Am citi cu mult interes studiile lui Vladimir Pasti şi Iulian
Stănescu[1].
Ei constată că, după întreaga perioadă postcomunistă, nu avem o Agendă
socială de dezvoltare. Eu aş spune mai apăsat: România nu are un PROIECT
DE ȚARĂ. Sunt şi eu nemulţumit că partidele politice în disputele
electorale nu luptă cu programe de dezvoltare social-economică a ţării, ci cu
injurii. Timid, câte cineva formulează în spaţiu public o întrebare /
constatare: dar voi, ca partide importante, fie criticaţi guvernul actual, fie,
la guvernare, explicaţi de ce guvernaţi aşa, dar vă feriţi să spuneţi ce vreţi
să faceţi în viitor.
Cum se explică lipsa unor „proiecte de ţară”? Ca sociolog, nu
trebuie să mă mir de ce realitatea este aşa cum e, ci trebuie să o iau ca un
fapt şi să o explic. Deci, de ce partidele politice româneşti se feresc să
formuleze Proiecte de ţară? Şi,
atunci, cum se diferenţiază ele în competiţia lor politică? Am putea crede că
partidele sunt ca echipele de fotbal. Ele se diferenţiază prin nume, dar toate
au aceleaşi reguli şi strategii, aceleaşi obiective. Ele se diferenţiază doar
prin performanţa lor: cine câştigă campionatul. Sunt partidele ca echipele de
fotbal ? Nu cred că ele sunt chiar ca echipele de fotbal, dar uneori cam aşa se
comportă. În opţiunile lor fundamentale ele se diferenţiază totuşi, chiar dacă
asta nu e clar în discursul public. Ele nu promit doar o bună guvernare, ci vor
şi să promoveze opţiuni politice de perspectivă.
Două opţiuni pentru partidele din România
Înaintez o ipoteză. În contextul României actuale, partidele se
diferenţiază, nu neapărat explicit, după modul în care tratează cuplul
economie-societate.
Aici găsim două opţiuni distincte ale partidele româneşti: mondialism/europenism
versus naţionalism. Scuze pentruacest ultim termen, de care ne e
frică să-l folosim public, deşi nu prea înţeleg de ce. Naţionalismul este ceva
bun, promovarea interesului ţării, a naţiunii, a comunităţii tale. Sunt şi
extremisme. Dar, ciudat, nu avem termeni distincţi pentru a diferenţia
naţionalismul bun, normal, de cel „rău”, exagerat.
Economia din România este o parte a economiei mondiale, desigur şi a economiei europene. Nu e clar însă cum putem vorbi şi de o economie românească. Economia europeană
tot mai mult se comportă ca o economie distinctă, cu propriile sale
reglementări şi interese în relaţiile cu alte zone economice. Întreprinzătorii
economici se comportă ca actori liberi care se supun doar regulilor pieţei
mondiale şi a celor europene. Statele europene nu mai stabilesc propriile lor
reguli ale pieţei economice, ci Uniunea Europeană (UE) dezvoltă regulile sale.
În sistemul socialist, economiile erau naţionale, cu un grad ridicat de
coerenţă internă, relaţiile economice externe sunt reglate de sistemul politic
naţional. Odată incluşi în economia de piaţă mondială, economia românească
tinde să devină o ficţiune.
Întreprinderile economice „cu sediul în România” sunt entităţi
care acţionează independent pe piaţa mondială/europeană. Antreprenorul privat
este orientat de propriul interes, dacă nu, riscă să dispară în competiţia
mondială. El nu are sentimente naţionale. Dar pentru că funcţionează în
România, are efecte importante asupra societăţii româneşti şi se confruntă cu
unele limitări. Efecte, nu responsabilităţi. Întreprinderile sunt
importante pentru ţara în care funcţionează: creează locuri de muncă, oferă
salarii, adică venituri populaţiei, plăteşte impozite, dar interesul lor nu
este să contribuie la bunăstarea ţării. Interesul lor este să angajeze cât mai
puţini salariaţi şi să dea salarii cât mai mici; să preseze politic pentru
impozite cât mai reduse.
Intervenţia statului în economie este mai mult limitativă: legi care limitează
activitatea (salariul minim, să nu polueze mediul, să plătească concedii de
odihnă, de naştere sau de boală). Întreprinzătorul privat nu are fundamental o
orientare prosocială. El mereu se plânge că societatea în care funcţionează îi
impune prea multe restricţii.
