Comunicarea de faţă face o scurtă incursiune în istoria asistenţei sociale în România şi a rolului ei în schimbările sociale. Pornind de la profilul multi şi interdisciplinar al asistenţei sociale, se accentuează aici contribuţia remarcabilă a şcolii sociologice de la Bucureşti a lui D. Gusti în apariţia statutului ei modern. Prin aceasta, asistenţa socială se legitimează ca domeniu instituţional distinct, ca profesie specializată la nivel universitar şi post-liceal şi, nu în ultimul rând ca practică de specialitate, cu un vădit rol transformator.

Dimitrie Gusti, cu o deschidere profesional-ştiinţifică de excepţie (studii de filozofie, sociologie, etică, ştiinţe sociale şi politice, statistică socială etc.) a fost promotorul unui amplu Program de reforme sociale de pe poziţiile cunoaşterii ştiinţifice a societăţii. Programul său a avut ca obiectiv central orientarea procesului de evoluţie a României pe o cale modernă de dezvoltare. În centrul unui proiect extins de reforme a stat asumarea unei responsabilităţi sociale a sociologiei şi a ştiinţelor socio-umane. Sociologia apare în viziunea gustiană ca una din ştiinţele sociale de bază implicate în procesele de schimbare a societăţii.  

Ca „sociologie militans”, sociologia este pusă în slujba naţiunii, a comunităţii. Alături de sociologie, asistenţa socială, cu funcţia sa transformatoare, se impune cu rol esenţial în abordarea, soluţionarea şi prevenţia fenomenelor sociale grave. Schimbările cerute de modernizarea României au avut şi efecte perverse în plan social, uman şi moral prin multiplicarea /apariţia unor riscuri generatoare de marginalizare şi excluziune socială pentru o bună parte a societăţii. Astfel, sociologia şi asistenţa socială (centrată pe sprijinul comunităţilor/persoanelor vulnerabile) au dobândit un rol cu totul aparte în modelul de reformă propus de Şcoala sociologică de la Bucureşti. Aici, ştiinţele sociale şi socio-umane erau privite nu numai ca instrumente active de cunoaştere a societăţii şi a omului dar şi ca mijloace eficiente de intervenţie şi de schimbare. Prin tehnicitatea şi profesionalismul lor, ştiinţele sociale şi umane în general, în special sociologia şi asistenţa socială, erau considerate în procesul schimbărilor sociale, adevărate „inginerii sociale şi umane” (Zamfir, E. 1981). Astfel, Şcoala sociologică de la Bucureşti a lui D. Gusti, susţinută de instituţii de cultură şi politico-administrative, a mobilizat şi o colectivitate largă a specialiştilor, intelectualilor, oameni de cultură, cu deschideri multi şi interdisciplinare cerute de  procesele transformatoare.

Obiectivele proiectului gustian de reformă erau clar structurate pe baza unei teorii generale a sistemului social. Acestea erau orientate prioritar spre cunoaşterea societăţii pornind de la cercetări empirice privind comunităţile locale, ca atare. Centrarea pe cercetări de teren a realităţii comunităţilor în integralitatea lor, a subliniat ideea că satele s‑au dezvoltat istoric, ca unităţi sociale distincte.

În consecinţă, cercetarea şi cunoaşterea lor impunea o analiză de tip monografic. În viziunea şcolii sociologice de la Bucureşti, satul, comunităţile devin repere sigure ale dezvoltării şi ale activismului social. În acest context, asistenţa socială joacă un rol central nu numai în înregistrarea nevoilor celor vulnerabili dar şi în soluţionarea problemelor lor specifice printr-o abordare multiplă de tip integrat, multidisciplinar. Această ipostază participativă a asistenţei sociale de intervenţie şi suport la nivel comunitar şi individual este susţinută de „cercetări-tip acţiune” (”action-research”). Astfel, luând în consideraţie nivelurile ei multiple de intervenţie practică în realitatea socială, asistenţa dobândeşte şi o misiune specială de prevenţie şi reducere a riscurilor moderne.

Elena Zamfir Asistenta sociala: spatiu de colaborare socio-medicala by Romania Sociala on Scribd