Şedinţele de partid, exercițiu al democrației…

Pn anii 1970 ședinţele de partid din Facultatea de Filozofie  (Universitatea din București) aveau farmecul, dar şi grotescul lor. Toţi din Catedra de sociologie eram membri de partid, toţi participam la şedinţele lunare sau trimestriale, nu‑mi amintesc bine. Aflam una, alta din dedesubturile celorlalte catedre (de filozofie, economie, psihologie, pedagogie). Se discutau planurile de muncă ale catedrelor, situaţia şcolară, se prelucrau documentele de partid, cuvântările tov. Ceauşescu, se trasau sarcini, se luau angajamente. Am participat şi la şedinţe de partid mai tensionate, soldate cu sancţiuni. Participau şi studenţii membri de partid. Unii profesori păstrau decenţa, alţii săreau bine peste cal. Un personaj – nu pot să spun „profesor”, vechi activist de partid, fost ceva mahăr în Ministerul de Interne – avea ce avea cu legionarii. Indiferent ce era pe ordinea de zi a şedinţei, el striga „Jos lejionarii!”. Era prin 1970. Îl acuza deschis pe Gheorghe Gheorghiu‑Dej – „Un criminal! L‑a asasinat pe Lucreţiu Pătrăşcanu”. Era permisă critica, fireşte, critica post‑mortem…

Au fost şi luări de cuvânt curajoase. Un profesor, A. V., a întrebat: „Cum se explică faptul că la examenul de diplomă studenţii de la fără frecvenţă obţin note mai mari decât studenţii de la zi, pe care îi frecăm la seminarii timp de cinci ani?”. La Secţia de sociologie nu aveam „fără frecvenţă”, slavă Domnului. Nu aveam parte de „atenţiile” celor care erau „în producţie”, adică aveau funcţii de conducere în aparatul ideologic. Ca să fii sociolog, trebuia să faci practică de cercetare sub îndrumarea profesorilor, nu era suficient să fi citit câteva „scurtături” (lecţii concentrate destinate celor de la fără frecvenţă).

Acelaşi profesor, A. V., pe care l‑am admirat până la un punct – şi punctul acela a fost Decembrie ’89, când, din secretar de partid pe Facultate ce fusese prin 1970‑1975 şi din funcţia de decan al Facultăţii de Filozofie pe care o ocupase, a devenit subit anticomunist –, îi îndemna pe profesorii care dădeau examene studenţilor de la fără frecvenţă să fie exigenţi. Într‑o şedinţă de partid, a relatat că la examen la el s‑a prezentat un student care nu a înşirat decât lozinci despre grija partidului pentru condiţiile de muncă şi de viaţă ale oamenilor muncii, despre superioritatea socialismului şi despre lupta pentru pace.

– Dacă beneficiaţi de condiţii de muncă şi viaţă excelente, de ce nu aţi învăţat pentru examen?

-Condiţii? Mă scol dimineaţa la 5, fac naveta, înghesuială în tren şi în tramvai! Ajung gata obosit la serviciu. Şefii ne urmăresc ca pe hoţii de cai, să nu cumva să citim, să ne pierdem timpul cu cărţi de filozofie…

-Şi atunci, de ce debitaţi lozinci?!

⁎

Cele mai tăioase şi hidoase şedinţe de partid din Facultatea de Filozofie erau cele de alegere a secretarului de partid. În preajma şedinţei de alegere, care de multe ori se întâmpla să se prelungească mult în noapte, se închegau coaliţii: pe cine să votăm, pe cine să alegem în comisia de numărare a voturilor. Ştiam prea bine de la I.V. Stalin, generalisimul Stalin, că „nu contează cum se votează, ci cine numără voturile”. Bătălia era crâncenă. Fiecare grup şi fiecare catedră dorea să‑şi impună favoritul, de regulă, din propria catedră. Numă­rarea voturilor dura, şi dura… Când, după o jumătate de oră, o oră şi chiar mai mult se citea procesul verbal, aflam că este balotaj. Se relua votul şi numărarea voturilor. Unii dintre noi plecam nestatutar acasă. Aflam după câteva zile cine era alesul, noul secretar. Am avut parte de secretari de partid de toată isprava – doi dintre ei, după Decembrie ’89, au ajuns academicieni…

