„Citește cartea asta, e despre tine!”

Așa m-a convins un prieten italian să citesc „Free”. El a citit-o descoperind în ea o lume despre care știa destul de puțin. Eu am citit-o recunoscând o lume pe care poate deja începeam să o uit.

Cartea „Free: Coming of Age at the End of History” a apărut anul trecut la editura Allen Lane, iar anul acesta, când a publicat-o și Penguin Books, a devenit unul dintre titlurile de succes ale anului. Și nu e de mirare de ce.

Am citit-o pe nerăsuflate, pentru că e foarte bine scrisă. Stilul ei narativ te captează din prima. E povestea scrisă prin ochii unei copile, apoi unei adolescente și unei femei tinere, a cărei viață e profund bulversată de transformările pe care le-a produs schimbarea de regim politic în Albania.

Dar cartea nu e doar atât.

Viața rememorată dă prilejul și unei radiografii a societății albaneze, în care autoarea s-a născut și a trăit. Iar ochii mei, de cititoare provenite din același tip de societate, m-au făcut să recunosc fenomene petrecute inclusiv în România, și probabil în toate țările din Europa Centrală și de Est, care au trecut de la dictatură la un regim politic democratic, liberal.

Poveștile noastre de viață nu se suprapun întocmai, nici nu aveau cum. Povestea societăților noastre, a universurilor în care ne-am născut și am crescut, au însă multe puncte în comun.

Albania a fost țara cu cel mai opresiv dintre regimurile comuniste. România, în topul (negativ) al clasificărilor, îi urma. Iar opresiunea era direct proporțională cu propaganda, pe care se slujea regimul. Copiilor educați în ultimul deceniu comunist din Albania și România li se inculca, prin sistemul școlar, dragostea pentru „tovarășul conducător” (Enver Hogea, în Albania, Nicolae Ceaușescu, la noi) și pentru ideologia comunistă. Nivelul îndoctrinării era, cred, în Albania mai mare decât la noi. Eu nu-mi amintesc să fi făcut în ciclul primar cursuri despre marxism-leninism, așa cum povestește Lea Ypi că se întâmpla în Albania. Nici să fi fost convinsă, în primii mei 9 ani de viață, că sistemul comunist este cel mai bun. La noi, îndoctrinarea în primul ciclu școlar avea caracter mai degrabă formal, luând forma uniformei și a cravatei de pionier și a unor texte recitate mecanic la ședințele de detașament (pe care le țineam începând cu clasa a II-a), texte pe care însă nimeni nu ni le explica și nu le înțelegeam.

Iubirea față de „tovarășu’” a fost umbrită, la mine, și de evenimentul nefast care s-a petrecut odată cu vizita lui Ceaușescu la noi în oraș, prin ’87: doi elevi care participau la întâmpinare au murit striviți de o copertină care s-a desprins din stația de autobuz când a aterizat elicopterul cu „marele” vizitator. Orașul vuia în surdină despre acest eveniment tragic, despre care nu s-a mai pomenit vreodată nimic de atunci…

Lea, în schimb, a suferit profund când a murit tovarășul Enver, sau „unchiul Enver”, cum era alintat. Era complet absorbită de propaganda ce i se servea la școală și pe care familia ei o tolera, de frica persecuției politice. N-a aflat decât mai târziu, după schimbarea de regim, că părinții ei amânau sistematic să-i amenajeze un mic altar în cinstea conducătorului apus, așa cum devenise moda după moartea lui, pentru că familiile lor fuseseră parte din elita politică și economică albaneză în perioada interbelică și  erau victime ale opresiunilor politice ale regimului comunist.

Istoria oficială predată în școli separa clar între eroi și dușmani ai poporului, iar cine nu avea „biografie” bună (dosar de cadre, la noi) nu putea accede la școlile sau locurile de muncă dorite. Cei considerați periculoși, reacționari, erau trimiși în închisori de către regimul opresiv. Albanezii își inventase un întreg registru lingvistic ca să vorbească despre soarta lor: spuneau „universitate” (în loc de închisoare), „studenții” aveau nevoie de mai mult sau mai puțin timp pentru a „absolvi” (a fi eliberați), erau „exmatriculați” (adică uciși). Copila Lea Ypi, desigur, nu înțelegea ironia și lua de bun ce auzea. A resimțit apoi ca un șoc aflarea adevărului despre familia și lumea ei, atunci când acesta a putut fi spus.

Penuria de alimente și alte produse destinate consumului, ca și cozile ritualice pentru dobândirea lor, erau o marcă a socialismului peste tot. Lipsa bunurilor era completată prin fascinația pentru produse vestice, cum ar fi coca-cola și guma de mestecat, la care cetățenii statelor socialiste nu aveau acces. Iar când le dobândeau, sub forma doar a ambalajelor de multe ori, erau tratate ca fiind obiecte de mare preț. Cutia de coca-cola era un însemn de statut și era etalată ca bibelou în casele din Albania, la fel cum și în România puneam în vitrine sticlele goale de băuturi sau lipeam abțibilduri cu reclame la produse pe care nu le cunoșteam.

Într-o atmosferă de lipsuri materiale și de teamă față de regim se produceau fenomene contradictorii: aceiași oameni care-și creau legături de încredere, de solidaritate, care se ajutau reciproc, se și suspectau continuu să nu fie turnători.

Apoi a venit schimbarea aducătoare de „libertate”, cuvânt instalat rapid în vocabularul tuturor. Un ideal de nerostit anterior a fost, în sfârșit, atins. Lumea pe care Lea Ypi credea că o știe s-a răsturnat, lăsând loc pentru multe întrebări despre cine este, cine sunt oamenii din jurul ei și cât de liberi puteau cu toții fi. 

Ce a urmat în Albania anilor ’90 e, iarăși, foarte asemănător cu ce s-a întâmplat la noi. Noi n-am avut război civil, ca în Albania în anul 1997, dar am avut cea mai violentă răsturnare de regim în 1989, singura în care au fost uciși oameni și despre ai cărei vinovați încă nu știm nimic.

Românii au trăit același șoc ca albanezii la întâlnirea cu pluripartidismul, cu economia de piață, cu privatizările și reformele structurale, cu șomajul, cu sărăcia și exodul cetățenilor către țările vestice, cu pierderea solidarității în comunitate, cu inegalitatea economică, cu infracționalitatea și corupția, cu ineficiența politicienilor lipsiți de curaj.

Povestea vieții autoarei, acum profesoară de teorie politică la London School of Economics, intricată cu povestea societății albaneze și cu teoriile politice care i-au orientat parcursul profesional, este o reflecție despre natura libertății. Cartea e o auto-etnografie care ne face și pe noi, cititorii din fostele țări comuniste să reflectăm despre cât de mult am putut deveni ce ne-am dorit: să fim liberi.