Nu știm
cum va intra Covid 19 în istorie. Dar știm că ea a fost o frînă a ideologiei
creșterii economice fără limită. O
ideologie brusc frînată este un miracol sociologic !
Cum a
funcționat comunicarea în timp de criză?
1.
Ce s-a întîmplat în comunicare ?
1. 1.
Comunicarea numerică
Pandemia
virală a dat naștere viralității
numerice. Cîștigătorul necontestat al bătăliei
cu coronavirusul a fost comunicarea numerică. Audiența pe youtube a explodat. Utilizarea de internet, facebook și whatsApp a condus la efervescență
comunicațională, dar și la o comuniune între utlizatori, care au schimbat între ei știri din lumea întreagă
dar și comentarii emoționale și solidare.
În climatul
de teamă colectivă a explodat numărul de informații false, zvonuri și profeții
apocaliptice. Ca în orice perioadă de criză, am resimțit efervescență
imaginarului simbolic, această componentă intrinsecă a psihismului individual
și colectiv. Simbolurile, metaforele,constelațiile mitologice au constituit
veritabili hormoni ai energiei spirituale, etalată pe planeta numerică.
Conștiința colectivă s-a hrănit din rezervele inconștientului colectiv. S-a
vorbit de război bacteorologic,
extratereștrii, complot și diversiune. Unii au spus că nu este decît o farsă a
celor puternici, pentru a supune
omenirea.
1. 2. Comunicarea interpersonală
Ce este
viața socială, dacă nu un sistem de relații ? Cunoaștem conceptele de distanță socială (între categorii
sociale) și de distanță culturală
(diferențe între culturi apropiate și îndepărtate). Termenul de distanțarea socială s-a impus ca un gest barieră în starea de urgență
sanitară. Termenul de distanțare socială ne-a
amintit de formula « vino departe de mine », în care cele două enunțuri sunt contradictorii. Este vorba de
ceea ce antropologul Gregory Bateson numea injuncție paradoxală. Enunțurile
contradictorii sunt considerate de Bateson, ca creatoare de sindrom psihotic.
Dar în
cazul acestei crize sanitare distanțarea
socială, acest « vino departe de mine », s-a metamorfozat, prin
deturnare de sens, într-o formă de solidaritate și generozitate. S-a produs o
apropiere prin distanțare. Am putut observa o debordantă creativitate
artistică. Cîntăreți cu renume (Carreras în Spania), au dat un mic concert din
balconul apartamentului. Vecini care au cîntat imnul țării (mai ales în orașe
italiene). Polițiști care au cîntat serenade pe străzi pustii (la Madrid).
Concerte improvizate de mai mulți cîntăreți, fiecare aflat la el acasă. Am
văzut și mici spectacole improvizate de aplauze, pentru a onora munca
personalului medical (în multe orașe).
Este
foarte probabil ca transfigurarea jocului de distanțare fizică /proximitate
socială să inspire într-un viitor foarte apropiat o nouă creativitate în
fotografie, filme și comedii.
În termeni
de comunicare, putem vorbi de un efect boomerang al unui mesaj oficial. O dovadă că receptorul
este activ și creator de sens și nu un « idiot cultural ».
1. 3.
Comunicarea de criză și injuncții
paradoxale
Expresia
plastică sugerată de Theodor Adorno « decompoziție a experienței »
(în referință la iraționalitatea unor
măsuri luate în timpul celui de Al Doilea Război Mondial) a căpătat actualitate
în timp de criză. Ceea ce știam dinainte, nu ne mai este de folos în stare de
urgență.
Asta s-a
întîmplat și pe fondul unui climat de teamă contagioasă; s-a instaurat un
climat de insecuritate care a alimentat măsuri de supraveghere și control.
Teama sanitară (de contaminare), teama existențială (de boală și moarte) și
teama socială (de situație de lipsă și de măsuri de sancțiuni) au servit de
context favorabil instituirii de
sancțiuni , în numele sintagmei de securitate.
