Punere în oglindă
Am scris despre cuplul sociologie/literatură , pentru că literatura poate alimenta imaginația sociologică, în descrierea de situații, tipuri de personaje și interacțiuni între personaje . Sociologia s-a îndepărtat de literatură pentru a se constituie ca disciplină, dar literatura era sociologică înainte de constituirea sociologiei ca disciplină. Să ne gândim de exemplu la Balzac, la Tolstoi. Să ne gândim și la dramaturgul nostru I.L.Caragiale ; tipurile de personaje și situațiile erau inspirate din realitatea vremii și au rămas repere fundamentale în analizele din științele sociale. Apelul la literatură într-un demers sociologic a fost uneori evocat ca un soi de adulter. Dar, precum spune o înțelepciune populară, pentru bărbați adulterul poate menține cuplul în echilibru, iar pentru femei este o încercare de a ieși din cuplu.
M-am gândit să scriu și despre cuplul cercetare/ideologie. Am citit de curând 125 et des milliers (ed. Harper Collins) ; cifra de 125 reprezintă numărul aproximativ de femei care mor anual în Franța din cauza violenței partenerului masculin. Această lucrare colectivă, a fost lansată în Franța cu ocazia zilei de 8 martie 2023. Demersul utilizat în această carte m-a dus cu gândul la noile sociologii , și în particular la sociologia clinică și sociologia individului. Pentru că personajul social pe care se axează lucrarea este individul ; individul nu ca o simplă cifră într-o statistică, ci ca o poveste de viață, un traseu singular. Pentru că adunarea datelor se face prin mărturii. Pentru că modul de analiză este portretul. Dar asemănările se opresc aici. Interpretarea datelor ia pe alocuri alura moralizatoare și militantă și atunci cuplul cercetare/ideologie devine toxic.
Să amintim că termenul feminicid este o sub-categorie a termenului de homicid, în care sufixul cide vine de la cuvintele latine cædo/cĕcīdī/cæsum/cædĕre, care înseamnă a lovi/a bate/a omorâ/a masacra. Desigur, feminicidul există. Infanticidul există. Violul și pedofilia există. Compasiunea pentru mizeriile umane și nevoia de a combate violența sub toate formele este o virtute morală. Și nimeni nu poate fi împotriva virtuții. Dar instrumentalizarea unor date de cercetare în scopuri ideologice, nu se justifică în demersul sociologic.
Vom prezenta pe scurt modul de fabricare al cărții , 125 et des milliers, pentru a evoca apoi demersul de sociologie clinică, ca manieră de a produce date de cunoaștere, și demersul sociologiei individului, ca sensibilitate intelectuală și interpretare multidisciplinară a datelor. Și așa vom putea defini pragul; pragul între cercetare și instrumentalizarea ei ideologică.
125 et des milliers… de feminicide
Coordonatoarea lucrării, Sarah Baruch este scriitoare. Ea spune în introducere că s-a lansat într-un «proiect de transmitere, de rezonanță (…) , cu dorința unei lucrări de memorie colectivă». Ea adăugă că a trăit «violența și masculinitatea toxică», a reușit să se salveze și simte o datorie morală față de victimele de feminicid.
Cum a fost fabricată cartea? Este evocat un memorial de mărturii. Colectarea de date se face prin mărturii despre femeile asasinate, de un partener violent. Dar despre ce fel de mărturii este vorba în cazul unor femei moarte? Sarah Baruch a petrecut doi ani în întâlniri cu familiile victimelor decedate. Întrebarea pe care le-a adresat-o a fost următoarea: Cine era femeia decedată și cum a murit? Familia trebuia să încerce să pună în cuvinte această dramă. Informațiile obținute au fost înregistrate și apoi trimise unor personalități, victime privilegiate ale violenței masculine pentru a fi comentate; privilegiate, întrucât au scăpat ca prin miracol de sub amenițarea «masculinității toxice». Fiecare din aceste «voci ambasadoare» comentează câte un caz din cele 125 din postura surorității, încercând să pună cuvintele resimțite, pe cazul comentat. Așadar, acest demers este construit cu mai multe etaje de subiectivitate. Intenția memorială și morală a coordonatoarei. Mărturia și interpretările furnizate de familiile victimelor, emotive și culpabilizante. Se adaugă interpretarea din partea unei «surori ambasadoare» care au cunoscut acest gen de violență. Găsim și 15 interviuri cu polițiști, psihiatrii și avocați cărora li se cere să comenteze violența masculină.