L‑am felicitat odată pe profesorul Gheorghe Al. Cazan, când, ca secretar de partid pe Universitate, a dispus ca, de un 1 Mai, pe frontispiciul Universităţii, deasupra statuilor legiuitorilor antichităţii Licurg, Solon, Cicerone, Papinian şi Justinian, să fie desfăşurată, pe fond roşu cu litere albe, lozinca „Trăiască intelectualitatea patriei noastre”. Parcă era în 1969. De atunci până în 1989, timp de 20 de ani, nu s‑a mai repetat minunea. Mă întreb dacă astăzi ar mai îndrăzni cineva să elogieze intelectualitatea din România. Ce a fost, a fost… Cu Gheorghe Al. Cazan (în 1963 era asistent universitar) am făcut semi­nariile de filozofie, la cursul ţinut de academicianul Gheorghe Vlăduţescu, la vremea aceea lector universitar. Profesorului Gheorghe Al. Cazan îi datorăm, eu ca psihosociolog şi cei de vârsta mea, punerea în circulaţie a scrierilor lui Constantin Rădulescu Motru. A scris studiul introductiv, „Schiţa unei vieţi” şi notele explicative la primul volum al filozofului şi psihologului C. Rădulescu Motru (1889‑1957), publicat în perioada comunistă.

„Constantin Rădulescu Motru a creat, de-a lungul a şapte decenii, începând cu 1889, când şi-a susţinut teza de licenţă în filosofie, şi până în anul morţii, 1957, o impresionantă operă care a stat sub semnul, de multe ori neînţeles, al constituirii unei filosofii pe cât de marcată de voinţa originalităţii, pe atât de complexă în datele ei fundamentale, în soluţiile propuse şi în finalităţile practice asumate” (Cazan, 1984, p. v).

⁎

Am participat la Facultatea de Filozofie și la ședințe de partid de-a dreptul de râsu’-plânsu’. Într-una din acestea s-a discutat primirea în partid a secretarei șefe a facultății L.M.. În ședința de primire în partid a secretarei șefe au curs laudele puhoi: își face datoria perfect, este stimată de profesori și iubită de studenți (sau invers). Decanul, profesorul Constantin Nicuță, a încercat să ne convingă că L. M. dactilografiază adresele oficiale fără greșeală. I-a repoșat, însă, că are tendința să treacă peste decan – chiar așa a spus. „Depinde de decan” – a replicat L.M. Am râs. Profesorul acela care striga mereu „Jos lejionarii” a intervenit. S-a făcut tăcere.

– Tovarăși, noi primim în partid luptători pentru cauza socia­lismului. Ce o recomandă pe tovarășa? Faptul că dactilo­grafiază fără greșeală?! Și apoi, am reținut din autobiografia pe care și-a prezentat-o aici că în anii studenției a fost exmatriculată de la Facultatea de Litere. Să ne spună de ce a fost exmatriculată!

– A fost un abuz! Cunoașteți cu toții abuzurile care s-au făcut pe vremea lui Gheorghiu-Dej!

– Mai clar! Ce s-a întâmplat? – nu s-a lăsat profesorul „cu lejionarii”.

– Am fost acuzată pe nedrept că am vrut să fur o pătură din căminul studențesc unde eram cazată. Într-adevăr, într-o seară m-a prins portarul căminului că am luat cu mine o pătură. Dar nu am vrut să o fur. Vroiam să dorm în parc…

A fost primită în partid… În perioada Gheorghe Gheorghiu-Dej s-au făcut multe abuzuri… Trebuiau reparate… Nu m-ar mira să aflu că L.M., după 1989, s-a plâns că a fost o victimă a comunismului!

