Asistent universitar: nici student, nici profesor 

Oricât ar fi de prozaic, mi-am cerut transferul la Universitate şi pentru că asistenţii stagiari primeau un salariu mai mare decât cercetătorii stagiari în institutele Academiei R.S.R. Prin Ordinul Nr. 1595 din 8.11.1968, semnat de Rectorul prof. dr. doc. Jean Livescu, am fost numit „în funcţia de asistent stagiar, poziția 11, la Catedra de sociologie, Facultatea de Filozofie, cu salariul lunar de lei 1300”. Câştigasem 200 de lei, bani cu care îmi puteam plăti rata lunară la CEC pentru împrumutul luat în vederea achiziţionării unui apartament. Am aşteptat vreun an să ne vină rândul să alegem zona, blocul, etajul şi apartamentul. Spun să ne vină rândul, pentru că în 1971 m-am căsătorit cu Adina, fosta mea colegă de grupă, cea mai drăguţă dintre toate colegele foarte drăguţe. I-am invitat la cununia civilă pe toţi studenţii cu care lucram la seminar. 

Am achiziţionat, cu împrumut de la CEC, un apartament de la „disponibilităţi” (adică neacceptate de cei cărora le venise rândul pe lista de aşteptare). Ne-am mutat într-un bloc de prefabricate, de patru etaje, la marginea cartierului Drumul Taberei. Peste drum de Aleea Parva, unde am locuit vreo 25 de ani, începea câmpul. De la fereastra apartamentului puteam să văd cum stăm cu producţia de grâu şi de porumb. Locuiam la parter. Am chibzuit, în „şedinţă de familie”, cum să repartizăm cele trei camerele ale apartamentului: în unanimitate s-a aprobat ca sufrageria, care dădea spre stradă, să fie cameră de zi, cameră de oaspeţi şi biroul meu de lucru. Începusem să-mi redactez teza de doctorat la maşina de scris, cumpărată în studenţie. Televizorul deschis – soacra, pensionară, vroia să ştie ce se mai petrece în ţară –, Tibi scâncind a plânge, „Consul”-ul, mașina de scris, ţăcănind, Adina scriind articole pentru revista Ştiinţă şi Tehnică, unde fusese angajată ca redactor, sau corectând articolele colaboratorilor revistei… Atmosferă de lucru: numai cap limpede să nu fi fost! 

La doi ani după Tiberiu, a venit pe lume Liviu: fac parte din „generaţia decreţeilor”, a „copiilor Decretului Nr. 770 din 2 octombrie 1966”, prin care se interzicea întreruperea cursului sarcinii. Avortul era permis numai în mod cu totul excepţional (în cazul în care sarcina punea în pericol viaţa femeii, dacă unul dintre părinţi suferă de boli grave ereditare care ar produce malformaţii grave ereditare, în situaţia în care femeia însărcinată suferă de o boală gravă sau dacă femeia are peste 45 de ani sau are deja patru copii pe care îi îngrijeşte, când sarcina este urmarea unui viol sau a unui incest – cf. Art. 2). Cu preţul vieţii a 10 000 sau poate mai mult de 10 000 de femei care au murit încercând, cu mijloace rudimentare, să-şi provoace avort „spontan”, cu ani de puşcărie grei pentru medicii ginecologi şi moaşele care, încălcând prevederile decretului, au ajutat femeile să scape de copiii nedoriţi, declinul demografic, pe termen scurt, a fost oprit. În vara anului 1967, rata fertilităţii (copii/femeie) s-a dublat, ajungând la 3,9 copii/femeie. Rata fertilităţii a înregistrat o curbă ascendentă până în 1968, apoi a scăzut, astfel că în 1972 s-a ajuns la 2,5 copii/femeie. Imediat după căderea regimului comunist, la patru zile după fuga lui Ceauşescu, Decretul 770 a fost anulat. În 1990, au fost înregistrate peste un milion de avorturi la cerere. Nicolae Ceauşescu, „conducătorul nepereche”, nu a vrut sau nu a reuşit să înţeleagă un fapt pe care oricare absolvent de sociologie îl ştie: natalitatea poate fi stimulată nu prin decrete, ci prin măsuri economice de creştere a calităţii vieţii şi printr-o educaţie adecvată. După evenimentele din Decembrie ’89 s-au făcut studii sociologice asupra generaţiei „decreţeilor”. Mi se pare că s-au tras, în unele cazuri, concluzii pripite: nu toţi copiii născuţi în perioada de vârf a curbei fertilităţii au fost nedoriţi şi nu toţi cei din „generaţia decreţeilor” care, ajunşi la maturitate, au făcut nevroză, pot fi puşi în vina decretului. Tiberiu şi Liviu au fost copii doriţi şi crescuţi cu multă dragoste de noi, în ciuda dificultăţilor social-economice de tot felul din perioada comunistă. Ca ei, cred că au fost cei mai mulţi copii născuţi între anii 1966-1989. 

