Ca ”simplu cetățean” care a trăit pe cord deschis efervescența de sifon a entuziasmului schimbării de paradigmă ideologică din Decembrie 1989, beneficiind de un îndelungat exercițiu al multor amăgiri, (când activiștii democrației proletare ne asigurau că ”ajunerea din urmă a țărilor dezvoltate” este foarte aproape, la numai un cincinal și ceva distanță), am fost și eu contaminat de promisiunea că trecerea la modelul occidental de gestionare a spațiului nostru social  poate fi soluția mult așteptată de bietul nostru popor. Cu aceste așteptări am întâmpinat valul de reformatori  și consultanți ”fără frontiere” care își ofereau expertiza lor, în ceea ce privește  trecerea de la socialism la capitalism! Deși în toate gradele de școlarizare care mi-au fost accesibile, profesorii ne precizau ca așa ceva se poate numai prin ONT (Oficul Național de Turism) am pierdut multe ore să-i ascult pe acești ”apostoli” ai economiei de piață/ceață cu speranța că voi afla ceva din misterul acestui proces fără precedent la scară istorică în care, bănuiam eu, ”nimeni nu poate avea pretenția că deține vreo expertiză”. Asta până la un punct: anume, mai precis până când un purtător de laptop, ne-a provocat la un  training pe problemele construirii și gestionării ofertelor educative în societățile pluraliste, libere, democratice, bla, bla, bla. Dar, curiozitea, această singură boală feminină de care suferă toți bărbații, m-a îndemnat să pun o întrebare eretică: ”dacă sistemele de învățământ de la dvs., din Occident, sunt superioare siestemelor centralizate, din Estul Europei, din ce cauză  nu au rezolvat problemele șomajului, care după 1989 începe să ne facă și nouă cunoștință cu vulnerabilitățile  ”oportunităților de job”? Răspunsul vertebratului a fost neconvingător nu numai pentru mine, care am rămas până la finalul acestei Teorii a chibritului în curs de stingere, ci și pentru cei care au părăsit imediat sala:”Șomajul întreține competitivitatea actorilor sociali și generează profit”! Din acel moment, mă îndoiesc de fiecare dată când astfel de reformiști, cărora nu le-a  reușit reforma la ei acasă, vin să ne ”reformeze” toate componentele spațiului nostru social, iar naivi de serviciu care să îi asculte se găsesc fie de conjunctură, fie de frica perderii locului de muncă, deoarece patronul, recurgând imediat la bunele oficii ale ”guvernanței corporative” renunță, rapid, la cei care nu pot să își ”asume valorile europene”.

Ca profesor, am vocalizat  și îndoiala mea privitoare la creșterea calității absolvenților care vor urma doar trei ani formarea profesională prin trecerea la ”sistemul Bologna”, în locul celor patru ani universitari în care generația mea și-a achiziționat competențele profesionale.Fără să mă fi convins de contrariu nici ”epitetele” cu care m-au gratulat nu doar tinerii , ci și congenerii mei, am rămas la convingerile mele didactice care m-au condus, politicos, până la pensie .

În această ipostază deci, tocmai în momentul în care înclinam să cred că am frecventat toate îndoielile posibile, OMS (Organizația Mondială  a Sănătății) m-a trezit la realitatea cogitațiunii: dacă această organizație este focalizată pe explorarea soluțiilor la problemele care grevează sănătatea planetei, atunci din ce cauză nu se oferă să vină și cu soluții la  problemele virusului cu pricina care se lăfăiește prin China?! Din partea acestei instituții am aflat doar câteva  rezultate  ale unor  felurite ”inventare” de persoane afectate și de  nefericiții care au părăsit, definiv, scena controverselor fără sfârșit, întreținute și amplificate de o mass-media lacomă după rating și profit. Despre soluții, nimic!

Fapt pentru care, iar m-a copleșit îndoiala: nu cumva această  propagandă care a degenerat într-o isterie are ca obiectiv  acoperirea ideologică a altor probleme, reale, care ar pune în umbră triumfalismul capitalismului multisecular?

De exemplu, în anul 2019 China a fost recunoscută ca lider mondial la  dezvoltarea economică. Iată suspiciunea mea: în loc să se poarte dezbateri asupra modalităților în care a fost posibilă această performanță, exact despre China se vorbește acum, dar cu un obiectiv lesne de înțeles: dacă relațiile cu China vor fi suprasaturate de suspiciuni, este foarte clar că ritmurile de dezvoltare se vor încetini, iar prăbușirea mecanismelor puse la punct de noii mandarini ai partidului comunist chinez vor fi puternic afectate. Ori, tocmai asta este: partidul comunist nu ”dă bine” în triumfalismul globalismului de tip capitalist. Atâta timp când ascensiunea Chinei a fost denumită  efect al unui ”capitalism de stat” (I. Walerstein), nu a fost nici o problemă: iată, cum se rebranduiește capitalismul, au achiesat, în cor, propagandiștii!