⁎

Uneori, ca un făcut, ajungeau să conducă organizaţia de partid din facultate personaje dintre cele mai limitate. Într‑o discuţie acasă la profesorul Paul Popescu‑Neveanu, la un „pahar de vorbă”, unul dintre foştii secretari de partid pe facultate, Al. C., lector de Metodica predării psihologiei, cam sărac cu duhul, se plângea că nu a mai fost reales în Birolul Organizației de Bază (BOB):

– Ajung secretari de partid toţi idioţii…

– Dar eu de ce nu ajung?, am spus.

Profesorul s‑a uitat prelung în fundul paharului, a ridicat pri­virea încețoșată către mine şi a decretat: „Nu eşti suficient de idiot!”. Puteam să‑l contrazic?!

Dincolo de ritual şi de propagandă, şedinţele de partid de la Facultatea de Filozofie din anii 1970‑1975 erau, un curat exercițiu al democrației, dar cam pătat de ranchiune și miticisme. Într‑una dintre acestea, pe ordinea de zi a figurat discutarea cazului Mihai Botez. Care erau abaterile fostului meu coleg de la Liceul nr. 1 „Nicolae Bălcescu” (fost şi actual „Sfântul Sava”): 1) neplata cotizaţiei ca membru de partid şi 2) lipsa lui de modestie.

Tovarăşi – s-a apărat Mihai Botez, viitorul ambasador al României la Washington după Decembrie 1989 –, când să plătesc cotizaţia?! Luna trecută am ţinut prelegeri la Univer­sitatea din Tokio. Abia întors în ţară, am fost trimis să reprezint România la un Congres de Viitorologie la Berlin. Venind din Germania, nici nu am pus bine piciorul în Aeroportul „Otopeni” că am primit sarcina să particip la Conferinţa „Oamenii de ştiinţă şi pacea” de la Moscova. Când să-mi plătesc cotizaţia?! Recunosc, este o abatere gravă, dar vă rog să nu vă mai stră­duiţi să mă criticaţi. Nu veţi găsi cuvinte mai aspre decât cele pe care mi le-am adresat singur. Cât despre lipsa mea de modestie, de ce să fiu modest?! Mi-am susţinut teza de doctorat la vârsta de 26 de ani. Sunt directorul Centrului Internaţional de Metodologie a Studiului asupra Viitorului şi Dezvoltării din Bucureşti, singurul de acest fel din ţările socialiste. Am coordo­nat primul Tratat de viitorologie… Să fie modeşti cei care trebuie să fie modeşti.

L‑am mai întâlnit pe viitorul dizident şi la Academia „Ştefan Gheorghiu”, când a ţinut o foarte interesantă conferinţă despre analiza sistemelor sociale. Apoi, prin 1988, l‑am întâlnit cu totul întâmplător în staţia de autobuz din faţa Facultăţii de Medicină din Bucureşti. Ne‑am îmbrăţişat: „Ce faci, nu eşti la Tulcea?”. Se zvonea că fusese pedepsit pentru că publicase proteste în presa occi­den­tală şi pentru că vorbise critic despre starea de lucruri din România, ceea ce era adevărat. În 1987, Mihai Botez, un autentic matematician şi analist de sisteme, a fost detaşat la Centrul de Calcul de la Tulcea.

– Fac naveta Bucureşti – Tulcea-Bucureşti…

-Am auzit la Europa Liberă că ai fost bătut la Securitate, că eşti convalescent.

-Şi tu ai crezut?!

-Hai s-o lăsăm pe asta. Ce fac ai tăi? Ai copii?

-Am făcut multe nebunii, dar copii, nu. Este o răspundere prea mare.

După Evenimentele din 1989, Mihai Botez (1940-1995) a ajuns ambasador al României la ONU (1992-1994) și în SUA (1994). Odihnească-se în pace.