În acest articol și în următorul se argumentează că subdezvoltarea României actuale se datorează poziționării greșite a strategiei tranziției. Ieșirea din starea de subdezvoltare va fi posibilă doar dacă se produce o schimbare de strategie. În acest articol se schițează un cadru teoretic, urmând ca în următorul articol să fie analizată situația României și problemele ei structurale. 

Când România a intrat în Uniunea Europeană, domina o viziune optimistă. Europa unită va fi o societate nu numai prosperă, dar și omogenă. Omogenă economic și social. O Europă coezivă, fără inegalitățile trecutului. România va atinge rapid nivelul prosperității europene. Unii sceptici au cârcotit, e drept ”la margine”: ei, inevitabil, va fi o Europă cu mai ”multe viteze”, două sau chiar trei.  Nu, definitiv, va fi o Europă coezivă, fără inegalitățile trecutului. 

Au trecut 32 ani. Visul se confruntă întotdeauna cu surprizele realității. Am avansat o idee care a părut unor colegi cel puțin ciudată: ”Calea” aleasă de România și efectul ”dependenței de cale” (România Socială 3 ianuarie). Pe scurt, Europa poate avea mai multe ”căi”. Realizez acum că ”mai multe viteze” ar putea fi un optimism excesiv: vom ajunge la o stare comună, evident foarte bună, dar pe aceeași ”cale”, desigur unii mai repede, alții mai încet. 

Termenul de ”cale” este o metaforă. Ea conține ideea de diversitate strategică a schimbării. Căile sunt structural diferite, de regulă unele mai bune și altele mai proaste. Dacă nu suntem conștienți de calitatea căii, riscăm să devenim ”prizonierii” ei. Ne înfundăm pe o direcție care ne costă.

Cred că momentul actual ne forțează să înțelegem mai bine calea pe care suntem și unde poate duce ea. Criza economică mondială actuală cu siguranță va accentua competiția între țările europene, cu câștigători și pierzători, țări care câștigă pe seama altora,. 

Cum se explică o ”cale” ? Pe de o parte, istoria, alegerile anterioare creează o configurație a sistemului prezent, cu propria sa logică și cu tendința de autoperpetuare. Opțiunea ideologică este și ea un factor foarte important. Ea ne orientează pe o anumită cale.  

Modelul European al anilor 50 – 70: Echilibrului economic/ social, centrat pe cadrul național 

În anii 50-70 s-a cristalizat în Occident un model de societate care a stat la baza întregului proces de schimbare socială. După războiul teribil de distructiv, pentru întreaga Europă s-a asumat ca obiectiv central reconstrucția rapidă social-economică. Noul model european occidental al anilor 50-70 era axat pe câteva direcții.

* Statul ca instrument de construcție economică și socială: politici economice de relansare a economiei, politici sociale de reconstrucție socială. Sectorul public a crescut rapid. Statul este un partener al economiei, utilizând propriile mecanisme pentru satisfacerea nevoilor care nu sunt satisfăcute suficient prin mecanismele economice. 

* Națiunea/ țara este cadrul reconstrucției social-economice. Fiecare stat și-a căutat propria sa ”cale”. Se produce o diversificare națională a politicilor, în mod special în domeniul social. Dacă economia a cunoscut o tendință marcată de convergență occidentală, în sfera politicilor sociale se înregistrează eforturi de construcție națională a propriilor sisteme sociale. 

* O economie mixtă. O proprietate predominant privată, dar cu semnificative componente de proprietate de stat, mai ales în zonele cu pericolul monopolului (cazul actual al economiei energiei), dar și a economiei de importanță strategică națională. 

* Sfera socială este o direcție importantă a construcției naționale. Domeniul public al educației și sănătății a cunoscut o adevărată explozie. S-au dezvoltat asigurările sociale, protecția socială, asistența socială, cercetarea științifică. Conceptul de stat social desemnează importanța acordată funcțiilor sociale ale statului. 

* Echilibrul social este un obiectiv important. Inegalitatea socială este un factor normal motivator, dar doar între anumite limite. Redistribuirea veniturilor prin sistemul impozitării progresive este mecanismul realizării echilibrului social. 

Importanța acordată socialului s-a datorat și competiției cu modelul comunist. După război, în Europa occidentală modelul comunist avea o influență populară îngrijorătoare: partidele comuniste afiliate politic Uniunii Sovietice au fost foarte puternice în Franța și Italia.  

Modelul neoliberal de societate

Ideologia neoliberală cunoaște o creștere în anii 80 și mai ales după 90, datorită unui complex de factori. Modelul anilor 50-70 cunoaște o erodare, creșterea lui atingându-și limitele. Dezagregarea sistemului sovietic a fost probabil un factor important al lansării neoliberalismului.  

Ideologia neoliberală cred că are următoarele caracteristici. 

* Economiile sunt în curs de depășire a fazei de economii naționale și se îndreaptă spre o economie mondializată, ”fără granițe”. Inițial, fiecare țară avea ca o componentă a ei economia națională. Granițele îi confereau starea de sistem cu logica sa. Devenită tot mai mult mondială, economia începe să fie reglată mai mult de alte mecanisme. Deocamdată este mai mult zonală, ca de exemplu economia Uniunii Europene.