Mulţi oameni îşi doresc să retrăiască anii copilăriei. Eu cred că cea mai frumoasă perioada a vieţii mele a fost cea în care copiii mei erau copii, înainte ca ei să ajungă la pubertate. Am din perioada acelor ani amintiri care îmi încălzesc bătrâneţea gândurilor. Cu Tiberiu, de 3-4 ani, am mers de multe ori la facultate. Profesorii îl ciupeau de obraz, studentele îl sărutau; toţi îl întrebau câţi ani are şi se mirau ce frumos şi cât de inteligent este. Profesorul Ion Bulborea: „Ce copil frumos, leit taică-său!”. Eu: „Aşa sunt toţi copiii, tovarăşe prodecan”. Prodecanul: „ De ce te-ai înroşit, Septimiu, eu vorbeam de taică-său”. Prodecanul Ion Bulborea, lector la acea vreme, avea de cele mai multe ori haz, dar nu întotdeauna. 

L-am apreciat ca profesor. Când, prin 1998, am iniţiat la Institutul Naţional de Informaţii o specializare în domeniul economiei, l-am invitat pe domnul profesor Ion Bulborea să ţină un curs de economie capitalistă. Spunea, în glumă, că nu-l mai cheamă Ion Bulborea, ci John Barbary. La primul curs, l-am întâmpinat bucuros în capul scărilor de la rectorat. De departe, mi s-a adresat: „Domnule rector, te cunosc de când erai sărac!”. Mi-am dat seama că nu îşi schimbase decât numele, continua să producă „bulborisme”. Chiar a publicat două volume de glume de dânsul ticluite. 

⁎

Din 1968, când am fost încadrat la Catedra de sociologie şi până în 1976, anul în care m-am transferat la Academie „Ștefan Gheorghiu”, am consud seminarii şi am predat cursurile de Metode şi tehnici de cercetare sociologică, Sociologie industrială, Ergonomie (la Secţia de sociologie) şi Sociologie industrială, la Institutul Politehnic din Bucureşti, la Facultatea de Electronică; acolo era la alegere: logică, psihologie, sociologie. Titularii cursurilor se prezentau în faţa studenţilor din anul IV – la care era prevăzut cursul – şi îşi expuneau materia cenuşie şi programa cursului. Era ca la un Concurs „Miss Materii Ajutătoare”. Dincolo de emoţii, puteam să rămânem fără normă didactică dacă nu întruneam numărul de studenţi – nu îmi amintesc câţi studenți erau necesari pentru a fi normaţi. Alegerea între materiile opţionale dădea naştere la un fel de complicitate între profesori şi studenţi. Ei te-au ales şi tu îi blagosloveşti cu un şapte! Mai puţin de nota şapte nu îndrăznea niciun profesor să dea. Studenţii comunică de la un an la altul, se aude cine este cel mai darnic. Procedeul a fost reluat după Decembrie ’89, de data aceasta în interiorul facultăţii. Mi se pare că ce este rău nu se pierde! Nu ar fi mai simplu să se afişeze programa, bibliografia şi cerinţele pentru materiile opţionale? Se spune că doi pici din clasa întâi nu lipseau de la şcoală doar pentru că le plăcea blonda de la catedră… 

*

Mă întorc în timp. În 1968  unii membri ai catedrei aveau vechime ca „sociologi”. Vorba vine: doar Henri H. Stahl şi Miron Constantinescu erau sociologi calificaţi prin studii universitare şi cercetări sociologice de teren. Toţi învăţam sociologie în acelaşi timp cu studenţii. Unii dintre noi conştientizam acest lucru, alţii se considerau deja sociologi. Erau şi „figuri” simpatice în catedră. Îmi aduc aminte de un fost coleg, lectorul P. G. – odihnească-se în pace – care la orice oră din zi, dimineaţa sau seara, răspundea cu „bonjurică” la salutul studenţilor. Într-o şedinţă de catedră, când „Bonjurică”, titularul cursului de statistică socială, ne îndemna să dăm o ţinută academică prelegerilor şi discuţiilor din seminar, Ion Mihai Popescu i-a curmat avântul: „Tu vorbeşti, tu care le spui studenţilor că punctul este concentric şi că cercul are aproximativ 360 de grade?”. Credeam că împricinatul va intra în pământ de ruşine, dar nu. Răspunsul lui a fost năucitor: „ Lasă, că nimeni nu a măsurat cu exactitate câte grade are cercul”.