Dar anul trecut, la cel de al 19-lea Congres al comuniștilor chinezi, aceștia au stabilit ca obiectiv strategic ”realizarea socialismului dezvoltat” până la jumătatea secolului și lichidarea sărăciei. Ori, ideea de socialism, redusă la varianta bolșevică/sovietică a socialismului nu se poate în nici un fel compatibiliza cu ideea de capitalism, redus numai la varianta occidentală a acestuia. Iată un motiv foarte serios să se ocupe scena dezbaterilor pe subiectul China doar cu coronavirus ca fiind o apocalipsă de neoprit și generată de chinezi!

În plus, cercetarea științifică din China a realizat un alt precedent la scară mondială: oamenii de știință chinezi au creat și realizat tehnologic un modul lunar care a a juns pe fața  întunecată a lunii, fapt pe larg apreciat, dar numai la cenaclurile de literatură SF. Mass-media se află în competiția de a produce, fără încetare, numai mesaje apocaliptice despre virusul ucigaș. Oare, este o simplă ”scăpare” a celor care gestionează grila de programe?!

În unele comentarii, voit docte, care au invadat spațiul virtual, am citit că nedoritul virus ar fi fost generat de obiceiurile alimentare ale chinezilor care includ și componente ciudate, cu desavarșire absente din obiceiurile europenilor sau ale altor popoare. Dar aceste obiceiuri sunt tradiționale la acest popor care are o istorie de peste cinci mii de ani, din care două mii de ani a fost cel mai longeviv Imperiu din Istorie, și nu s-a provocat o astfel de mediatizare și nici boli de asemenea amplitudine. Prin anii 50 sau 60 ai secolului trecut, când China era una dintre țările cele mai sarace din lume, a fost cu desavârșire ignorată. Astazi, mai exact după ce s-a dezvoltat și a fost plasată de instanțele internaționale pe locul I ca dezvoltare economică, iar mecanismele sale economice produc dezvoltare de peste patru decenii, necontenit, deci azi când a devenit competitor la nivel global, tocmai acum s-a observat diferența obiceiurilor alimentare care ar genera epidemia! Iată din ce cauză am serioase îndoieli de a accepta fenomenul coronavirus ca fiind atipic acum, față de alte perioade din istoria acestei țări și a altora care practică relații economice profitabile cu  ea. Nu neagă nimeni realitatea medicală a situației, dar exagerarea și inflamarea ei propagandistică, ne creează suspiciuni privitoare la un inedit război psihologic cu țintă precisă: deturnarea managementului imaginii Chinei, către scopuri defensive și stoparea ofensivei sale economice performante la nivel global. Campania împotriva Huawei este încă un exemplu irefutabil.

Cât privește relațiile economice dintre România și China, am priceput cum stăm cu libertatea și democrația: ca țară membră a UE, proiectele noastre de dezvoltare trebuie, cu prioritate, să se orienteze către țările comunitare care practică licitațiile, spre deosebire de China care practică atribuirea directă a contractelor în toate domeniile de activitate. Evoluăm, deci, ca la gimnastică: liber impus! Cele două reactoare nucleare, aflate în vedere, dacă vrem să le finalizăm, putem să le facem cu oricine alții, numai cu chinezii, nu!

Confirm (și eu) că licitațiile postdecembriste din noul capitalism european au funcționat la noi imediat după prăbușirea guvernării comuniste: întreprinderi întregi, reevaluate ca urmare a devalorizării leului (au fost două ”romanizări” ale leului decretate de inginerul Petre Roman, în calitatea de prim prim-sinistru postdecembrist) au fost câștigate la licitații dubioase de europeni, în conformitate cu mărturisirea epigramistului Emil Tarlapan :

A strigat Unul, mai tare,

Vrem cu toți privatizare!

Și ce-a fost a statului,

Azi e-al deputatului !

După peste trei decenii de nou capitalism românesc

Strigă altul, mult mai tare :

                                    ”Vrea poporul de mâncare!”

Parlamentul se adună,

Și-i urează ”poftă bună !”

Când România se afla în dictatura de dezvoltare și a reușit, chiar, să realizeze un precedent la scară mondială prin rambursarea întregii sale datorii externe, era criticată 25 din 24 ore posibile. Acum, când toate resursele naționale au fost capturate de  multinaționale, este cotată printre țările care se află ”pe drumul cel bun”, dar mai trebuie să continue cu alte ”reforme structurale”, ca și cum decizia i-ar mai aparține. Este de notorietate că aderarea la UE s-a făcut cu o condiție  precisă: ”transferul de suveranitate, în schimbul transferului de prosperitate”! Cu suveranitatea nu ne mai îndoim, dar cu prosperitatea (etimologia corectă: prost speră!) continuăm să ne îndoim, dar nu prea mult, că există riscul să ne cocoșăm și nu este ”cool” să mergem în asemenea hal prin Europa. Slugărnicia, în Imperiul  Euroatlantic,  trebuie să mai aibă și aparența demnității.

În numele Cocoșatului care susține că economia din România nu mai aparține României, a consemnat,

Ștefan  Buzărnescu