Nu știm cum va intra Covid 19 în istorie. Dar știm că ea a fost o frînă a ideologiei creșterii economice fără limită.  O ideologie brusc frînată este un miracol sociologic !

Cum a funcționat comunicarea în timp de criză?

1. Ce s-a întîmplat în comunicare ?

1. 1. Comunicarea numerică 

Pandemia virală a dat naștere viralității numerice. Cîștigătorul necontestat al bătăliei cu coronavirusul a fost comunicarea numerică. Audiența pe youtube a explodat. Utilizarea de internet, facebook și whatsApp a condus la efervescență comunicațională, dar și la o comuniune între utlizatori, care au  schimbat între ei știri din lumea întreagă dar și comentarii emoționale și solidare.

În climatul de teamă colectivă a explodat numărul de informații false, zvonuri și profeții apocaliptice. Ca în orice perioadă de criză, am resimțit efervescență imaginarului simbolic, această componentă intrinsecă a psihismului individual și colectiv. Simbolurile, metaforele,constelațiile mitologice au constituit veritabili hormoni ai energiei spirituale, etalată pe planeta numerică. Conștiința colectivă s-a hrănit din rezervele inconștientului colectiv. S-a vorbit de  război bacteorologic, extratereștrii, complot și diversiune. Unii au spus că nu este decît o farsă a celor puternici,  pentru a supune omenirea.

1. 2.  Comunicarea interpersonală

Ce este viața socială, dacă nu un sistem de relații ? Cunoaștem conceptele de distanță socială (între categorii sociale) și de distanță culturală (diferențe între culturi apropiate și îndepărtate). Termenul de distanțarea socială s-a impus ca un gest barieră în starea de urgență sanitară. Termenul de distanțare socială ne-a amintit de formula « vino departe de mine », în care cele două  enunțuri sunt contradictorii. Este vorba de ceea ce antropologul Gregory Bateson numea injuncție paradoxală. Enunțurile contradictorii sunt considerate de Bateson, ca creatoare de sindrom psihotic.

Dar în cazul acestei crize sanitare distanțarea socială, acest « vino departe de mine », s-a metamorfozat, prin deturnare de sens, într-o formă de solidaritate și generozitate. S-a produs o apropiere prin distanțare. Am putut observa o debordantă creativitate artistică. Cîntăreți cu renume (Carreras în Spania), au dat un mic concert din balconul apartamentului. Vecini care au cîntat imnul țării (mai ales în orașe italiene). Polițiști care au cîntat serenade pe străzi pustii (la Madrid). Concerte improvizate de mai mulți cîntăreți, fiecare aflat la el acasă. Am văzut și mici spectacole improvizate de aplauze, pentru a onora munca personalului medical (în multe orașe). 

Este foarte probabil ca transfigurarea jocului de distanțare fizică /proximitate socială să inspire într-un viitor foarte apropiat o nouă creativitate în fotografie, filme și comedii.

În termeni de comunicare, putem vorbi de un efect boomerang  al unui mesaj oficial. O dovadă că receptorul este activ și creator de sens și nu un «  idiot cultural ».

1. 3. Comunicarea de criză și injuncții paradoxale

Expresia plastică sugerată de Theodor Adorno « decompoziție a experienței » (în referință la  iraționalitatea unor măsuri luate în timpul celui de Al Doilea Război Mondial) a căpătat actualitate în timp de criză. Ceea ce știam dinainte, nu ne mai este de folos în stare de urgență.

Asta s-a întîmplat și pe fondul unui climat de teamă contagioasă; s-a instaurat un climat de insecuritate care a alimentat măsuri de supraveghere și control. Teama sanitară (de contaminare), teama existențială (de boală și moarte) și teama socială (de situație de lipsă și de măsuri de sancțiuni) au servit de context  favorabil instituirii de sancțiuni , în numele sintagmei de securitate. 