* Devenită tot mai mondială, regulile economie de piață devin tot mai importante. Relația economiei cu contextele locale devine mai slabă. Secundar, economia face parte dintr-o țară și actorii economici, ca cetățeni ai unei țări, se supun legilor naționale, dar ca actori economici ei se supun regulilor mondializate ale economiei de piață. 

* Viziunea neo-liberală tinde să slăbească relația dintre economie și societate, mergând chiar până la a trata socialul ca o componentă potențial ostilă. 

* Doctrina statului mic: funcțiile statului trebuie reduse substanțial, eventual până spre înlocuirea statului social cu statul de drept. Funcțiile sale sociale sunt mai bine preluate de piața economică, statul trebuind să se axeze pe administrarea sistemului juridic. 

* Societatea este tot mai divizată în două mari clase, cu relații diferite cu statul național din care fac parte.

”Capitalistul/ antreprenor”, în calitate de actor economic, este supus primar mecanismelor economiei de piață. Există grade diferite de independență a ”capitalistului” de contextul național. Unii ”antreprenori” caută să crească independența de reglementările publice, să beneficieze de piața liberă, de sistemul privat. Dacă are probleme medicale, de exemplu, deși plătește taxe medicale, el poate prefera să meargă la sistemul privat de sănătate. Beneficiile sociale fiind mai puțin importante pentru el, este normal să considere că statul trebuie să fie cât mai mic posibil. Alții, mai ales ”antreprenorii ” mici și mijlocii, sunt mai dependenți de stat prin politica economică suportivă. 

Cei care beneficiază mai mult de calitatea lor de cetățean/membru al țării să fie mai interesați de starea țării, care îi oferă suport social, protecție socială, cadrul de viață. 

Pentru salariat, ”țara” poate fi mult mai importantă. Ea îi oferă servicii educaționale și de sănătate, protecție socială, îi oferă oportunități. 

În funcție de poziția lor în sistemul economic, persoanele par a trăi în ”țări diferite”.

Paradoxul neoliberalismului actual

Neoliberalismul a pus în discuție, în principal, doctrina echilibrului economie/ societate. 

Drama neoliberalismului, dincolo de trendul istoric pe care îl exprimă, nu poate structural câștiga definitiv. Istoric, realizarea unui nou echilibru este inevitabil. 

Țările occidentale prospere nu sunt exemple de organizare socială promovată de neoliberalism. Structura cristalizată în anii 50-70 este solidă. Un exemplu: sistemul public a rămas un ”mare” sistem. Programul reducerii sferei publice prin privatizare, care a avansat sensibil, pare a fi atins limitele sale. Statele occidentale nu sunt ”state mici”.

Ideologia ”economiei mondializată” pare a fi mai degrabă o iluzie. ”Capitaliștii” din țările puternice promovează inevitabil interesele țărilor lor și dezavantajează țările slabe. Marile companii actuale nu sunt în fapt ”internaționale”, ci sunt naționale, doar funcționează internațional. ”Economia mondializată” nu este un spațiu al competiției libere, cu șanse egale pentru toți participanții, liberă de interese naționale, ci ea accentuează inegalitățile internaționale.  

Paradoxal, modelul neoliberal nu este cel mai activ promovat de țările occidentale dezvoltate, ci de instituțiile financiare mondiale, în primul rând de Banca Mondială. Programul de reformă al instituțiilor mondiale a fost relativ puțin adoptat de țările occidentale dezvoltate, dar promovat activ în ”țările în tranziție”. Țările în tranziție care au rezistat mai eficace politicii neoliberale sunt cele care au realizat o tranziție cu rezultate net mai bune și se apropie de organizarea statelor occidentale. Țările care au adoptat mai consecvent modelul neoliberal, România și Bulgaria, sunt țările cu o tranziție cu rezultate dezamăgitoare. Organizarea acestor state nu s-a apropiat, ci s-a depărat de patternul european. 

În contextul crizei actuale, țările ”subdezvoltate”, în raport cu cele dezvoltate, vor tinde să aibă o orientare pro-națională, pro-comunitară mai accentuată. Ieșirea din subdezvoltare presupune un efort colectiv coordonat și o mobilizare a resurselor interne. Adoptarea unei strategii neoliberale este, pentru țările subdezvoltate, un factor de menținere în subdezvoltare. Pentru aceste țări, strategia integrării mondiale are ca rezultat aservirea. 

Să ne amintim experiența istorică a României. Partidele liberale tradiționale din România au fost centrate pe protejarea economiei naționale și mobilizarea suportului statului. 

O singură concluzie: țările din situație de ”subdezvoltare” inevitabil vor adopta, mai ales în contextul crizei actuale, nu o orientare mondialistă, ci se vor centra pe interesul dezvoltării comunității lor. 

Europa, dacă vrea să fie unită, trebuie să fie o uniune a țărilor. Pericolul actual al Uniunii Europene este tentativa unora de a promova o centralizare birocratică care ascunde o nouă distribuire a puterii.