Cercetările referitoare la compasiune, în principal psihosociologice, se focalizează pe rolul compasiunii în relațiile interpersonale și pe expresia compasiunii, ca emoție distinctă, universală, împărtășită de antropoidele umane. Nu manifestăm compasiune – spre exemplu – când aflăm că o persoană, din neglijență, adormind cu țigara aprinsă în pat, și-a dat foc casei, dar ne arătăm compasiunea pentru cei care au rămas fără acoperiș deasupra capului în urma „operațiunii militare speciale” declanșate de Federația Rusă asupra Ucrainei. Compasiunea nu apare automat față de suferința altuia sau a altora, ci doar când percepem că situația acestora este gravă și nedreaptă.

Cuvântul „compasiune” provine din limba latină, compassio (derivat din compati – a  suferi împeună), semnificând „suferință comună” (Foulquie, 1962, p. 106). În mod curent, folosim cuvântul „compasiune” cu înțelesul de milă, compătimire – conform DEEX (Ciobanu et al., 2009, p. 138). Dicționarele de psihologie, psihosociologie și sociologie în circulație la noi nu includ termenul „compasiune”. Nu știu să se fi făcut cercetări teoretice și empirice asupra acestui fenomen complex. În această situație, scopul eseului de față este de a incita la discutarea conceptului și la investigarea manifestării compasiunii la diferite categorii socio-profesionale în contextul României de azi.

Deși compasiunea a fost descrisă cel mai adesea ca o trăire secundară a suferinței sau ca subtip sau variantă a iubirii, nu a fost încă formulat clar un răspuns la întrebarea ce este compasiunea (Goetz, Keltner, Simon–Thomas, 2010, p. 351). În Encyclopedia of social psychology, editată de Roy F. Baumeister și Kathleen D. Vohs, compasiunea este definită ca „emoția pe care o trăim când suntem îngrijorați pentru suferința altuia și dorim să contribuim la starea lui de bine” (Keltner, Goetz, 2007, p. 159).

Eric J. Cassell, professor emeritus de sănătate publică la Colegiul Weill Medical (Universitatea Cornell), autorul unor cărți clasice despre natura suferinței, empatie și relația medic – pacient, consideră că putem vorbi despre compasiune când sunt reunite trei condiții: 1) maladia care provoacă emoția este gravă; 2) suferința să nu fie autoindusă, să fie rezultatul sorții nedrepte; 3) să avem disponibilitatea de a ne imagina în aceeași situație (Cassell, 2002, p. 434). Dar este compasiunea o emoție sau este un amestec de emoții? Nu există un consens al oamenilor de știință în legătură cu natura acestui fenomen psihosocial. Unii cercetători consideră compasiunea un amestec de tristețe și iubire, nu o emoție distinctă din punct de vedere taxonomic (Shaver et al., 1987).

După Dacher Keltner, profesor la Universitatea din California, și Jennifer Goetz, profesoară la Universitatea Carnegie Melon, compasiunea, ca emoție unitară, „este diferită de empatie, care se referă la oglindirea sau înțelegerea răspunsului altuia, de milă, care se referă la îngrijorarea pentru cineva mai slab decât tine, de agape, care se referă la iubirea întregii omeniri” (Keltner, Goetz, 2007, p. 159).

În legătură cu compasiunea, cei doi autori consideră că se pun următoarele întrebări: a) Motivează compasiunea comportamentul altruist?; b) Este compasiunea o emoție?; c) De ce există compasiune și cum a evoluat? Sigur, se pot formula și alte întrebări: Este neoliberalismul din România compatibil cu compasiunea?; Care este rolul circumstanțelor concrete în trăirea compasiunii?; Intervine tipul de cultură individualistă versus cultură colectivistă în inducerea compasiunii?; Au o mai mare înclinație spre compasiune  persoanele religioase, comparativ cu liber cugetătorii, tinerii comparativ cu adulții și bătrânii, femeile comparativ cu bărbații?; Este compasiunea o caracteristică de personalitate?; Se exprimă compasiunea printr-un limbaj nonverbal specific ? Șirul întrebărilor poate continua.

Ar fi interesant să putem discerne dacă – să zicem – o persoană care ajută cu bani un om al străzii experimentează compasiune, milă, vinovăție, teamă (de judecata de apoi), furie (față de cei care victimizează, rănesc, ucid oameni) sau bucurie generată de atingerea standardelor morale proprii. Am spus că ar fi interesant gândindu-mă că astfel ar putea fi devoalată demagogia politicienilor, care de la tribuna parlamentară deplâng situația pensionarilor și a copiilor care se culcă flămânzi. Cercetările vizând exprimarea nonverbală a compasiunii au condus la concluzia că nici mimica și nici vocalica nu trădează simularea, așa cum se întâmplă în cazul emoțiilor de bază. 

Bibliografie

Cassell, Eric J. (2002). „Compassion”, în C. R. Snyder, S. J. Lopez (eds.), Handbook of positive psychology (p. 434-445). New York, Oxford University Press.

Ciobanu, Elena et al. (2009). „Compasiune”, în DEEX (p. 138). București, Editura Corint.

Foulquie, Paul (1962). „Compassion”, în Dictionnaire de la langue philosophique (p. 106). Paris, PUF.

Goetz, Jennifer L., Keltner, Dacher, Simon–Thomas, Emiliana (2010). „Compassion. An evolutionary analysis and empirical review”, Psychological Bulletin, 136, 3, pp. 351-374.

Keltner, Dacher, Goetz, Jennifer (2007). „Compassion”, în R. F. Baumeister, K. D. Vohs (eds.) Encyclopedia of social psychology (vol. 1, pp. 159-160). Thousand Oaks, SAGE Publications, Inc.

Shaver, Phillip, Schwartz, Judith, Kirson, Donald, O’Connor, Cary (1987). „Emotion knowledge. Further exploration of a prototype approach”, Journal of Personality and Social Psychology, 52, 6, pp. 1061-1086.