Autoarea anunță, de altfel, și un al doilea volum de interviuri realizate cu autori de feminicid, dar și cu bărbați conștienți de problematica violenței masculine. Intrebările vor fi: Ce credeți despre virilitatea bărbaților? Cum percepeți femeia perfectă?
Această carte alertează opinia publică asupra violenței în cuplu. Și asta e bine. Dar rămâne de gândit corelația directă între violența bărbaților, feminicid și masculinitate toxică.Reiese că bărbații sunt violenți. Că masculinitatea este toxică, predatoare. Că bărbații sunt dominatori. Soluția? Bărbații ar trebui să devină și ei niște femei ca toate femeile. Calmarea agresiunii masculine necesită un plus de feminitate. Nu e de mirare că lucrarea a fost instrumentalizată de neofeminism.
Să amintim că termenul de masculinitate toxică a fost popularizat în America de Amanda Marcotte, militantă feministă care publică pe o serie de bloguri precum Slate, The Guardian, Salon.com. Marcotte definește masculinitate toxică ca un model de virilitate orientat către dominare și control. O virilitate care percepe femeile și persoanele LGBT ca fiind inferioare și care valorizează violența, ca singura manieră de a se impune în lume. În studiile de gen, se subliniază (Raewyn Connel, 2005) că practicile toxice, precum violența fizică, fac parte din practicile bărbaților pentru a afirma hegemonia masculinității. Psihologul Terry Kupers (2005) este mai nuanțat; el definește masculinitatea toxică ca «o constelație de trăsături sociale regresive, care servesc la dominarea și devalorizarea femeilor. Este vorba de misoginie, homofobie și dominare violentă». Dar aceste caracteristici vin în contrast cu aspectele pozitive ale masculinității, precum «mândria și capacitatea de a excela în sport, capacitatea de a întreține prietenia și solidaritatea cu un prieten, capacitatea de a reuși în muncă și responsabilitatea în a răspunde la nevoile familiei sale».
Sociologia clinică: o nouă manieră de a produce cunoaștere
Spuneam că am asociat lucrarea colectivă 125 et des milliers cu un demers de sociologie clinică. Înainte de toate prin sensibilitatea sa terapeutică. Să amintim că sociologia clinică are multe virtuți. Ea este interpretativă pentru că sensul evenimentlor trăite devine o chestiune de percepție individuală. Terapeutică, pentru că punerea în cuvinte a unei drame este o etapă importantă în procesul de reziliență. Emancipativă pentru că exprimarea unei suferințe trăite, permite individului să înțeleagă ce s-a întâmplat lui și altora ca el. Sociologia clinică nu este nici moralistă, nici militantă.
Sociologie clinică face parte din noile sociologii. Termenul noi sociologii aparține lui Philippe Corcuff (Les nouvelles sociologies, 2017). Sociologia clinică este axată axată pe individul empiric și pe studiul interiorităţii sociale. Înţelegerea fenomenelor sociale include individul în maniera în care acesta trăiește şi își reprezintă lumea socială. În sociologia clinică, experienţa individului este recuperată prin interviuri, mărturii şi confesiuni. Subiectivitatea devine un prețios element de cunoaştere. Jacques Rhéaume, psihosociolog din Quebec (și colegul meu în Departamentul de Comunicare la Universitatea din Quebec la Montreal) evocă adesea sociologia clinică ca « manieră de a produce cunoașterea sociologică, împreună cu subiecții, și într-un raport de implicare între cercetători și subiecți».