Dar,
credibilitatea guvernelor a fost diluată de limbajul inegal și contradictoriu
al evaluărilor. Am putut constata (prin analiza de discurs) folosirea repetată
de injuncțiuni paradoxale, de genul : Dacă sunteți contaminat aveți simptome, dar
puteți să nu aveți simptome și să fiți contaminat. Nu ieșiți din casă, dar ieșiți
dacă trebuie. Aveți grija de părinți și bunici, dar nu îi vizitați. Masca nu
protejează, dar trebuie purtată. Ca să nu te contaminezi stai în casă. Ca să
poți să ieși din casă trebuie să fii imunizat. Dar ca să te imunizezi trebuie
să ieși din casă.
Dacă în
comunicarea interpersonală, injuncțiile paradoxale repetate induc comportamente
patogene, comunicarea oficială de tip
paradoxal a fost decodată cu o cheie inversată: ca o bîbîiala oficială, lipsită
de credibilitate.
1. 4.
Comunicarea politică. Cazul România
Guvernarea
prin teamă a recurs la aritmetica deceselor și la recviemul cotidian. Așa a
fost legitimată ă formula autoritară. Măsuri de control polițienesc a
declarațiilor pe propria răspundere. Sancțiuni prin multiplicarea de amenzi
(Romania campioana Europei la amenzi în perioada stării de urgență). O serie de
spitale au fost militarizate (cazul în Suceava)
și disciplina interioară a fost supusă unor ordonanțe militare. Prezența
pe stradă a mașinilor de poliție și militare a avut un efect disuasiv. Au fost
stopate deplasările între orașe și desigur în alte țări. Dar , în timp ce unii
emigranți se întorceau în țară pentru că și-au pierdut locurile de muncă din
cauza crizei, alții au început să plece la cules sparanghel ca muncitori
sezonieri în Germania. Așa s-a declanșat afacerea
sparanghel; autobuze pline au ajuns la aeroportul din Cluj, fără ca poliția
să se pună în acțiune. Nerespectarea decretelor de izolare a stîrnit riposta
opiniei publice. Autoritățile au tăcut multă vreme, lasînd astfel populația constrînsă
la sancțiuni, să considere că regula nu
se aplică la toți. Că excepțiile ascund adevărul.
Comunicarea
politică prin Grupul de comunicare
strategică, autoritatea guvernamentală, s-a fixat pe decizia de stațiacasă. Opoziția a folosit mai ales
formula hailamuncă. În timp ce
guvernul a rămas blocat pe criza sanitară, opoziția a cerut prevederi legate de
criza economică. Dacă în multe țări, dimensiunea sanitară și economică, au fost
indisociabil legate în discursurile legate de măsuri de criză, în România
cuvintele cheie au fost : criză, securitate, decrete.
Neîncrederea
în sistemul spitalicesc, severitatea sancțiunilor combinată cu încurajarea
delațiunii și cu minciună (afacerea sparanghel) au creat sentimentul de
neîncredere generalizată. Unii jurnaliști au invocat cuvîntul dictatură, care
rezona în percepția românilor, cu
perioada Ceaușescu. Criza sanitară a luat forma unei veritabile crize politice,
amplificată de posturile de televiziune, care au adoptat o formulă, pe care am numi-o « punere în scenă a
spectacolului catastrofei ». Totul devenea dramatic.
1.5.
Mesajul dominant : Rezist. Rezistați
Dacă ar fi
să vorbim de un mesaj care a traversat toate formele de comunicare
(interpersonală, numerică, mediatică,
instituțională) am vorbi de un mesaj de rezistență și acceptare. Clipuri, unele
mai profesionale, altele mai artizanale, au alimentat acest mesaj de
rezistență. Chiar și regina Angliei,
care se adresează foarte rar națiunii, a înregistrat un discurs de comuniune
națională, transmis la televiziune în 6 aprilie 2020: Sper, că în anii ce vor
veni, toată lumea va putea fi mîndră de felul în care noi am făcut față acestei
situații, a spus regina. Era o referință simbolică la perioada de rezisență din
timpul bombardamentelor asupra Londrei, în cel de al doilea război mondial.
Pe net a
circulat, ceea ce a devenit repede Imn al
carantinei. 30 muzicieni spanioli, fiecare aflat în propria sa locuință, au
lansat imnul : Resistire. Iată o
singură strofă care ne conduce direct la sensul mesajului : Și chiar dacă vînturile vieții bat puternic.
Sunt precum trestia care se pleacă . Și voi rămîne mereu în picioare. Voi
rezista, voi rezista !
