Căldură mare! Suntem în luna iulie și e cald. Ca în fiecare an, de altfel. La posturile de televiziune din România, și nu numai, avem titluri amenințătoare. E foc! România se topește! Coșmarul de vară! Cod roșu pentru planetă. La televizor ni se spune zilnic că suntem în plină criză: criză ecologică, criză sanitară, criză economică, criză politică, război și amenințare cu un război nuclear. Plutim în incertitudine. Suntem mereu în primejdie.

Am vrea să vorbim aici despre catastrofismul mediatic și politic. Și pentru asta vom recurge la eseu.  În opinia noastră, eseul se apropie de jurnalismul intelectual. Eseul ne ajută să descifrăm perdeaua de fum mediatică în care evoluăm și să descifrăm spiritul vremii (Zeitgeist).

Cum și de ce  acest catastrofism mediatic și politic ? Ipoteza pe care vom încerca să o argumentăm este următoarea. Jurnalismul de senzație practică info-obezitatea, ambalarea emoțională și un limbaj inflamat. Jurnalismul de senzație a adoptat strategia catastrofismului, mai ales din rațiuni comerciale . Informația trebuie să se vândă, deci ea trebuie să producă senzaționalism și emoții puternice ; mai ales frica. Catastrofismul mediatic, care anunță mereu pericole, produce teamă și anxietate colectivă. Acest gen de jurnalism catastrofist face jocul puterii, care a instrumentalizat strategia alarmistă, pentru a legitima întărirea controlui social asupra populației.O populație care se simte mereu amenințată este mai ușor de controlat și de supus.

Catastrofism climateric și eco-anxietatea

La televiziune avem dreptul la imagini și titluri șoc. Alertă căldură! Alertă inundații! Alertă incendii!  Alertă secetă! Căldura, seceta vor produce foame. Foamea va produce războie climaterice. Bătălia pentru apă și hrană vor declanșa emigrația climaterică către nordul planetei. Și mereu, mereu alte imagini șoc. Petroliere naufragiate, inundații, taifunuri, uragane, cutremure oceanice, surpări de teren. Un urs alb pe o mică banchiză, pentru că ghețarii din jur se topesc. Un urs carpatic care a coborât din pădure împreună cu puii, pentru a se hrăni din gunoiele aflate în curțile oamenilor. Copii scheletici care mor de foame și sete în țările deșertului. Astfel de imagini de coșmar ne amintesc filmele apocaliptice produse de Hollywood, precum Matrix, Mad Max, Terminator, Războiul stelelor, Melancolia. Aceste filme procură spectatorului emoții garantate și aduc sume uriașe producătorilor.

O serie de sondaje recente legate de catastrofismul climateric pun în evidență sindromul de eco-anxietate, mai ales în rândul tinerelor generații. Un soi de lipsă de speranță. Psihosociologii evocă și sindromul eco confuziei și al eco paraliziei, un sentiment de neputință în fața amenințărilor climatice. Desigur, avem doar o singură planetă și ea este locuința noastră.  Avem nevoie de un jurnalism pedagogic care să ne explice ce se întâmplă, de ce și ce este de făcut. Acest tip de jurnalism ne atrage atenția asupra unor derive în exploatarea resurselor planetei. Filozoful australian Glenn Albrecht vorbește de sindromul solastalgia care ia forma de disperare, sentiment de pierdere a unui mediu cunoscut și protector, de dor, de nostalgie pentru un habitat iremediabil distrus, o natură care nu mai există. Acolo unde natura este modificată drastic, oamenii locului suferă de dezordine mentală, deprimare și anxietate. Aceste simptome au fost reperate la cei care au trăit catastrofe naturale majore, precum uraganul Katrina, despădurirea masivă în Brazilia, tsunamiul din Oceanul Indian și Indonezia. Dar și acolo unde oamenii trăiesc în vecinătatea unor exploatări de gaz de șist, de mine de aur, de mine de cărbune sau de centrale atomice.