Societatea, interesată de propriile sale necesităţi, încearcă
să negocieze cu politicul şi cu întreprinzătorii economici, dar de cele mai
multe ori este partenerul mai slab. În acest cuplu, statul, ca reprezentant al
societăţii, poate avea o orientare activă sau una pasivă.
Paradigma mondialistă
În cei treizeci de ani de tranziţie, statul român a avut faţă
de economie mai degrabă o orientare pasivă.
Politica economică a fost centrată pe reforma juridică, promovarea
reglementărilor economiei de piaţă, şi pe privatizarea economiei. În toţi
aceşti ani nu a existat o politică de creştere a economiei şi nici de creare de
locuri de muncă. Tipică este atitudinea politică exprimată public de Traian
Băsescu, în calitatea lui de preşedinte: „dacă nu au loc de muncă nu e problema
statului: să meargă în străinătate”. Politica salarială a fost dominată de
opţiunea „salariului mic”, cu justificarea de a atrage investitorii străini. În
rest salariul trebuie menţinut la un anumit nivel doar pentru a se evita
conflicte sociale majore. În rest, o intervenţie limitativă.
Statul român a fost în perioada de tranziţie un reprezentant
slab al interesului societăţii româneşti: neglijent, de exemplu, în protejarea
interesului societăţii în exploatarea resurselor naturale (tolerarea jafului
pădurilor, resursele naturale, petrolul şi gazele naturale de exemplu, sunt
exploatate cu maximizarea profitului, cu beneficii marginale pentru
societate). Politicul, în această
paradigmă, exprimă mai mult interesele capitalului, mai ales a celui străin.
Capitalul autohton este mai degrabă neglijat. În această paradigmă a dominat
politica statului mic.
Dar societatea? Dacă economia creşte, automat societatea va
avea beneficii. Necesităţile societăţii sunt satisfăcute de creşterea
economică, şi în acest domeniu statul trebuie să aibă o intervenţie minimală.
Funcţiile sociale ale statului au fost menţinute la nivel de avarie. Politica
de privatizare a serviciilor (sănătatea, chiar şi educaţia) este o direcţie de
retragere progresivă a statului din
sfera socială.
Efectul inevitabil al acestei paradigme este accentuarea polarizării sociale, îmbogăţirea unui
mic segment social şi sărăcirea unei mase mari a comunităţii. De serviciile
private va beneficia segmentul social bogat. Masa populaţiei va avea acces tot
mai limitat la servicii publice subfinanţate. La începutul anilor 90, ca efect
al şocului privatizării, s-a estimat că în jur de 40% din populaţie se
confrunta cu riscul sărăcirii. Atunci, o asemenea estimare părea a fi exagerată. După aproape 30 de ani
de tranziţie de succes şi ieşire din marile dificultăţi ale reformei, din
starea de polarizare socială severă nu am ieşit. Estimările actuale plasează
proporţia de sărăcie la aproximativ 37-38%, adică la acelaşi nivel produs de
şocul tranziţiei.
Care este atunci rolul politicului? Politicul este dominat în contextul României
de filozofia „statului de drept”, adică redus la asigurarea cadrului juridic,
în rest, statul să aibă un rol economic şi mai ales social cât mai redus cu
putinţă.
În această paradigmă un proiect de ţară nu are sens. Ce este
ţara? Un spaţiu în care economia funcţionează. Societatea va fi automat
asigurată de economie, nu e nevoie de un proiect de ţară al politicului.
Societatea să fie mulţumită că PIB-ul este în creştere.
Noi, cetăţenii, ne plângem că în competiţiile politice
partidele nu vin cu programe, nu fac declaraţii de intenţii. Dar în această
paradigmă, partidele politice au ca obiectiv prioritar asigurarea funcţionării
„statului
de drept”. Punct. Dacă guvernul asigură cadrul juridic de funcţionare a
societăţii este suficient. Nu e nevoie de obiective, programe.
Putem considera că partidele
pro-mondialiste au ca obiectiv central statul de drept. Punct. Este normal
ca partidele să nu prezinte în competiţia politică programe politice. Este
suficient să acuze celelalte partide că nu asigură condiţiile necesare
funcţionării statului de drept şi ele se angajează că o vor face. Atât şi nu
altceva.
Care este susţinerea socială a acestei paradigme politice?
