Este surprinzător că nu putem găsi prea multe analize globale ale României în această perioadă de tranziție. Încă de la începutul anilor 90 am încercat să avertizez asupra riscurilor unei tranziții prost construite, dar adesea m-am simțit singur.

Dar cum percep specialiștii occidentali tranziția în țările noastre ? Mărturisesc, am avut o prejudecată. I-am suspectat că sunt prizonierii ideologiei tranziției. Și nu am fost prea interesat să urmăresc ce se scrie despre România actuală în Occident. 

Iată că Sheri Berman, profesoară de științe politice la o universitate din Anglia, face o prezentare a unei noi cărți occidentale despre Estul (și Centrul) Europei. Cartea este estimată a fi o abordare nouă a problemei. Asta m-a atras să citesc prezentarea și să încerc să obțin cartea. 

Pe scurt această prezentare. 

Situația tranziției după 31 ani. În țările din Europa centrală, care au realizat o tranziție de oarecare succes, colapsul a fost comparabil cu experiența Statelor Unite care a experimentat Marea Depresie. În alte țări post-comuniste situația a fost mai proastă și a durat mai mult, în unele țări a durat chiar decenii. În fine, cam naivă comparația. 

În această perioadă, sărăcia a crescut în medie de 23 procente, și, în zece țări, inclusiv Polonia, rata sărăciei a ajuns la 49 procente sau mai mult. Ghodsee și Orenstein, în cartea prezentată, estimează că ”vârful mizerie în 1999, 45 procente din întreaga populație în țările postcomuniste au trăit sub linia sărăciei absolute de 5,5$/ pe zi”. ”Inegalitate de venituri și a bogăției a explodat. Decalajele s-au adâncit între zonele urban și rurale, între elitele educate și muncitori, vârstnici și tineri.” 

Tranziția spre capitalism a generat ”o dislocare imensă”, ”cel mai mare și mai dureros colaps economic care a afectat vreo regiune în istoria modernă”.  

A fost cu atât mai șocant cu cât, înainte de 1989, Europa răsăriteană a fost dintre cele mai egalitare regiuni ale lumii. Pentru prima oară în viața lor, mulți  au fost aruncați în sărăcie. Iar în jurul lor sunt persoane care prezintă un nivel greu de conceput de bogăție. Este de așteptat să apară  profunde ”răni în psihicul colectiv”.

Criza demografică. O explozie a migrației, dar și colapsul fertilității și creșterea mortalității. Creșterea criminalității, a bolilor de inimă și a ”morții din disperare” mai ales la bărbații de vârstă medie. Unele țări se confruntă chiar cu dureroase războaie. Declinul populației a fost mai mare decât pierderile țărilor implicate în războaie majore. Efectele distructive ale tranziției europene sunt prezentate sistematic, acum, după 30 de ani. Noi le știam de mult. 

Am fost însă surprins de confuzia explicației oferite. Ea este plasată excluziv la nivelul țărilor aflate în tranziție. Simple patologii, care nu au vreo explicație în configurația politicii tranziției promovată în întreaga Europă.    

Dar care este cauza ? Pe scurt, înțeleg: cauza principală este votul antiliberal și politicile xenofobe; ”populiștii naționaliști” care se bazează pe grupurile excluse de tranziție și pe persoanele slab educate. Invocarea intereselor național sunt asociate invariabil cu  ”populismul”.  Partidele populist naționaliste sunt interesate doar să exploateze în interes demagogic dificultățile tranziției.

Elegant, stânga politică este scuzată, dar nu prea mult. Cele mai multe partide de stânga în Estul Europei au devenit campioni entuziaști ai neoliberalismului, ”mult mai mult decât cele de dreapta”. Ele chiar au implementat reforme liberale dureroase. Ni se oferă și o explicație: o asemenea atitudine se datorează dorinței stângii de a se separa de trecutul lor comunist. O afirmație foarte curioase. Mereu stânga este tratată ca un partid de gradul al doilea, care ar avea o tentație comunistă. Cine și de ce o asemene acuzație? Credeam că acuzația stupidă a PSDului de a avea o mentalitate comunistă este o prostie românească. Citind acest text occidental înțeleg care este originea acestei ”calomnii politice”: intoleranța față de orice orientare politică care nu este ultra-liberală. 

Pentru mine este șocantă și o altă afirmație. În toate țările europene în tranziție, stânga este un partid ”deghizat”, în fapt și el de dreapta, care face eforturi, prin exagerări de dreapta, pentru a nu mai fi acuzat că e de stânga. Singura ei preocupare ar fi de a refuza să se prezinte campion al muncitorilor și al altor grupuri pierzătoare ale tranziției. Eu credeam că stânga, chiar excesiv de timid încearcă totuși o critică a viziunii neoliberale și promovează interesul pentru starea socială a țării.

Sincer sunt surprins de infuzia naivă de ideologie în discursul ”științific” occidental. Un exemplu amuzant: de câte ori în textul dnei Sheri Berman este vorba de vreo ”eroare”, aceasta este atribuită stângii și uneori, doar în paranteze, inclusă și dreapta: ”(și partidele liberale)”. Iată o formulare: ”partidele de stânga (și liberale) adesea nu doresc sau sunt incapabile să ofere răspunsuri la nemulțumirile populației”.  

Chiar Occidentul nu înțelege ce se întâmplă în țările în post-tranziție ? Le acuză de naționalism retrograd când de fapt asumarea interesului național este o reacție tot mai accentuată la tendința de plasare a acestor țări la periferia Europei ? Orientarea națională este tradițional o strategie de mobilizare a resurselor interne pentru a ieși din subdezvoltare. 

Ce mă neliniștește este o altă întrebare: sunt învățați studenții din Occident cu asemenea zarzavat de știință ? Dacă Occidentul chiar este interesat să devenim parteneri egali, trebuie să înțeleagă corect situația noastră. Și, ceea ce este cel mai important, să-și asume responsabilitatea pentru strategia tranziției plină de greșeli care ne-a impus-o. 

Scriind aceste rânduri, a dispărut interesul să citesc cartea în discuție.