturii occidentale, în fața unui globalism cultural.
Civilizația occidentală este în căutarea unei limite. Eseistul Mathieu Baumier ne spune (La démocratie totalitaire) că nu există lume decât limitată, în sensul în care romanii fixau limita în geografie, un limes care separa lumea lor, considerată civilizată, de ceilalți, de invaziile barbare. Dacă nu sacralizăm din nou anumite locuri, anumite legături, mai ales cele ce țin de rădăcini, de tradiții, de educație și de suveranitate, adică de tot ce depășește și înglobează indivizii unei țări, atunci limita, și cu ea toate limitele, vor fi repede depășite, pulverizate.
De altfel, este lesne de remarcat că multe voci în lumea politică românească exprimă acest gen de temeri; faptul că România a devenit o colonie deposedată de bogățiile ei naturale, deposedată de identitatea ei culturală. Unele voci mai pregnante asociază politica actuală a guvernării cu un experiment paternalist în folosul unor presiuni politice exterioare. Ceea ce, până la urmă, exprimă aceeași teamă legitimă de deposedare patrimonială și de colonizare a spiritului.
Populismul ca strategie politică
Cele două forme de populism, populismul poporului și populismul patrimonial, devin reacții legitime în procesul de moderare a mondializării sălbatice, care face din comerț și concurență un mecanism de reproducerea unor disparități multiple. Nu este de mirare că în urma pandemiei cu coronavirus, cei care practică profeția geopolitică, evocă două scenarii posibile de schimbare a ordinei mondiale. Mi se par logice și de bun simț. Ori statele se vor întoarce la suveranitatea națională, ori tăvălugul mondializării va impune o logică comercială și economică de periferie/centru.
În România, în plină campanie electorală, nimic despre inegalitățile care par încurajate de sus, nimic despre sacrificarea patrimoniului național și cultural. Nimic despre logica economică de periferie/centru. Vocea majorității, care strigă pe toate posturile de televiziune până la anxietate , nu pare a fi auzită acolo unde ar trebui să se audă. Ca și cum ușile și geamurile au fost bine căptușite.
Nu degeabă se spune și se repetă : «guvernaților de azi nu le pasă». Nu le pasă de nemulțumirile, de așteptările și de nevoile majorității.
