Sperăm că în acest an, în fine, vom ieși din criza CORONAVIRUS.

Criza a schimbat mult situația. Este firesc să ne întrebăm cum va arăta LUMEA ”după” ce lucrurile se vor stabiliza. 2030, deci după 10 ani, nu mai este un termen prea apropiat, dar nici prea depărtat.

Cum va fi deci Lumea-2030? Avem, pe de o parte, un model de organizare a lumii, neoliberalismul, care este mai mult un proiect: cum se crede că lumea ar arăta prin implementarea completă a modelului neoliberal. Pe de altă parte, lumea reală actuală care este, desigur, predominant capitalistă, dar diferită în multe privințe de modelul neoliberal.

Neoliberalismul, pe scurt, este modelul economiei de piață extins la nivel mondial [1]. Procesul de mondializare a economiei se desfășoară sub ochii noștri. Economiile naționale se află într-un proces de a se topi într-o economie mondială regizată de propriile ei mecanisme. Economia mondială de piață se eliberează treptat de intervențiile politice: întreprinzătorii economici, fără culoare națională, angajați cu șanse egale în competiția economică. Un model idealizat al economiei mondializată, cu tot mai puțin politic, și, pentru a putea fi acceptată de comunitate, o prosperitate mai echilibrat distribuită. O viziune liniștitoare.

Dar neoliberalismul se confruntă cu câteva probleme. Toate datele probează, contrar, faptul că mondializarea este însoțită de creșterea inegalității. Se accentuează polarizarea bogați/ săraci.  Lumea riscă să devină tot mai inegală și sărăcia este în creștere la nivel mondial. Iar inegalitatea generează nu o lume liniștită, ci crește riscul exploziilor sociale și politice.

Modelului neoliberal consideră că economia este tot mai dominată nu de ”țări” cu interesele lor politice, ci de actori economici fără apartenență națională, multe chiar ”supranaționale”. În fapt, actorii economici utilizează statele lor ca o sursă suplimentară de suport, iar statele utilizează actorii economici pentru soluționarea problemelor lor politice.

Dacă luăm în considerare doar aceste două argumente, putem înțelege că economia mondială nu este aria de competiție cu șanse egale, ci tot mai stratificată: actori care au putere economică, tot mai bogați și puternici și actori marginali, la limita supraviețuirii. Cei puternici sunt plasați în țările bogate și beneficiază în diferite forme de suportul statelor lor.

Statul american, mai ales în perioade de criză,promovează interesele economiei americane, inclusiv protecționism în zonele dificile.

Rusia, o nouă țară capitalistă, amenință să devină o mare putere nu numai economic, dar și politic și militar. Din motive neclare, împotriva regulilor economiei libere mondiale, Occidentul manifestă față de Rusia mai degrabă enervare, decât competiție loială.

Fosta lume a treia nu s-a coagulat încă ca o grupare politică activă pe plan internațional, dar, inevitabil, va deveni un actor care va promova  interesele lumii subdezvoltate.

China are o creștere spectaculoasă. Mulți specialiști consideră că într-un viitor destul de apropiat va lua locul SUA. China, care se autodefinește ca o țară socialistă, a devenit o problemă tot mai dificil de acomodat cu doctrina neoliberală. Cât timp era subdezvoltată, era tolerată ideologic. Dar China a devenit o puternică forță mondială. Orientarea ei, oricum am numi-o, socialistă sau cu o combinație economie/stat, pune sub semnul întrebării viziunea neoliberală. Ea este o economie de piață, dar altfel decât cea a neoliberalismului.

Și nu numai China, ci Asia este o forță în creștere. Ce politică duce ea ? Știm prea puțin, dar clar că ea utilizează statul ca un instrument puternic al dezvoltării.

Uniunea Europeană se confruntă și ea cu probleme interne. Țărilor foste socialiste li s-a promis o integrare europeană de succes: ele vor fi sprijinite să ajungă rapid istoric la nivelul celor dezvoltate. După 30 de ani se conturează o schimbare politică:o Europă cu ”mai multe viteze”.Dacă eliminăm ghilimelele, înțelegem mai clar: o Europă polarizată economic și social. Inegalitatea din interiorul Uniunii Europene se schimbăînsă dintr-o problemă de soluționat, într-una ignorată și tolerată.

