Numeroase voci au afirmat că a dezamăgit campania electorală. Că a fost seacă, plată, plictisitoare, poate chiar cea mai slabă campanie din 1990 şi până acum.
Principalul suspect al acestei situaţii ar fi legea campaniilor electorale. Partidele ar fi sever limitate ori chiar puse în imposibilitatea de a face campanie electorală din cauza restricţiilor stabilite de lege.
Prezenţa la vot arată cel mai bine în ce măsură aceste afirmaţii sunt întemeiate. Până atunci, să vedem totuşi ce prevede legea.
Forma actuală a legii finanţării partidelor politice şi a campaniilor electorale datează din 2015. Modificările aduse cu acest prilej au urmărit două obiective binevenite: (1) reducerea surselor de corupţie în viaţa public, prin introducerea finanţării publice a campaniilor electorale şi (2) restricţionarea tipurilor de propagandă electorală, astfel încât costurile campaniilor electorale să fie reduse, iar anumite practici asimilabile mitei electorale să dispară. În această categorie intrau produsele marcate electoral – de la haine şi produse alimentare până la electronice sau până la celebrele găleţi.
Ca în multe alte cazuri din ultimii ani, obiectivele reformei au fost justificate, ea, reforma, păcătuind prin modalităţile concrete prin care s-a încercat atingerea acestora.
Orice buget de campanie are o parte de venituri şi una de cheltuieli.
Pe partea de venituri, legea a introdus un mecanism complicat şi predispus a fi disfuncţional. Finanţarea de la buget se realizează nu direct, ci prin rambursare. Partidele constituie partea de venituri (banii de campanie) exclusiv din contribuţii ale candidaţilor. La rândul lor, contribuţiile pot fi din surse proprii sau din împrumuturi de la persoane fizice ori juridice. În plus, sunt stabilite plafoane maximale, astfel încât bugetele de campanie – şi, pe cale de consecinţă, cantitatea de propagandă electorală – sunt restrânse.
În practică, mecanismul are probleme serioase. Un candidat la Cameră sau la Senat poate să contribuie cu cel mult 60 de salarii minime brute pe ţară, circa 14.000 de euro. Mediul de afaceri, indiferent că vorbim de persoane fizice sau juridice, evită să împrumute candidaţii, având temerea de a nu intra ulterior în malaxorul justiţiei. La rândul lor, marea majoritate a celor care ar dori să fie candidaţi fie nu au venituri din care să-şi permită o contribuţie de până la 14.000 de euro, fie nu au venituri licite, prin care să justifice provenienţa sumelor respective. Din acest motiv, unii candidaţi la primării, precum Emil Boc la Cluj, au recurs la soluţia unui împrumut bancar pentru nevoi personale.
Trăgând linie, prin acest mecanism de finanţare a campaniilor, dreptul de a fi ales este mai degrabă unul cenzitar, decât unul universal. În ciuda declaraţiilor de promovare a tinerilor, a oamenilor noi în politică etc., partidele sunt – mai mult sau mai puţin – sever restricţionate în privinţa selecţiei candidaţilor pentru locurile eligibile. Iar această restricţie de selecţie are efecte asupra calităţii şi prestaţiei candidaţilor.
Chiar şi cu limitările de mai sus, partidele au reuşit să strângă sume considerabile pentru această campanie. Conform Autorităţii Electorale Permanente, partidele au declarat contribuţii totale de 32,5 milioane lei în perioada de până la 1 decembrie. Ordinea a fost următoarea: PSD 11,3 milioane lei, PNL 10,6 milioane lei, PRU 2,8 milioane lei, PMP 2,5 milioane lei, ALDE 2,4 milioane lei, USR 1,05 milioane lei [1].
Trecând la partea de cheltuieli, legea a stabilit restricţii în privinţa tipurilor şi cantităţii de propagandă electorală. Mai sus am amintit de dispariţia produselor marcate electoral. A doua mare noutate constă în dispariţia publicităţii stradale costisitoare (banere, mash-uri, cuburi, panouri electorale etc.). Pe partea de materiale tipărite, campania a fost redusă la pliante, calendare de buzunar şi alte tipărituri, cele mai multe puţin costisitoare.
Rezultatul practic al noilor reglementări constă în restrângerea canalelor de comunicare cu electoratul la televiziune şi internet, de unde mutarea aproape în totalitate a campaniei pe televiziuni şi pe Facebook.
Desigur că legea finanţării partidelor şi campaniilor electorale are imperfecţiuni, ca orice lege. Consider că mecanismul de finanţare prin contribuţii ale candidaţilor este profund viciat. Legea mai are şi o sumedenie alte probleme, care nu au însă loc aici să fie expuse.
Faţă de obiecţiile aduse legii finanţării partidelor şi campaniilor electorale de către lideri de partide, candidaţi şi alţi politicieni, am două observaţii. Prima, cei mai vocali contestatari sunt chiar cei care au participat la negocierile pentru elaborarea legii şi care au votat-o ulterior în parlament. Oare nu au ştiut ce votează?! A doua, deficienţele legii au fost deja observabile la alegerile locale. Fereastră de oportunitate pentru revizuire a existat, dar nimeni nu a făcut nimic.
O altă cale pentru a vedea în ce măsură legea campaniilor electorale este sau nu este de vină pentru slaba calitate a campaniei derivă din comparaţia cu prezenţa la vot de la alegerile precedente, când legislaţia era cu totul alta. Prezenţa la vot de la alegerile locale 2016 a fost de 48%, la un nivel comparabil cu cea din 2008 (49%) şi sub cea din 2012 (56%). Campania electorală din 2008 s-a desfăşurat înainte de criză şi rămâne în istoria electorală a României drept campania cu bugetele de campanie cele mai ridicate. Obiectele marcate electoral, publicitatea stradală scumpă au atins atunci praguri greu de egalat. În ciuda acestor lucruri, iată că prezenţa a fost comparabilă cu cea din 2016, cu toate restricţiile aduse de noua lege. Dacă regulile din 2008 s-au aplicat şi în 2012, cum de a crescut prezenţa? Cel mai probabil, pentru că alegerile din 2012 au avut o miză politică foarte clară: alegătorii au putut vota pro sau contra preşedintelui Băsescu şi a măsurilor de austeritate ale guvernului Boc.
Având în vedere toate acestea, calitatea campaniei electorale depinde mai puţin de diverse reglementări legale şi mai mult de calitatea mesajelor partidelor, de credibilitatea şi prestaţia purtătorilor de mesaj, în primul rând a liderilor de partid.
Din acest punct de vedere, campania din 2016 a avut multe similitudini cu cea din 2008: promisiuni de măriri salariale şi de pensii, pe de o parte, şi scăderi de impozite, pe de altă parte, toate puţin credibile; mesaje vagi sau orientate exclusiv către propriul electorat. Mesajele partidelor lasă de dorit pe componenta ideologică și nu spun mai nimic despre: în ce fel de lume trăim și în ce fel de societate ne dorim să trăim. În ciuda sumedeniei de dezbateri TV, dominantă a fost atitudinea de non-combat. În pofida declaraţiilor belicoase, liderii de partide s-au desfăşurat fără riscuri, evitând dezbaterile electorale directe ori pe mari teme dinainte stabilite. În cele din urmă, nivelul campaniei depinde şi de nivelul candidaţilor, iar în politica românească din această perioadă standardul este, din păcate, destul de jos.
[1] Comunicat de presă al AEP, disponibil la adresa www.roaep.ro/prezentare/comunicat-de-presa/comunicat-de-presa-305