Dar, credibilitatea guvernelor a fost diluată de limbajul inegal și contradictoriu al evaluărilor. Am putut constata (prin analiza de discurs) folosirea repetată de injuncțiuni paradoxale, de genul :   Dacă sunteți contaminat aveți simptome, dar puteți să nu aveți simptome și să fiți contaminat. Nu ieșiți din casă, dar ieșiți dacă trebuie. Aveți grija de părinți și bunici, dar nu îi vizitați. Masca nu protejează, dar trebuie purtată. Ca să nu te contaminezi stai în casă. Ca să poți să ieși din casă trebuie să fii imunizat. Dar ca să te imunizezi trebuie să ieși din casă.

Dacă în comunicarea interpersonală, injuncțiile paradoxale repetate induc comportamente patogene,  comunicarea oficială de tip paradoxal a fost decodată cu o cheie inversată: ca o bîbîiala oficială, lipsită de credibilitate.    

1. 4. Comunicarea politică. Cazul România  

Guvernarea prin teamă a recurs la aritmetica deceselor și la recviemul cotidian. Așa a fost legitimată ă formula autoritară. Măsuri de control polițienesc a declarațiilor pe propria răspundere. Sancțiuni prin multiplicarea de amenzi (Romania campioana Europei la amenzi în perioada stării de urgență). O serie de spitale au fost militarizate (cazul în Suceava)  și disciplina interioară a fost supusă unor ordonanțe militare. Prezența pe stradă a mașinilor de poliție și militare a avut un efect disuasiv. Au fost stopate deplasările între orașe și desigur în alte țări. Dar , în timp ce unii emigranți se întorceau în țară pentru că și-au pierdut locurile de muncă din cauza crizei, alții au început să plece la cules sparanghel ca muncitori sezonieri în Germania. Așa s-a declanșat afacerea sparanghel; autobuze pline au ajuns la aeroportul din Cluj, fără ca poliția să se pună în acțiune. Nerespectarea decretelor de izolare a stîrnit riposta opiniei publice. Autoritățile au tăcut multă vreme, lasînd astfel populația constrînsă la sancțiuni,  să considere că regula nu se aplică la toți. Că excepțiile ascund adevărul.  

Comunicarea politică prin Grupul de comunicare strategică, autoritatea guvernamentală, s-a fixat pe decizia de stațiacasă. Opoziția a folosit mai ales formula hailamuncă. În timp ce guvernul a rămas blocat pe criza sanitară, opoziția a cerut prevederi legate de criza economică. Dacă în multe țări, dimensiunea sanitară și economică, au fost indisociabil legate în discursurile legate de măsuri de criză, în România cuvintele cheie au fost : criză, securitate, decrete.       

Neîncrederea în sistemul spitalicesc, severitatea sancțiunilor combinată cu încurajarea delațiunii și cu minciună (afacerea sparanghel) au creat sentimentul de neîncredere generalizată. Unii jurnaliști au invocat cuvîntul dictatură, care rezona în percepția românilor,  cu perioada Ceaușescu. Criza sanitară a luat forma unei veritabile crize politice, amplificată de posturile de televiziune, care au adoptat o formulă,  pe care am numi-o « punere în scenă a spectacolului catastrofei ». Totul devenea dramatic. 

1.5. Mesajul dominant : Rezist. Rezistați

Dacă ar fi să vorbim de un mesaj care a traversat toate formele de comunicare (interpersonală,  numerică, mediatică, instituțională) am vorbi de un mesaj de rezistență și acceptare. Clipuri, unele mai profesionale, altele mai artizanale, au alimentat acest mesaj de rezistență.  Chiar și regina Angliei, care se adresează foarte rar națiunii, a înregistrat un discurs de comuniune națională, transmis la televiziune în 6 aprilie 2020: Sper, că în anii ce vor veni, toată lumea va putea fi mîndră de felul în care noi am făcut față acestei situații, a spus regina. Era o referință simbolică la perioada de rezisență din timpul bombardamentelor asupra Londrei, în cel de al doilea război mondial.

Pe net a circulat, ceea ce a devenit repede Imn al carantinei. 30 muzicieni spanioli, fiecare aflat în propria sa locuință, au lansat imnul : Resistire. Iată o singură strofă care ne conduce direct la sensul mesajului : Și chiar dacă vînturile vieții bat puternic. Sunt precum trestia care se pleacă . Și voi rămîne mereu în picioare. Voi rezista, voi rezista !   

