România se află într-o stare de criză. Puțini ar contesta această afirmație. Este o criză medicală care nu s-a suprapus pe un proces relativ normal de evoluție a societății, ci pe un proces complex economic, social, politic dominat de o criză care se acumulase și care a fost doar accentuată de criza medicală. Este momentul să ne întrebăm ce oportunități și riscuri are România în perioada post-criză. 

Puțină teorie

După 32 ani de tranziție, rezultatul a fost nu o stare economică, socială și politică cristalizată într-o nouă formă ce promite că suntem pe drumul cel bun. Economia merge prost, societatea românească este ruptă între speranța jenantă a migrației spre Vest, și acesta care oferă o șansă incertă mai degrabă provizorie și lipsită de demnitate, și confuzia lipsei grave de perspective a realității. 

Ieșirea din criza actuală, dacă vedem astfel lucrurile, nu va fi simplu de ordin medical, ci o schimbare socială care acum a devenit critică. 

Nu mai putem crede, optimiști, într-un proces istoric care va asigura ”fără noi” o ieșire bună din criză. Avem să alegem: un viitor confuz venit peste noi și care face doar criza actuală ceva mai suportabilă sau avem șansa istorică, pe care o putem sau nu fructifica, a regândi unde suntem, ce vrem și în ce direcție am putea merge. 

Avem în față două teorii-ipoteză diferite. 

Ipoteze evoluției din aproape în aproape. Evoluția României actuale este înșiruirea de evenimente. O istorie evenimențială. Starea actuală trebuie căutată în starea imediat dinainte. Problema este să luăm curent decizii bune și acestea se vor cumula într-un proces pozitiv de dezvoltare.  

Ipoteze evoluției ”pe cale”. Istoria actuală nu este un simplu lanț de evenimente care explică mereu prezentul, ci, dacă vrem cu adevărat să înțelegem ce se întâmplă, este necesar să introducem pe lângă lanțul superficial de decizii/evenimente conceptul de ”cale”. România actuală este produsul căii pe care am mers 32 de ani. Explicația profundă a stării actuale nu trebuie căutată în evenimentele imediat anterioare, ci în ”calea” în care am intrat și care îi determinată întregul proces istoric. 

Putem continua, din aproape în aproape, cu decizii corecte care se vor cumula într-o stare mai bună. Sau este necesar să ”schimbăm calea” și să ne angajăm într-o altă cale. 

”Soluția crizei” reprezintă o schimbare a căii care a contribuit la această criză; o ruptură de dependența de cale pe care până acum am mers și să investigăm noi căi posibile. Criza are meritul de a ne trezi din dependența de calea pe care am mers până acum. Depinde de noi dacă profităm sau nu această oportunitate oferită de criză.

Este deci necesar să identificăm momentul istoric în care existau opțiuni diferite și în care s-a ales o cale care continuă și azi. 

Deci, de unde începem ? Originea cauzală a stării actuale a României trebuie căutată în 1990. Ipoteza acestei analize este că atunci a fost o dezbatere despre direcția României și s-a ales ”o cale” care și-a impus profilul celor 32 de ani de tranziție. 

Dependența de cale produce strategia mersului din aproape în aproape, cu speranța că se cumulează schimbări. Problema este că nu se iese din cale și se acumulează criza de structură. 

Voi pune în discuție o ipoteză a căii pe care am mers timp de 32 de ani: ce este calea pe care mergem și cine a ales-o ?  

”Calea” actuală a României a fost aleasă în perioada imediată a post-Revoluției 

Contextul internațional al Revoluției române. Lumea era scindată în două sisteme social-economice și politice: capitalismul occidental și socialismul sovietic, aflate într-o relație tensionată, dominată mai mult de luptă decât de competiție. 

În 1989, conflictul mondial s-a rezolvat surprinzător. Nu prin victoria Occidentului capitalist asupra socialismului sovietic, ci prin dezagregarea la vârful Uniunii Sovietice. Gorbaciov, liderul necontestat al Uniunii Sovietice, partenerul politic de reformă al Occidentului, aflat în concediu la Soci, s-a trezit peste noapte fără imperiu. Boris Elțîn, președintele Rusiei, a declarat peste noapte dispariția Uniunii Sovietice. 