Este adevărat că nici Adam Smith, teoreticianul capitalismului liberal, și nici Marx, teoreticianul revoluției comuniste, nu au prevăzut că revoluția industrială capitalistă va produce daune ireversibile naturii. Omul a devenit factorul determinant în schimbarea compoziției atmosferei și a climei. În două secole, Omul a schimbat evoluția geologică de sute de mii de ani a planetei. Modelul economic actual a trecut la exploatarea masivă a resurselor naturale. Planeta a devenit o resursă de exploatat; pădurile, apele, oceanele, sursele de petrol și de gaz sunt considerate bunuri exploatabile. Natura a  fost acaparată de  multinaționale care ne „furnizează servicii” precum oxigenul, apa, mâncarea, materiale de construcție și destinații de turism. Primul miliardar Rockefeller, regele petrolului, nu a fondat Standard Oil Company prin privatizarea exploatării de petrol în SUA? Când multinaționalele dețin și exploatează resursele naturale, ele invocă nevoile individului contemporan, care nu mai poate trăi fără mașină, fără vacanțe și fără să cumpere mult și ieftin. Ca și cum logica pieții s-ar extinde și la exploatarea planetei.

Ecologiștii vorbesc de nature-deficit desorder pentru a numi comportamentul citadinilor care nu au nicio idee despre natură și floră, și nu se simt responsabili pentru viitorul planetei. Pentru oamenii de rând,   supermarketul și „furnizorii de servicii” constituie soluția, nu problema. Există probleme, dar există și soluții la probleme. Dacă jurnalismul de senzație produce anxietate, jurnalismul intelectual are o dimensiune pedagogică. În fond, ecologia presupune o serie de gesturi cotidiene față de mediu. Ea este mai aproape de ecozofie, de „înțelepciunea de a locui mediul” (Felix Guattari), decât de catastrofismul climateric care produce ecoparalizie și ecoanxietate. 

Mă gândesc și la o serie de filme documentare. Un documentar văzut de curând este Sarea pământului. Regizorul Wim Wenders aduce un omagiu fotografului brazilian Salgado care, timp de o jumătate de secol, a fotografiat planeta și violențele ei sub formă de conflicte pentru resurse, foamete, infernul sclaviei în minele de aur din Brazilia. Dar Salgado, care  a moștenit o imensă fermă familială în sud-estul Braziliei, devenită un fel de deșert golaș, fără vegetație, a plantat timp de 15 ani 2,5 milioane de arbori pe cele 750 de hectare și a construit un fel de parc național plin de resurse vegetale și păsări.

Catastrofismul medical

Nu a trecut multă vreme de la panica Covid-9, produsă și întreținută mediatic cu știri senzaționale. timp de doi ani. Gestiunea politică a pandemiei a stârnit confuzie și anxietate. Expertiza medicală a fost marginalizată. Ne amintim acele imagini repetitive la televizor, care deveneau o permanentă publicitate făcută bolii și morții. În spațiul mediatic, totul devenea știre explozivă, incendiară, știre bombă, știre cutremurătoare! Cu imagini pe măsură. Mai întâi, imaginea salvării și a izoletei în care erau transportați infectații. Unde și de ce a dispărut izoleta din decor? Apoi imaginea cu intubații în spitale. Apoi statisticile cu morții. Restricțiile și izolarea au desăvârșit opera de tortură psihică a populației. Toate la un loc au creat o epidemie de frică. Populația a fost ținută sub presiune, prin declanșarea de alerte și o guvernare bazată pe restricții și comunicate de urgență. Au urmat vaccinul unu, doi, trei. Și confuzia legată de binefacerile vaccinului. Pentru toamna lui 2022 avem deja promisiunea alertei cu valul șapte. Dar Covid 9 nu va reveni singur, ci acompaniat de variola maimuței. Anxietate garantată !