Această nouă sociologie abordează dimensiunile individuale. Dar, având în vedere subiectivitatea și singularitatea subiecților, cercetătorul trebuie să adopte în etapa de interpretare o postură reflexivă, care implică o «dimensiune existențială a raporturilor sociale». Mai exact, o viziune multidisciplinară, care include elemente de istorie socială, antropologie, psihologie și filozofie. Pentru că individul este un produs al unei istorii sociale și familiale. Lucrarea despre feminicide folosește termenul de masculinitate toxică și pune accent pe esențialismul violenței masculine. Așa se explică recuperarea sa ideologică, de feminismul radical.
Deci care ar fi pragul? Ca să ne folosim de o metaforă, instrumentalizarea unor date de cercetare este precum lampadarul pentru bețivi; ei se reazămă de lampadar ca să caute un sprijin în propria lor împleticeală și nu ca să lumineze traseul.
Sociologia individului: o sensibilitate intelectuală și existențială
Experiența socială presupune individualizare. Personajul social, privilegiat în cercetare, este individul. Ori, în contextul contemporan, individul se simte implicat mai ales în acțiuni personale, ceea ce îl împiedică să se investeasca în proiecte colective. Așa se explică în mare parte dezangajarea socială și angajarea în proiecte care au un sens personal.
Ne vom referi în particular la contribuția lui Danilo Martucelli (Martucelli D., Singly, F. Les sociologies de l’individu, 2009), care recomandă pluralitatea metodologică. Demersul sociologiei individului ne propune articularea provocărilor colective, cu modul în care indivizii răspund la probele sociale. Asaltat de schimbările rapide din mediul în care evoluează. individul se singularizează. Individul individualizat asumă o identitate singulară; el își pune întrebări despre lumea în care trăiește și despre modul în care el ca individ, poate face față probelor sociale la care este supus. Subiectivitatea individului devine pivotul analizei sociale. Dacă mentalitatea individualistă presupune ca individul trebuie să-și caute împlinirea de sine, tipul de împlinire o stabilește fiecare prin propria sa decizie. Iar conceptul de probe, încercări, provocări sociale devine un veritabil operator analitic în sociologia individului.
Aceste încercări care pun în evidență individualitatea personajului social, presupun o serie de multideterminări. Provocările sociale traversează biografia individului. Patru domenii instituționale impun provocări și răspunsuri de la individ: amprenta școlară, raportul față de muncă, relația cu mediul și modernitatea și familia. Martucelli adaugă alte patru dimensiuni transversale ale relației sociale. Raportarea la istorie, pentru că istoria este trăită și fiecare individ are maniera lui personală de a evalua istoria. Raportarea la colectivitate care, în lumea în care trăim, presupunecă individul acordă mai puțină importanță colectivului și mai multă importanță traseului personal. Raportarea la ceilalți, pentru că individul dorește să comunice dar preferă să rămâna el insuși. Și raportarea la sine, caretraduce propensiunea către individualism.
În demersul de sociologia individului, interpretarea datelor trece prin structurarea de portrete, care descriu traiectoriile individuale, dar în funcție de modul în care personajul social tranzacționează cu contextul și răspunde la probele sociale. Maniera de a conceptualiza lumea într-un mod subiectiv și imaginativ a individului ca personaj social nu poate face economie de descrierea de situații sociale.
Cercetare și militantism
Cercetarea ne trimite la analiza multidimensională a singularității unor personaje și a unor situații, dar își găsește validitatea în analiza complexității interacțiunilor (Edgar Morin vorbește de gândirea complexă și multidisciplinară). Ideologiile instrumentalizează date în scopuri militante. În cazul de față, vorbim de feminismul radical, care organizează campanii de denunțare a violenței masculine și a masculinității toxice, în numele unui patriarhat dominator. A spune că toți bărbații sunt violenți prin natură este un paradox într-un discurs care are ca țintă o politică de schimbare. Cum să schimbi ceva înăscut și esențialist? Neo-feminismul ca ideologie tinde să impună o nouă ordine morală, fondată pe un soi de esențialism de gen. Dar cum să ceri bărbatului să fie mai femeie ?