2.
Efectul crizei sanitare
Reziliența
fizică, psihologică și socială
2.1
Acceptarea. Reziliența
Am putea
spune că, în situația de criză sanitare, oamenii au experimentat un proces de
acceptare, de reziliență. În 1969, psihiatra americană Elisabeth Kübler-Ross
vorbea de acceptare ca de un proces
psihologic care presupune cinci etape. Dacă etapele nu sunt trăite totdeauna în
aceeași ordine și nici în integralitatea lor, ele punctează relieful emoțional
al trărilor în situație de traumă. Schema va fi aplicată cu mare succes
terapeutic în caz de șomaj, decesul cuiva apropiat, divorț, toxicomanie,
sinucidere ratată. Iată cele cinci
etape:
Negarea :
Nu este posibil ! Asta nu se poate întîmpla ! Nu e adevărat!
Furia :
Dar de ce trebuia să mi se întîmple tocmai mie ?
Negocierea
: Măcar de aș mai trăi pînă copiii mei își vor obține diploma !
Deprimarea
: Oricum voi muri ? Ce mai contează ?
Acceptarea
: Nu-mi rămîne decît să mă resemnez, să accept !
Neuropsihiatrul
francez Boris Cyrulnik, autorul unei cărți
cu titlul uimitor de Un
merveilleux malheur (O nenorocire
minunată), publicată în 1999, face din reziliență,
un concept cheie în cercetare. Orfan, după ce părinții evrei deportați au
murit în campuri de exterminare, Cyrulnik a experimentat acest proces complex
de reziliență prin chiar viața lui. Reziliența
este capacitatea omului de a trăi și a evolua, în ciuda adversităților. Este capacitatea
omului de a depăși traumele și a merge mai departe. Este capacitatea de a
renaște din propria suferință. Experiența traumei este integrată în lanțul
vieții. Și viața continuă. Nu chiar ca înainte. Cyrulnik folosește metafora
tricotului deșirat și reparat, ca o imagine a procesului de reconstrucție de
sine. După un șoc emoțional, nimic nu va mai fi ca înainte, dar se va produce o
metamorfoză. Trauma a lăsat o dîră cerebrală și afectivă, care nu se șterge; ca
un pulovăr deșirat, pe care l-am reparat. El ne va ține cald, dar urma
cusăturii, urma rănii este acolo.
2.2.
Acceptarea. Cazul România
Propunem o
lectură a stării de izolare și restricții în România, ca pe o trauma trăită
colectiv, ca un proces de acceptare.
Analiza poate fi extinsă și la alte țări, prin adaăugare de nuanțe locale.
– Negarea, refuzul. Nu e adevărat !
Coronavirusul
a plecat din China, unde a produs o epidemie în luna noiembrie 2019. El a
călătorit odată cu pasagerii din avioane și a ajuns în Europa în ianuarie 2020.
Într-o primă etapă, s-a comunicat (oficial) și toată lumea a dorit să creadă,
că este un fel de gripă. Și deodată, statistici și curbe care arătau că
epidemia devine pandemie. Italia a fost prima victimă. Și din Italia au început
să sosească emigranți plecați la muncă.
Stupoare: Așa ceva nu se poate !
– Furia:
Cine este de vină ? Ce fac companiile
farmaceutice ? Ce fac guvernele ?
S-a aflat
pe net că există un doctor la Marsilia specializat în epidemiologie, Didier
Raoult, care propune un medicament numit clorochină, ieftin, ușor de produs și
experimentat. De ce nu este
comercializat ?
În România
furia s-a cristalizat către guvern, care a intrat în carantină înainte de a lua
măsuri de protecție. S-a constat că spitalele nu aveau rezerve de măști, de
produse dezinfectante și nu aveau paturi
suficiente pentru bolnavi. Farmaciile erau prost aprovizionate cu măști,
dezinfectatnte și medicamente. Mulți din cei plecați să muncească în
străinătate s-au întors din țări deja infectate, iar guvernul nu i-a
monitorizat, înainte ca aceștia să se rispească în țară.
Starea de
spirit va fi, prin deturnarea de sens a sloganului electoral al unui excandidat
la președenție : Asta să fie o Românie normală ?
– Negocierea. Au venit măsurile de urgență.
Autoizolare ! Ce este mai bine ?