Suportul social masiv al „statului de drept” vine din partea grupului social
care se bazează pe profit („capitaliştii”), mai ales capitalul străin şi cei
care depind sau profită din acest sistem: salariaţii, mai ales ai marilor
companii (locuri de muncă sigure şi venituri comparativ mai mari), dar şi
grupurile politice care luptă pentru statul de drept şi ocupă poziţii
profitabile în sistemul public. Toţi aceştia sunt interesaţi de un stat mic şi
o societate cu nevoile sale ţinută la marginea economiei. Majoritatea populaţiei
are o poziţie politică slabă. Ea este ameninţată de lipsa locurilor de muncă,
subocuparea, de ameninţarea continuă a reducerii cheltuielilor sociale publice:
„prea mulţi pensionari”, sistemul de pensii acuzat continuu că este
„nesustenabil”; privatizarea serviciilor de sănătate.
A doua opţiune: un echilibru economie-societate
Opţiune pentru echilibru economie-societate consideră că
socialul/comunitatea are propriile interese care nu sunt automat satisfăcute de
economie şi trebuie să constituie un obiectiv politic distinct. Implicit,
consideră că interesul naţional, interesul societăţii, este un obiectiv politic
prioritar.
Politicul nu are ca obiectiv doar simpla administrare a ţării, ci o orientare activă de asumare a responsabilităţii pentru dezvoltarea economică şi socială a ţării, pentru soluţionarea problemelor cu care societatea românească se confruntă.
Doar în perspectiva acestei viziuni,
considerarea economiei ca o componentă a societăţii româneşti şi starea
societăţii româneşti ca un obiectiv prioritar al politicului, se poate dezvolta
un proiect
de ţară. Ca simplu observator imparţial, deşi multe critici am şi eu în
calitatea mea de cetăţean, mă pot totuşi întreba de ce partidele de guvernare
sunt acuzate de guvernare dezastruoasă? Pentru că promovează o creştere a
veniturilor populaţiei, o finanţare mai substanţială a sănătăţii? Sau sunt alte
critici a căror formulare nu o găsesc.
În întreaga perioadă a tranziţiei,
toate partidele, în grade diferite, au considerat că societatea nu este un
obiectiv prioritar, ci unul secundar, soluţionat automat prin creşterea
economică; că reforma tranziţiei are un cost social ridicat inevitabil, pentru
care politicul nu-şi asumă responsabilitatea. Nu a existat o politică de
creştere economică, nici o politică de creare a locurilor de muncă, s-a adoptat
o politică a salariului mic; serviciile sociale, sănătate, educaţie, asistenţă
socială, au fost cronic subdezvoltate în comparaţie cu standardele europene.
Toate partidele au promovat viziunea statului mic, cu bugete subdimensionate în
raport cu celelalte ţări europene. Doar în ultimii doi ani guvernarea PSD-ALDE
a promovat o politică de creştere treptată a veniturilor salariale şi a
pensiilor şi o atenţie specială acordată sistemului medical. Pentru asta e
acuzat de guvernare „dezastruoasă”?
Remarci finale
Aş formula câteva concluzii. Pentru viitorul nostru este
important să dăm, în fine, atenţie prioritară societăţii noastre.
- Deşi economia se află într-un proces de mondializare/europenizare, lumea, cel puţin în prezent, este a naţiunilor care se află în parteneriat/cooperare, dar şi în competiţie. Interesul naţional este o prioritate a tuturor politicilor statelor, inclusiv a promovării intereselor economiilor naţionale în competiţie cu celelalte economii.
- Statele europene sunt caracterizate prin promovarea respectării legilor, funcţionarea „de drept”, dar obiectivul politic prioritar este promovarea economiei naţionale şi dezvoltarea social-economică a ţării.
- Mai ales pentru o ţară ca România, aflată încă într-o situaţie de subdezvoltare, este vital să promoveze o orientare activă de proiectare a dezvoltării social-economice, de lichidare a decalajelor economice şi sociale.
- 4. Un Proiect de ţară trebuie să stea în centrul preocupărilor politice, tema centrală a disputelor electorale.
[1] Vladimir Pasti, Probleme
şi politici sociale ale guvernărilor României şi Iulian Stănescu, Agenda socială şi politicile publice în Mihail
Caradaică şi Victoria Soiciu, coord., Stânga şi agenda socială a României,
Tritonic, 2019