Utilizarea unor date de cercetare de către ideologiile neo-feministe, alimentează o postură esențialistă, moralizatoare și războinică. Feminismul radical se identifică cu un val de purificare morală prin resentimentul generalizat de și detestarea bărbatului. Neo-feminismul este asociat cu războiul sexelor, cu răzbunarea, cu o cruciadă contra bărbaților (vezi cruciada #Metoo în America și #Balancetonporc în Franța). Bărbații sunt predatori, agresori potențiali. Masculinitatea este toxică și femeile sunt prada. Una din intervențiile publice ale militantei activiste în Franța, Alice Coffin, citată de Daniel Borillo. Néoféminisme, une idéologie globale, 2021) , ne permite să luăm măsura extremismului de gen : «A nu avea un soț, mă expune mai degrabă a nu fiu violată, bătută, omorâtă. Asta evită și copiilor mei să fie bătuți, violați. Asta ne invită să ocolim privirea bărbaților și să devenim lezbiene! (…) Nu mai citesc cărți scrise de bărbați, nu mai privesc filme făcute de bărbați, nu mai ascult muzica lor. Producțiile culturale ale bărbaților nu sunt decât prelungirea unui sistem de dominație».
Unele intervenții neo-feministe sugerează că femeile căsătorite ar trebui să facă un calcul statistic pentru ansamblul de servicii sexuale oferite soților pe parcursul unei căsătorii, pentru că este vorba aici de una dintre servituțile cele mai respingătoare ale patriarhatului. Se incită la detestarea bărbaților (Pauline Harmange, 2020): «Detestăm bărbații pentru că ei sunt cei care au lansat ostilitățile, și pentru că războiul sexelor este o luptă de clase care violează corpurile, ne omoară surorile, ne epuizează spiritele și ne calcă în picioare drepturile ».
Militantismul libertar apare paradoxal când cere penalizarea clientului de prostituție și chiar stagii de reeducare sexuală a acestora, dar cere legiferarea unui corp de asistente sociale destinat a satisface libidoul persoanelor handicapate. Când o ideologie instrumentalizează datele unor cercetări, ea acumulează amalgamuri și devine un kitsch ideologic, o acumulare heteroclită de elemente incoherente și triviale.
Bibliografie
Baruch S. 125 et des milliers, Harper Collins, 2023.
Borillo D. «Néoféminisme, une idéologie globale», Contrepoints, 26 octobre 2021.
Connell R.W. et James W. Messerschmidt, «Hegemonic Masculinity: Rethinking the Concept», Gender and Society, vol. 19, no 6, décembre 2005, p.p. 829-859.
Corcuff P. Les nouvelles sociologies, Armand Colin, 2017.
Coulon A.L’ethnométodologie, PUF. Presses universitaires France.2014 Gaulejac V. de (2019), «Histoire et enjeux contemporains de la sociologie clinique», dans Dictionnaire de sociologie clinique, Toulouse, Éditions Érès. 2019 pp. 15-30. J. (2007).
Harmange P. «Pourquoi haïr les hommes? La misandrie comme autodéfense féministe», Revue du Crieur, vol. 17, no. 3, 2020, pp. 154-159.
Kupers, Terry.A, «Toxic masculinity as a barrier to mental health treatment in prison», Journal of Clinical Psychology, vol. 61, no 6, juin2005, p.p. 713–724
Martucelli D. Forgé par l’épreuve. Presses universitaires Septentrion, 2009.
Mercier, L. et Rhéaume, J. (dir.), Récits de vie et sociologie clinique, Québec, Presses universitaires de Laval, 2008.