2. Efectul crizei sanitare

Reziliența fizică, psihologică și socială

2.1 Acceptarea. Reziliența

Am putea spune că, în situația de criză sanitare, oamenii au experimentat un proces de acceptare, de reziliență. În 1969, psihiatra americană Elisabeth Kübler-Ross vorbea de acceptare ca de un proces psihologic care presupune cinci etape. Dacă etapele nu sunt trăite totdeauna în aceeași ordine și nici în integralitatea lor, ele punctează relieful emoțional al trărilor în situație de traumă. Schema va fi aplicată cu mare succes terapeutic în caz de șomaj, decesul cuiva apropiat, divorț, toxicomanie, sinucidere ratată.  Iată cele cinci etape:

Negarea : Nu este posibil ! Asta nu se poate întîmpla ! Nu e adevărat!

Furia : Dar de ce trebuia să mi se întîmple tocmai mie ?

Negocierea : Măcar de aș mai trăi pînă copiii mei își vor obține diploma !

Deprimarea : Oricum voi muri ? Ce mai contează ?

Acceptarea : Nu-mi rămîne decît să mă resemnez, să accept !

Neuropsihiatrul francez Boris Cyrulnik, autorul unei cărți  cu titlul uimitor de Un merveilleux malheur (O nenorocire minunată), publicată în 1999, face din reziliență, un concept cheie în cercetare. Orfan, după ce părinții evrei deportați au murit în campuri de exterminare, Cyrulnik a experimentat acest proces complex de reziliență prin chiar viața lui.  Reziliența este capacitatea omului de a trăi și a evolua, în ciuda adversităților. Este capacitatea omului de a depăși traumele și a merge mai departe. Este capacitatea de a renaște din propria suferință. Experiența traumei este integrată în lanțul vieții. Și viața continuă. Nu chiar ca înainte. Cyrulnik folosește metafora tricotului deșirat și reparat, ca o imagine a procesului de reconstrucție de sine. După un șoc emoțional, nimic nu va mai fi ca înainte, dar se va produce o metamorfoză. Trauma a lăsat o dîră cerebrală și afectivă, care nu se șterge; ca un pulovăr deșirat, pe care l-am reparat. El ne va ține cald, dar urma cusăturii, urma rănii este acolo.

2.2. Acceptarea. Cazul România

Propunem o lectură a stării de izolare și restricții în România, ca pe o trauma trăită colectiv, ca un  proces de acceptare. Analiza poate fi extinsă și la alte țări, prin adaăugare de nuanțe locale.     

–  Negarea, refuzul. Nu e adevărat !

Coronavirusul a plecat din China, unde a produs o epidemie în luna noiembrie 2019. El a călătorit odată cu pasagerii din avioane și a ajuns în Europa în ianuarie 2020. Într-o primă etapă, s-a comunicat (oficial) și toată lumea a dorit să creadă, că este un fel de gripă. Și deodată, statistici și curbe care arătau că epidemia devine pandemie. Italia a fost prima victimă. Și din Italia au început să sosească emigranți plecați la muncă.  Stupoare: Așa ceva nu se poate !

– Furia: Cine este de vină ?  Ce fac companiile farmaceutice ? Ce fac guvernele ?

S-a aflat pe net că există un doctor la Marsilia specializat în epidemiologie, Didier Raoult, care propune un medicament numit clorochină, ieftin, ușor de produs și experimentat. De ce nu este  comercializat ? 

În România furia s-a cristalizat către guvern, care a intrat în carantină înainte de a lua măsuri de protecție. S-a constat că spitalele nu aveau rezerve de măști, de produse dezinfectante și nu aveau  paturi suficiente pentru bolnavi. Farmaciile erau prost aprovizionate cu măști, dezinfectatnte și medicamente. Mulți din cei plecați să muncească în străinătate s-au întors din țări deja infectate, iar guvernul nu i-a monitorizat, înainte ca aceștia să se rispească în țară.

Starea de spirit va fi, prin deturnarea de sens a sloganului electoral al unui excandidat la președenție : Asta să fie o Românie normală ?  

–  Negocierea. Au venit măsurile de urgență. Autoizolare ! Ce este mai bine ?