”Victoria” neașteptată a Occidentului capitalist asupra ”Estului comunist sovietic” a creat o nouă oportunitate. Ideologic, occidentul câștigase demult speranțele estului. Dar sistemul socialist era încă puternic. Din afară era greu de atacat. El s-a prăbușit din interior, începând, surprinzător, cu dezagregarea Uniunii sovietice și Rusia a adoptat ea însăși un program de reforme capitaliste confuze. 

Statele din sistemul sovietic s-au trezit și ele libere, datorită în principal dispariției Uniunii Sovietice.                    

Revoluția Română. 17-22 decembrie 1989 a fost un an crucial pentru România. Încă sunt unii care se întreabă dacă a fost sau nu o revoluție sau a fost o simplă lovitură de stat. Pentru mine, ca om de știință, întrebarea e jenantă. Simt nevoia morală de a limpezi propria mea evaluare a evenimentelor.

Pe scurt, iată cum am văzut eu evenimentele. Contextul extern era tot mai favorabil. Schimbările, dorite de marea majoritate a populației, începuseră în mai multe țări. Ele erau susținute de Occident, și, curios, chiar de Uniunea Sovietică care nu se schimbase încă.

Aranjamentul politic internațional era nu numai favorabil, dar și activ. Chiar să nu avem date certe ? Se zice că a fost o mie și ceva de turiști sovietici. Se știe că erau și maghiari și sârbi. Cu siguranță. Dar e curios că nu se știe mai clar ce au făcut acești ”turiști și care a fost contribuția lor efectivă. Lipsa înțelegerii ar sugera o explicație superficială, dar jenantă: evoluția a fost făcută de turiștii sovietici. Științific, este o prostie, iar moral este insultătoare pentru sutele de mii de români care au suferit și au dorit schimbarea și au ieșit în stradă. 

Este un fapt: oamenii au ieșit în stradă și au voit schimbarea. Așa se întâmplă în orice revoluție. Imensa majoritate a populației erau anti-Ceaușescu. Voiau schimbarea lui, dar și neputința de a-l da jos. El construise sistemul politic care îl susținea. Chiar și majoritatea oamenilor politici l-ar fi schimbat, dacă ar fi putut. Asta se întâmplă în aproape toate revoluțiile. Vechiul sistem are mijlocele care îl apără. Schimbarea nu se poate face decât prin revoltă populară. Revolta este un element aproape inevitabil al oricărei revoluții. Schimbarea lui Ceaușescu era dorită de imensa populație. Revoluția a apărut la început ca dorință, speranță și, într-un anumit context, a devenit acțiune colectivă. Oamenii, zeci de mii, au ieșit în stradă în   și apoi în București.

Dacă și-ar depăși frica, oamenii ar fi ieșit în stradă în orice moment. Și au ieșit când au văzut că nu sunt singuri. Deci revoluția se cocea și era nevoie doar un eveniment de deblocare. Care era acesta nu mai este important. Pe 17 decembrie în Timișoara au ieșit masiv în stradă. În București în 21 decembrie grupuri de oameni au ieșit în stradă, dar au fost izolate și s-a tras. Morți. 

Ce urma lui 21 ?  Revolta se putea înăbuși. Și Ceaușescu putea să-și mențină în continuare puterea, dar nu pentru mult timp. 22 decembrie dimineața. Percepția mea a acelui moment de cumpănă. Credeam că urma o represiune. Prozaic: nu aveam benzină și m-am dus să alimentez mașina. Spre Casa scânteii venea spre centru o masă foarte mare de oameni. Se deplasau în liniște. Cine sunt ? Mi s-a spus: muncitorii din… și muncitorii din… și muncitorii din….. Mii și mii din oameni. Vin și din alte părți ale Bucureștiului. Erau sute de mii. A fost clar: era Revoluție.

Desigur, și mie îmi era frică. Dar am decis să merg și eu cu ei. Am avut și o justificare suplimentară. Ca sociolog trebuia să fiu martor la Revoluție. Nu puteam rata o asemenea oportunitate unică.  

Ce am văzut eu. Ne-am apropiat de centrul Bucureștiului. Tancuri și cordon de soldați. Tancurile erau în poziție de tragere. Incertitudine și Frică. Dar nu am văzut oameni care să plece. Nu era violență. Din manifestanți am fost impresionat mai ale de câteva fete. Ele se adresau soldaților: voi trebuie să fiți cu noi… voi nu suferiți ?… voi vreți să-l apărați pe Ceaușescu ? Un soldat din cordon, cu arma în mână: îi curgeau lacrimi. Presiunea populației era în creștere. Cu siguranță acela a fost momentul crucial: începea represiunea sau câștiga populația. 