Ion Mihai Popescu – nici el nu mai este printre noi – avea un statut special în Catedră. Fusese un student strălucit în Facultatea de Filozofie, prin anii 1960. Origine socială sănătoasă. Fiu de ţăran sărac. A susţinut într-un seminar că Titu Maiorescu nu este o ruşine a filozofiei româneşti. A fost exclus din facultate şi arestat. A făcut cinci ani de puşcărie. Când a ieşit, şi-a reluat cursurile la Filozofie. A absolvit la „fără frecvenţă” şi Facultatea de Ştiinţe Juridice. Cunoscând legislaţia, a cerut rejudecarea procesului prin care a fost condamnat la închisoare. Nu a acceptat să fie amnistiat. Cerea să se anuleze sentinţa. În anii 1970, am fost, dacă nu mă înşel, singurul membru al Catedrei care a asistat la rejudecarea procesului. Au fost rechemaţi martorii: unii s-au prezentat în faţa Tribunalului Militar Bucureşti unde s-a rejudecat procesul, alţii s-au îmbolnăvit subit. 

Ion Mihai Popescu a câştigat procesul, fără a primi, însă, despăgubiri, ci doar dreptul de a fi încadrat în învăţământ. A fost angajat cercetător ştiinţific la Laboratorul de Sociologie, condus de Miron Constantinescu, în care calitate desfăşura şi activităţi didactice în catedră. I se treceau cu vederea multe… Cinci ani de puşcărie, ca student, pentru o idee! Nu ştiam pe atunci, prin 1970-1972, că şi Miron Constantinescu, cam la aceeaşi vârstă, făcuse patru ani de închisoare. Ion Mihai Popescu nu mi-a povestit niciodată despre anii lui de temniţă, dar ştiam cât de sumbru este iadul. Prin comportamentul lui, Ion Mihai Popescu ne insufla şi nouă, celor mai mici ca el (la propriu şi la figurat), puţin curaj spre nesupunere. 

Nu vreau să fac din Ion Mihai Popescu un etalon al spiritului de răzvrătire. A fost şi el doar un om, cu dârzenie şi cu supuşenie din când în când. La şedinţa de Catedră la care am fost admonestat pentru participarea la cercetarea „Dezvoltarea umană a întreprinderii”, condusă de Cătălin Zamfir, pe atunci lector la Catedra de Filozofie, reproşându-mi-se că nu am cerut acordul conducerii Catedrei şi că am preluat un model american de investigare – de fapt, adaptasem la realitatea din România socialistă instrumentul de diagnoză al organizaţiilor ISDO, elaborat în 1972 de J. C. Taylor şi D. G. Bawers –, Ion Mihai Popescu mi-a servit o lecţie: „Cercetarea sociologică trebuie să fie naţională şi marxistă”. Mai târziu, mi s-a spus că a reacţionat aşa fiind influenţat de secretarul de partid pe facultate, lectorul A. C., care lăuda la radio fără ruşine hotărârile lui Nicolae Ceauşescu, indiferent dacă erau judicioase sau aberante. O colegă, Ana Bălaşa, chiar îmi spunea că îi este frică să mai bage fierul de călcat în priză să nu-l audă pe secretarul nostru de partid ridicând ode lui Ceauşescu.

Despre acest lector-propagandist, A. C., voi spune lucruri urâte. Nu ştiu dacă este corect sau nu, dar nu vreau să-i divulg numele. Odihnească-se în pace, dar a avut un rol nefast în catedră, în ciuda faptului că era inteligent şi cu înclinaţii jurnalistice reale. M-am transferat la Academia „Ștefan Gheorghiu”, între altele, şi pentru a scăpa de el. Ca secretar de partid, avea un cuvânt greu în catedră şi în facultate. Prin 1972, decanul facultății, profesorul Ştefan Georgescu, m-a chemat în cabinetul său şi m-a anunţat, în şoaptă, că s-a opus secretarul de partid să mi se permită să mai merg la bursă în Republica Federală a Germaniei, deşi fusesem nominalizat. 

De ce „nu mă înghiţea” acest secretar de partid? Nu ştiu precis. Bănuiesc că l-am dezamăgit când mi-a spus între patru ochi, pe culoar, sprijinit de pervazul unei ferestre, că trebuie să ne manifestăm hotărât împotriva profesorilor de modă veche, „să călcăm pe cadavre” – chiar aşa mi-a spus! „De acord, dar de unde ştim că sunt cadavre şi nu oameni vii?!”. După această discuţie, de prin 1971, relaţiile mele cu A. C. au devenit tensionate. La un moment dat, înaintea unui examen de an, mă opreşte şi îmi spune: „Am primit telefon de la Centrul Universitar de Partid să avem grijă de studenta X. Este fiica tov. Y.”, la care i-am răspuns: „Ştii ce? Spune-i tov-ului care ţi-a dat telefon să mă sune direct pe mine. Şi eu am nevoie de pile, nu numai tu!”.