Cînd e
rău, alegi răul cel mai mic. Restricțiile
constituie un rău mai mic ca boala și moartea.
Starea
de spirit se poate traduce în termenii : Mai bine
acasă, decît contaminat și amendat.
– Deprimarea și acceptarea
Acceptăm
medicalizarea : gesturile barieră.
Rezistăm psihic la autoizolare. Dar cum vom rezista la criza economică Mai nou, a apărut și termenul de reziliență alimentară.
Acceptarea
a luat forma expresiei fataliste : Scapă cine poate !
–
Egali în fața crizei sanitare ?
Autoizolarea
divizează, tot atît pe cît unește. Din analiza unor mesaje postate pe facebook,
am putut consta că, la cei mai mulți, reziliența a luat forma solidarității și
a empatiei : ne ajutăm vecinul,
familia. Unii au recurs la rugăciune, alții la meditație. Acceptarea s-a
manifestat și ca o acceptare a condiției vulnerabile a omului în fața epidemiilor,
a naturii, a bolii și a morții. Pentru cîțiva, reziliența a luat forma
acceptării cu filozofie a faptului că noi oamenii, suntem o specie care, în ordinea cosmică, nu contează prea mult.
Într-un
interviu din 25 martie 2020 în jurnalul Le
monde, psihologul Cyrulnik ne spune
că reacționăm inegal în fața unei traume, pentru că suntem inegali constituiți
biologic, psihologic și social. Și am
putut constata această inegalitate fată de criza sanitară. Tinerii, cu o
sănătate mai robustă, au riscat mai puțin o formă complicată a bolii. Bătrînii,
mai vulnerabili, au fost expuși mai sever, contaminării. Unii au decedat de
comorbiditate; nu au murit de coronavirus,
au murit cu coronavirus (cu alte boli
agravante). Bătrînii au fost și psihic mai vulnerabili în fața autoizolării. Statisticile
care au arătat că mor mai ales bătrînii au subliniat implicit o « problemă
demografică ».
Inegalitatea
psihologică. Se spune că nevrozații acceptă că 2 x 2= 4, doar că ei găsesc asta intolerabil.
Psihoticii. în schimb, sunt convinși ca 2 x 2= 5, ceilalți sunt nebuni, pentru
că nu-și dau seama de asta. Unii nevrozați au fugit din carantină. Violența
conjugală a crescut considerabil în timpul autoizolării.
Inegalitatea
socială s-a exprimat prin vulnerabilitatea celor mai săraci, obligați să se
înghesuie într-un spațiu restrîns. Obligați să-și numere banii. Sau tentați să
creadă în zvonurile apocaliptice.
Tot
inegalitate socială a fost și injustiția
morală. În cazul pandemiei, în prima linie au fost trimiși urgentișii, infirmierele,
asitentele medicale și medicii. Aceștia au dat semne de oboseală nervoasă. I-am
considerat eroi, i-am aplaudat, dar i-am trimis în prima linie. Unele categorii
sociale au fost mai expuse pandemiei ca alții; e vorba de farmaciștii,
transportatorii, polițiștii, poștașii, livrorii, paznicii de închisoare.
Distincția între cei care lucrează și cei disponibilizați, a creat deasemeni un
sentiment de inegalitate. A fost vorba deasemeni de selecția între « morți acceptabile » și
« morți inacceptabile»; în absența de stimulatoare de respirație,
personalul medical a trebuit să trieze între pacienții cu o șansa de
supraviețuire și ceilați, ca un fel de coadă la supraviețuire.
În
loc de concluzie
Lecția
personală a crizei aș exprima-o în două formulări complementare:
Albert
Camus (Ciuma): Pentru a o spune în modul cel mai simplu, ceea ce aflăm în
mijlocul calamnităților este că există în oameni mai multe lucruri de admirat,
decît de disprețuit.
Emil
Cioran: Un dușman este la fel de util ca
un Budda. Pentru că dușmanul nostru, divulgînd cea mai mica din slăbiciunile
noastre, ne conduce spre salvarea noastră ; el pune totul la bătaie, pentru ca să nu fim indemni de ideea pe care
și-o face despre noi. Așa că, gratitudinea noastră pentru el,dușmanul, ar
trebui să nu aibă limite.