Neașteptat, tancurile s-au întors și au început să plece. Cordoanele de soldați s-au ”dizolvat”. Noi, surprinși, ezitanți ne-am deplasat spre piața palatului. În sediul partidului era Ceaușescu. Nimeni nu mai apăra clădirea și oamenii au intrat înăuntru. De la balcoane, semnele victoriei. S-a difuzat informația că Ceaușescu a fugit. Revoluția a câștigat. 

Revoluția a fost făcută de oamenii din stradă, care au ocupat Timișoara și apoi Bucureștiul. Puterea veche a fost schimbată. Urma partea a doua: instaurarea unei noi conduceri politice. Nu în stradă, ci la televiziune. Asta fac toate revoluțiile. 

Care e direcția după Revoluție ? Programele tranziției. 

Cum gândeau oamenii viitorul. Atunci, din după amiaza a zilei 22 decembrie, oamenii pe stradă erau fericiți că Revoluția a izbândit și începuseră să gândească ce va fi după. Oamenii vor, imensa majoritate, nu un alt Ceaușescu, ci ”altceva”. Ca în orice revoluție reală, nimeni nu putea ști cu precizie ce ar vrea să instaureze. Idealul Revoluției era clar: Libertate și Schimbare. Ceva era totodată clar în mintea oamenilor: ei voiau ”ca în occident”. Aveau o imagine difuză, dar complet pozitivă, despre cum era Occidentul. 

Era însă nevoie de un program. 

1990 a fost anul de confruntare a două strategii de tranziție: Strategia Postolache și Strategia instituțiilor mondiale. Cele două strategii au un punct comun: obiectivul este instituirea modelului capitalist occidental. Dincolo de acest obiectiv global comun, cele două strategii sunt foarte diferite ca orientare strategică. Curios, nu găsim analize comparative ale celor două strategii. Ce s-a întâmplat este că, dacă pot eu face o estimare, începând cu cea de a doua parte a anilor 90, Strategia Postolache practic nu mai era invocată. Chiar ignorată în discuțiile publice.  

Strategia Postolache 

Profesorul Postolache, o personalitate vizionară, a organizat, cu suportul noii guvernări, o acțiune a specialiștilor (1 200 specialiști români din diferite domenii, ”Grupul Snagov I”). S-au realizat multe studii în martie-mai 1990. Discuții pe diferite teme. Pe baza acestei impresionante acumulări, Prof Postolache a formulat Schiță privind strategia înfăptuirii economiei de piață în România, un material de 43 pagini la care se adaugă 27 pagini Anexe. Schița…expune filozofia tranziției și  obiectivele pe termen scurt, mediu și lung; o listă de legi care urmau a fi adoptate, cu un calendar precis de depunere a proiectelor de legi și de implementare a lor. Adoptat prin HG în mai 1990 care urma a fi baza ideologică și politică a noii guvernări. Schița… a deschis o nouă ”cale” a tranziției României. Am recitit acum textul. Sunt uimit cât de bun este. 

* Obiectivul Revoluției: realizarea tranziției  la o economie de piață. În ritm rapid, 2-3 ani, este programată adoptarea cadrului legal-instituțional al economiei de piață. Privatizarea economiei este importantă, dar secundară. Se prevede o largă varietate de forme de proprietate privată și zone ale economiei care urmează a fi exceptate de la privatizare. 

* Economia este orientată de interesul național. Centrarea pe comunitatea națională: cadrul de referință este societatea românească și interesele naționale.  

* Un program național de dezvoltare social-economică. În condițiile în care există o diversitate de economii naționale, reforma economiei românești trebuie să identifice condițiile și formele specifice, evitându-se tentația de a importa in toto modelele din alte țări, deși experiențele lor sunt importante și luate în considerare. 

* Statul va avea un rol important. O politică economică de planificare, nu directivă, ci orientativă. O intervenție în economie, pentru a corecta și suplini ”miopia” pieței. 

* Politica socială, alături de politica economică, va avea un rol nu reactiv, ci constructiv. Ea asigură orientarea economiei spre interesul național, proiectând creșterea standardului de viață al populației, al calității vieții. Se prevede un calendar de atingere a principalilor indicatori sociali ai standardului de viață la nivelul mediu european, în mai multe variante, unul mai rapid, în 1995, și altul minimal, în 2002. Nu se acceptă ideea că ar trebui acceptat un cost social inevitabil. Costurile sociale trebuie prevenite și absorbite în procesul tranziției.  Se anunță ca obiectiv un program social al țării.  

