O data cu aderarea României la Uniunea Europeană, misiunea socială a intelectualilor se schimbă radical, ea fiind axată pe europenizarea societăţii şi integrarea europeană.
Consider că intelectualitatea este îndrituită să se europenizeze mai repede decât alte categorii sociale dată fiind disponibilitatea ei pentru valorile europene. În acest context se profilează rolul intelectualilor români în europenizarea societăţii româneşti, în promovarea intereselor cetăţenilor români.[1]
Se constată însă o anumită indiferenţă a intelectualilor români faţă de Uniunea Europeană – noul centru de putere pentru toate categoriile sociale interne. Intrarea României în structurile europene ar fi trebuit să declanşeze o amplă mişcare intelectuală de evaluare a europenizării societăţii româneşti în contextul perioadei postcomuniste.
Intelectualul român se percepe ca actor social într-o ţară care ar fi situată la periferia Europei, el însuşi caracterizându-se diferit de intelectualii din celelalte ţări europene. În realitate, nu este nimic programat ca intelectualul român să aibă un statut periferic, dar mediul său de existenţă influenţează, uneori decisiv, statutul său. De aceea, intelectualii îşi asumă în mică măsură europenitatea ca identitate proprie, profesional şi social. Europenismul se regăseşte rar în discursul identitar, deşi el este acceptat formal.
Europenizarea este deplină numai din momentul în care societatea românească depăşeşte ea însăşi mentalitatea de periferie a Europei. Uniunea Europeană nu este un ansamblu mecanic de state, ci o nouă comunitate rezultată din europenizarea tuturor societăţilor europene şi din conştiinţa europenităţii încât orice cetăţean să înţeleagă că este suveran pe teritoriul de la Prut la Atlantic, că are aceleaşi drepturi şi obligaţii ca orice alt european.
Ca membri ai UE, românii sunt obligaţi sã se alinieze la trendul dezvoltării europene, fiindcă o altă opţiune, în acest context, nu mai este posibilă. Europenizarea se concretizează în adaptarea cadrului instituţional politico-juridic şi administrativ la norme europene, iar nu într-o preluare a unor forme din una sau mai multe dintre ţările occidentale, aşa cum se întâmpla în secolul al XIX-lea. Astăzi, cu siguranţã, elitele, inclusiv intelectualii, reprezintă interesele societăţii româneşti şi, implicit interesele UE.
Datorită propriei experienţe cu Comunitatea Europeană, după 1990 România ar fi trebuit să aibă un alt traseu în relaţia cu UE decât celelalte state excomuniste, fiindcă ea a fost singura ţară din spaţiul comunist care a avut relaţii comerciale şi diplomatice cu Piaţa Comună. Statul român dispunea, în acel moment, de un corp profesional calificat în problemele Comunităţii Europene, de diplomaţi şi specialişti din diverse sectoare conexe cu organizaţia europeană.
Modernizarea a oferit calea spre progres dar şi riscul pierderii identităţii. De-a lungul timpului, elitele româneşti au cheltuit aproape toate rezervele de energie în dovedirea continuităţii etnice şi naţionale, pentru afirmarea naţiunii şi a statului naţional. Dincolo de eventualele limite sau insatisfacţii faţă de statul român nu se poate contesta un fapt indubitabil: datorită existenţei acestui stat şi a poporului român cu o identitate indubitabilă, România a fost acceptată în UE. Să ne imaginăm situaţia în care România ar fi fost republică în cadrul URSS şi dificultăţile ce ar fi decurs, din această poziţie geopolitică, în aderarea la UE, aşa cum se poate constata astăzi cu fostele republici ex-sovietice.
Intelectualii au fost cei care au elaborat primul proiect al istoriei unei naţiuni. Construcţia naţională a fost realizată de intelectuali, în special de către cei din domeniile umaniste. Menţionăm pe lexicografi, filologi şi folclorişti, care au adus argumente despre continuitatea istorică şi naţională a românilor prin tradiţie, limbă, religie şi cultura ţărănească şi populară, ca dimensiuni incontestabile ale identităţi naţionale. Aşa se explică de ce Academia Română, la începuturile ei, a avut doar secţii de filologie şi istorie. Aceşti specialişti au reuşit să cristalizeze şi să întărească ideea de naţiune la majoritatea membrilor unei societăţi. Aşadar, legături comune străvechi, participare populară, limbi vernaculare, obiceiuri şi tradiţii sunt elemente ale concepţiei etnice despre naţiune, după cum argumentează Anthony D. Smith[2]. De-a lungul istoriei noastre, întreaga energie a intelectualilor a fost folosită pentru argumentarea existenţei naţiunii române, fiindcă aceasta era contestată şi în Est şi în Vest. Elitele intelectuale au susţinut suveranitatea şi independenţa ţării puse continuu în pericol.
Credem că după aderarea la UE nu se justifică accentul pus de o bună parte a spaţiului public pe dezbateri despre identitatea naţională şi mai puţin despre identitatea europeană a românilor. Prin aderarea României la Uniunea Europeană, misiunea intelectualităţii de a justifica existenţa şi continuitatea naţională s-a încheiat. Oricine ar încerca astăzi să pună în discuţie legitimitatea istorică a poporului român intră în conflict cu principii ale Uniunii Europene. Este limpede că în UE nu a intrat o ficţiune, ci un popor cu o istorie şi cultură distincte.
În acest moment, al postaderării, nu avem o dezbatere publică despre europenizare, similară disputei din perioada interbelică, între adepţii ,,occidentalizării”, cu privire la forţele motrice ale modernizării societăţii româneşti. În în pofida multor constrângeri ideologice din perioada de dinainte de 1989, recursul la Europa era mai vizibil decât este în prezent în agenda publică a intelectualului român. În schimb astăzi, spaţiul public este dominat de discuţii despre fonduri europene, spaţiul Schengen sau conduita unor cetăţeni români în ţări din Uniunea Europeană, şi destul de palid sunt abordate problemele referitoare la conştiinţa şi identitatea europene.
Unul din paradoxurile intelectualităţii româneşti de astăzi este acela al integrării europene prin americanizare. Modelul cultural şi de dezvoltare nu este prioritar Europa, ci SUA. Spaţiul public autohton este dominat de dezbateri orientate către valori şi idei din cultura americană, cultura europeană fiind mai mult premisa de la care se discută despre lumea de astăzi. Preluarea de idei şi experienţe din SUA nu înseamnă americanizarea societăţii româneşti, după cum aplicarea normelor europene nu înseamnă occidentalizarea acesteia, iar impunerea unor tradiţii româneşti în spaţiul european nu înseamnă orientalizarea sau balcanizarea Europei.
Aşa cum în trecut legãturile cu Occidentul nu s-au făcut în detrimentul pierderii identităţii naţionale la fel şi astăzi, decizii şi principii ale Uniunii Europene se adaptează şi devin elemente intrinseci ale dezvoltării societăţii româneşti.
Articolul Câţi intelectuali români îşi asumă identitatea europeană? a fost publicat si pe Platforma de bloguri adevarul.ro.
[1] Constantin Schifirneţ (2013), ,,The Intellectual’s State in the Context of the Romanian Society’s Europeanization”, Management Dynamics in the Knowledge Economy, Volume 1, no. 2, pp. 293-315.
[2] Anthony D. Smith (1991) National Identity. London: Penguin Books.