Cînd e rău, alegi răul cel mai mic. Restricțiile constituie un rău mai mic ca boala și moartea. 

Starea de spirit se poate traduce în termenii : Mai bine acasă, decît contaminat și amendat.

–  Deprimarea și acceptarea

Acceptăm medicalizarea : gesturile barieră. Rezistăm psihic la autoizolare. Dar cum vom rezista la criza economică Mai nou, a apărut și termenul de reziliență alimentară.

Acceptarea a luat forma expresiei fataliste : Scapă cine poate !

– Egali în fața crizei sanitare ?

Autoizolarea divizează, tot atît pe cît unește. Din analiza unor mesaje postate pe facebook, am putut consta că, la cei mai mulți, reziliența a luat forma solidarității și a empatiei : ne ajutăm vecinul, familia. Unii au recurs la rugăciune, alții la meditație. Acceptarea s-a manifestat și ca o acceptare a condiției vulnerabile a omului în fața epidemiilor, a naturii, a bolii și a morții. Pentru cîțiva, reziliența a luat forma acceptării cu filozofie a faptului că noi oamenii, suntem o specie care,  în ordinea cosmică, nu contează prea mult.

Într-un interviu din 25 martie 2020 în jurnalul Le monde, psihologul Cyrulnik  ne spune că reacționăm inegal în fața unei traume, pentru că suntem inegali constituiți biologic, psihologic și social.  Și am putut constata această inegalitate fată de criza sanitară. Tinerii, cu o sănătate mai robustă, au riscat mai puțin o formă complicată a bolii. Bătrînii, mai vulnerabili, au fost expuși mai sever, contaminării. Unii au decedat de comorbiditate; nu au murit de coronavirus, au murit cu coronavirus (cu alte boli agravante). Bătrînii au fost și psihic mai vulnerabili în fața autoizolării. Statisticile care au arătat că mor mai ales bătrînii au subliniat implicit o « problemă demografică ».

Inegalitatea psihologică. Se spune că nevrozații acceptă că 2 x 2= 4,  doar că ei găsesc asta intolerabil. Psihoticii. în schimb, sunt convinși ca 2 x 2= 5, ceilalți sunt nebuni, pentru că nu-și dau seama de asta. Unii nevrozați au fugit din carantină. Violența conjugală a crescut considerabil în timpul autoizolării.

Inegalitatea socială s-a exprimat prin vulnerabilitatea celor mai săraci, obligați să se înghesuie într-un spațiu restrîns. Obligați să-și numere banii. Sau tentați să creadă în zvonurile apocaliptice.

Tot inegalitate socială a fost și injustiția morală. În cazul pandemiei, în prima linie au fost trimiși urgentișii, infirmierele, asitentele medicale și medicii. Aceștia au dat semne de oboseală nervoasă. I-am considerat eroi, i-am aplaudat, dar i-am trimis în prima linie. Unele categorii sociale au fost mai expuse pandemiei ca alții; e vorba de farmaciștii, transportatorii, polițiștii, poștașii, livrorii, paznicii de închisoare. Distincția între cei care lucrează și cei disponibilizați, a creat deasemeni un sentiment de inegalitate. A fost vorba deasemeni de selecția între « morți acceptabile » și « morți inacceptabile»; în absența de stimulatoare de respirație, personalul medical a trebuit să trieze între pacienții cu o șansa de supraviețuire și ceilați, ca un fel de coadă la supraviețuire.  

În loc de concluzie

Lecția personală a crizei aș exprima-o în două formulări complementare:

Albert Camus (Ciuma): Pentru a o spune în modul cel mai simplu, ceea ce aflăm în mijlocul calamnităților este că există în oameni mai multe lucruri de admirat, decît de disprețuit. 

Emil Cioran:  Un dușman este la fel de util ca un Budda. Pentru că dușmanul nostru, divulgînd cea mai mica din slăbiciunile noastre, ne conduce spre salvarea noastră ; el pune totul la bătaie,  pentru ca să nu fim indemni de ideea pe care și-o face despre noi. Așa că, gratitudinea noastră pentru el,dușmanul, ar trebui să nu aibă limite.