Strategia Postolache, bazată pe mobilizarea uimitoare a resurselor intelectuale ale țării, a fost un proiect care doar a început să fie aplicat, dar stopat. În a doua parte a anului 1990 el a fost trecut complet în uitare, fiind înlocuit de proiectul neoliberal. 

E dificil de estimat dacă Programul Postolache era sau nu realizabil. Ca orice program el este o intenția de a acționa într-o anumită direcție, urmând confruntarea cu realitatea.  

Strategia neoliberală 

Contextul internațional. În 1989, ca efect al prăbușirii sistemului sovietic,  Occidentul a adoptat o nouă politică  de integrare a fostelor țări socialiste în sistemul Occidental capitalist, prin lărgirea Uniunii Europene. 

Marile puteri occidentale și-au asumat rolul de a sprijini procesul de schimbare în țările fost-socialiste. De la început, ambasadele occidentale au fost foarte active, oferind un sprijin moral și politic. În România, în 1990, ambasadele cele mai active au fost cele ale Franței, Olandei și Germaniei. După câteva luni, au venit instituțiile internaționale: FMI, Banca Mondială, UNICEF. Sprijinul lor a fost acordat noii guvernări, cu propria lor viziune despre ce urma să fie ”tranziția” și ”modelul occidental”.  

 Dar care era ”modelul occidental” ? Paradigma capitalistă se referă la un proces ideologic, la un program politic sociala-economic care s-a desfășurat timp de câteva secole, cunoscând mai mult faze. Totodată, el cunoaște o variație în funcție de contextele social-economice și politice. ”Ideologia” capitalistă a variat deci în funcție de etapele istorice și de contextele social-economice. În acel moment ”capitalismul occidental” a fost dominat de o viziune cunoscută sub denumirea de ideologia ”neoliberalistă”. 

Ca orice ideologie, și neoliberalismul a avut de la început o problemă în relația sa cu realitatea social-economică și politică. Ea a apărut ca un proiect de dezvoltare. Aplicarea lui a găsit structuri naționale occidentale consolidate în procesul lor istoric, în anii 1950-70, influențând mai puternic în unele țări, mai puțin în altele. De aici, un decalaj între realitatea țărilor occidentale dezvoltate și ideologia neoliberală. Programul neoliberal a fost însă adoptat de instituțiile internaționale, care au primit sarcina de a orienta tranziția în țările foste socialiste, și a constituit baza ideologică a politicii de reformă în țările în tranziție. Faptul că instituțiile internaționale nu se bazează pe realitatea statelor, ci sunt instituții ”externe”, cu misiunea de a promova ”schimbarea altora”, prezintă inevitabil un anumit ”idealism”; chiar un dogmatism. Ele difuzează un program de aplicat de ”alte țări”. 

În confruntarea cu realitatea contextuală, relația dintre instituțiile mondiale și țările în tranziție s-a constituit ca un proces de negociere, cu rezultate diferite în funcție de ”rezistența” respectivelor țări. Succesul negocierilor a fost mai important în România și Bulgaria. Dacă Strategia Postolache a fost concepută ca un program bazat pe o largă consultare populară, cu intenția de a obține un larg suport public, Strategia neoliberală a fost negociată, cu instituțiile mondiale, care au utilizat ”împrumuturile” ca instrument principal de convingere.  

Strategia neoliberală adoptată în România.  Dacă Strategia Postolache poate fi găsită într-un document (Schița…), strategia promovată de instituțiile internaționale nu poate fi găsită într-un document similar. Strategia neoliberală era exprimată în procesul de ”consultare” cu instituțiile politice românești, dar și în mass-media care difuza noua paradigmă. Noul Prim-Ministru, Petre Roman, în deschiderea fiecărei ședințe a primului guvern ales în 1990, făcea o expunere sistematică a noii viziuni pe linia paradigmei neoliberale. Era o adevărată școală de învățământ politic. Noua viziune neoliberală nu a fost prezentată ca o alternativă la Strategia Postolache, ci ca singura viziunea ”normală”, adevărată.