Tranziția țărilor europene foste comuniste a fost orientată de un program neoliberal. Rezultatele au fost mai degrabă dezamăgitoare. Politica privatizării rapide și quasi-totale, promovată cu putere de Occident, este tot mai criticată. Tranzițiile României și Bulgariei nu pot fi considerate cazuri de succes. Dacă luăm în considerare capacitățile lor economice, ele au devenit în fapt mai sărace. Compararea rezultatelor reformei comuniste cu cea a tranziției actuale pare a impune o reconsiderare. [2]

Țările din centrul și estul Europei par a evolua spre o politică distinctă,axată pe interesele lor de dezvoltare, insuficient susținute de Vestul Europei.

În ultimii ani, politica României pare a se fi resemnat la acceptarea poziției de subdezvoltare. O asemenea politică este dificil însă a continua, fiind tot mai probabilă evoluția spre o criză politică internă explozivă.

Nu trebuie să ignorăm impactul crizei CORONAVIRUS asupra gândirii economice și politice. Criza actuală are efecte, unele care par a fi de durată. Economistul șef al FMI, Gota Gopinath, s-a exprimat cu claritate: este “cea mai gravă recesiune” de la criza economică mondială de acum aproximativ 90 de ani; o pierdere economică de 12 bilioane de dolari. Datoria publică va depăși în acest an nivelul maxim înregistrat la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial.

Capacitatea de a ieși din actuala criză este critică. China pare a fi singura țară importantă care iese din criză evitând o cădere economică: în 2020 PIBul Chinei a continuat creșterea, dar modestă,+ 1%, și pentru 2021s-a prevăzut + 8,2%.Celelalte țări importante au de corectat scăderi din 2020: India-4,5, Rusia-6,6%, SUA-8,0. Și România a raporta o scădere de -5%.(Datele FMI)

Cese va întâmpla după criza actuală ?

• O reorientare spre interesul național. Speranța că economia mondială va fi benefică automat pentru toți s-a dovedit, ca să fiu elegant, naivă.
• Lumea este un spațiu în care țările, cu interesele lor, intră în relații de cooperare, de competiție, de negociere și chiar de conflict. ”Celălalt” nu este un prieten ”până la moarte”, ci un competitor. România trebuie să tragă concluziile din experiența nu întotdeauna pozitivă din ultimii 30 ani. Țări ”prietene” din UE au susținut cazuri de „jaf” a resurselor României. ”Jaf” în sensul interesului lor, și în detrimentul României.
• Crește rolul statului în asigurarea prosperității întregii comunități; asumarea problemelor sociale grave, doar accentuate de actuala criză, dar larg ignorate în perioada neoliberală.
• Criza sănătății și educației produce o creștere a interesului pentru reforme în aceste domenii, dar nu în viziunea neoliberală, ci în interesul întregii comunități.

Pentru România este vital să înțeleagă ce lume o așteaptăîn următorii ani, evident post-COVID. Și este important ca noi, românii, să ne asumăm bărbătește responsabilitatea  pentru soarta noastră în lumea care va fi.

[1] Neoliberalismul: puțină teorie. De la început, capitalismul s-a constituit ca un sistem economic în proces de mondializare. Practic însă el s-a dezvoltat în cadre naționale, strâns împletit cu acestea. În ultimele decenii s-a cristalizat la nivel de ideologie, adică ca ”vis” politic, tentativa capitalismului de a se elibera de cadrele naționale, devenind un model de organizare economică universală, dincolo de contextele naționale: neoliberalismul. Neoliberalismul nu este o teorie a realității prezente, ci un model de organizare considerat a fi în proces de constituire. Eu argumentez aici, doar schițând, dar promit o dezvoltare ulterioară, că neoliberalismul e departe de realitate. El nu este nici un vis al lumii, ci o ideologie a țărilor capitaliste puternice. Lumea reală nu este un spațiu internațional al întreprinzătorilor economici cu șanse egale, ci o lume a puterii economice tot mai polarizată.

[2] Câteva date relevante pot fi găsire în Cătălin Zamfir, Istoria socială a României, Editura Academiei Române, 2018, pag. 199-214.