Psihosociologi  din diferite țări au raportat creșterea veriginoasă a numărului de depresii legate de gestiunea epidemiei Covid-9. Starea de incertitudine prelungită, restrângerea contactelor sociale, izolarea în timp și spațiu, toate la un loc, au creat o stare de teamă și de anxietate colectivă. Și ce altceva este anxietatea colectivă decât incapacitatea de a prevedea ce urmează, o neliniște prelungită de îndoieli, griji și obsesii, un  sentiment de neputință în fața evoluției situației?

Capra ukrainiană: Ambalarea mediatică poate lua și forma de senzaționalism patriotic. În plin război cu Rusia, Serviciul de presă al Direcției de Informații al Armatei din Ukraina, a dat publicității următoarea știre: Cel puțin 40 de militari ruși au fost scoși din luptă, în apropierea orașului Zaporojie, de o capră. Capra, care a scăpat de la o fermă ucraineană din zonă, ar fi declanșat un dispozitiv exploziv de care erau legate mai multe grenade și a provocat mai multe explozii în lanț. Trupele rusești au construit un dispozitiv exploziv în jurul unității medicale, legând mai multe grenade și explozive între ele. Scopul era să-i împiedice pe luptătorii ucraineni să se apropie de spitalul pe care l-au ocupat. Și iată că tactica militarilor ruși le-a revenit ca un boomerang prin actul patriotic… al unei capre ukrainiene.

Regăsim în această știre, configurația mitologică a discursului politic: inamicul (rus), eroul ukrainian (capra), unitatea și salvarea nației (capra și populația locală). Dar, ca să înțelegem mizele reale ale acestui război între două puteri inegale, este suficient să ne uităm pe o hartă. Cât privește efectele acestui război, ele se resimt în toate țările Europei.

Cui folosește acest alarmism mediatic și politic ?

Orice mișcare de contestație este acaparată treptat de putere pentru a fi banalizată. Să ne amintim că lansatori de alerte erau contestatari care avertizau populația asupra derivelor puterii. Între altele, a fost cazul funcționarului de bancă Jerome Kerviel care a alertat populația asupra lipsei de transparență a băncilor. Cazul informaticianul Julien Assange, care a publicat pe WikiLeaks milioane de documente relative la secrete și scandaluri de corupție, de spionaj, de violarea a drepturilor omului, în diferite țări ale lumii. Acești lansatori de alerte figurează pe lista neagră a puterii. Contra lor puterea a întocmit procese și a aplicat sancțiuni.  Inclusiv condamnarea la închisoare. 

Strategia alarmistă a fost instrumentalizat, pentru scopuri comerciale, de către media. Iar  catastrofismul politic, care are ca țintă legitimarea și întărirea controlui social asupra populației, a  ales să întrețină o permanentă stare de angoasă colectivă. A ales guvernare prin frică. Georgio Agamben avea dreptate să spună că Statul care a a adoptat o paradigmă securitară (opusă paradigmei libertăților), se folosește de media și de poliție pentru gestiunea restricțiilor. Statul de securitate are interesul să mențină în permanență amenințările asupra populației, pe care ar trebui să le protejeze. Gestionarea politică prin incertitudine și restricții, care merg mînă în mîna, are tendința de a se permanentiza ca stil de guvernare. A fost cazul cu pandemia Coronavirus.

*

Pe vremea comunismului, informația miza pe promisiuni: O să fie și mai bine!  Dar cum promisiunile nu deveneau realitate, cetățeanul de rând practica lectura inversată : Dacă ne spun că o să fie mai bine, înseamnă că o să fie mai rău. În lumea noastră, care cunoaște schimbări mari și  probleme sociale, informația mizează din ce în ce mai frecvent pe catastrofe și amenințări.

Există riscul ca acest catastrofism mediatic și politic să devină sinonim cu gargariseala mediatică și politică, cu perdeaua de fum care încearcă să acopere problemele sociale reale și derivele puterii.  Îmi vine în minte expresia lui Sartre, idealismul gândirii. Mai exact, când realitatea contrazice teoria și ideologia, atunci preferăm să credem că realitatea nu are dreptate.