* Problema variației contextuale. Ca ministru în 1990-91 (Ministerul muncii și protecției sociale), pentru a identifica o strategie pentru domeniul de care mă ocupam am avut oportunitatea de a consulta mulți specialiști occidentali, mai ales ambasadori, dar și experți străini. Direcția era clară, o societate de tip occidental, dar exista o largă varietate de modele: Franța, Germania, Suedia, Olanda. Contactul cu varietatea era stimulativ. Trebuia evaluate diferitele experiențe raportate la situația din România. Contactul cu experții Băncii Mondiale a fost foarte diferit. Ei veneau cu un singur model conținut în programul FMI/BM, nici acesta neprobat prin aplicarea în realitate. 

Acum, realizez că există o diferență între organizarea reală a țărilor europene, cu o largă diversitate, și programul neoliberal. Acesta este un program de promovat în țările în curs de dezvoltare, care nu a fost decât parțial asimilat în țările capitaliste dezvoltate. El era produs de noua ”modă” ideologică din Occident, promovat de instituții internațional bazate nu pe experiența diferențelor de contexte, ci pe presupunerea că există o strategie valabilă pentru toate. Și misiunea instituțiilor internaționale nu a fost să-l experimenteze mai întâi pe pielea lor, ci să-l ”vândă” țărilor în tranziție. 

Așa se explică un paradox. Modelul promovat de Instituțiile internaționale a fost mult mai deplasat spre neoliberal în țările în tranziție decât celelalte țări europene. 

* Atitudinea față de ”comunitatea națională”. Neoliberalismul: piața economică a devenit o realitate mondială, cu logica ei. Ea are doar marginal o culoare națională. Actorul economic acționează pe o piață mondială și se înscrie în logica acesteia. Instituțiile internaționale sprijină țările în tranziție să se integreze în piața mondială, nu să dezvolte economii naționale. În discursul Instituțiilor internaționale termenul de economie națională nu-mi amintesc să-l fi întâlnit. 

* Starea socială a țării nu este un obiectiv politic în modelul neoliberal. Neoliberalismul s-a bazat pe un balans între speranța că economia va rezolva de la sine și problemele sociale sau că problemele sociale nu sunt importante, iar beneficiul eficienței economice globale este primar. Mai mult, dacă considerăm socialul ca un cost inevitabil al tranziției, trebuie să-l luăm în considerare cât mai puțin posibil. Să sprijinim, la minim, ”grupurile vulnerabile”, pentru a evita exploziile sociale sau morale. Dezvoltarea socială a comunității nu este un obiectiv legitim. Politica socială este pentru cei ”vulnerabili”.

* Rolul statului: statul minimal. Dacă economia devine mondializată, statul nu are un rol important, mai ales în domeniul economic. În toată perioadă a tranziției din România a fost un deficit de politică economică. S-a presupus că economia privată, ”de jos”, are motivația suficientă. Intervenția satului este chiar distorsionantă. În anumite momente, politic s-a recurs explicit ca obiectiv modelul ”statului de drept”. Rolul statului este în principal să asigure respectarea legilor. Suferim acum de o supradimensionare a sistemului juridic.    

* Rolul privatizării în programul tranziției. De la început, în România s-a promovat o politică difuză de privatizare totală, chiar ”pe un leu”. Privatizarea a fost principalul obiectiv, criteriu al legitimității reformelor. S-au făcut calendare de privatizare. Țările occidentale dezvoltate au largi sectoare economice de stat, deși și ele le-au mai reduse sub impactul ideologiei neoliberaliste. Rezultatul: uu fost distruse întreprinderi, tehnologia existentă a fost în mare pate dată la fier vechi. A fost o privatizare prin distrugere, nu prin reformă și dezvoltare. 

*

* *

Suntem într-un moment istoric crucial. Aș putea spune că actuala criză CORONAVIRUS a pus capăt orientării neoliberale. ”Calea” neoliberală și-a epuizat potențele. Acum știm ce a putut ea produce, bine sau prost. În plus, criza medicală a produs în întreaga lume o reorientare politică: starea națiunilor a devenit centrul atenției politice. Ieșirea din criza actuală presupune deschiderea unei noi ”căi”. 

Dacă ipoteza formulată aici este corectă, strategia de aliniere a României la standardele europene înseamnă depărtarea de modelul neoliberal în direcția unei societăți echilibrate cu creșterea rolului statului atât în sfera politicii economice, vitală pentru o țară subdezvoltată, cât și asigurarea unui nivel de bunăstare rezonabil ca un obiectiv politic distinct. Dezvoltarea funcțiilor sociale ale statului va fi o prioritare absolută.