Acest articol[1] a fost provocat de lectura eseului acad. Cătălin Zamfir intitulat “De ce împărații nu sunt aleși de popor?”, publicat pe 22 iulie de revista România Socială. Apreciez foarte mult politica editorială a revistei de a prezenta simplu, clar și pe înțelesul tuturor esențialul realităților sociale și politice românești. Eliberând întreaga dezbatere de îmbâcseala de detalii nesemnificative, de gesturi mărunte, de declarații politice grandilocvente și de formulele apocaliptice utilizate de politicieni și de jurnaliști pentru a atrage publicul și de a-l implica emoțional. Voi încerca să fac același lucru, nuanțând însă teza centrală a acestuia.
Autorul eseului reduce haosul melodramei politice grotești care se desfășoară acum în România la forma sa esențială. Atât de esențială încât dacă dăm deoparte metaforele și exemplificările folosite pentru mai ușoara înțelegere a textului, eseul poate fi redus la o singură idee. Iat-o: “Situația de conflict instituțional quasi-generalizat în care se găsește statul român în prezent și în care deja a atras o parte semnificativă din societate se datorează proastei conceperi a instituției politice fundamentale – Constituția – care nu a respectat riguros acel principiu esențial al democrației politice care este separația puterilor între instituțiile statului.”
Puterile în stat sunt în număr de trei: (1) puterea legislativă, cea care deține monopolul puterii politice de a stabili obiective strategice și o perspectivă de viitor social și de a legitima, prin legi cu efecte asupra întregii societăți, acțiunile tactice de realizare a obiectivului strategic; (2) puterea executivă, cea care pune în aplicare obiectivul strategic elaborând obiective tactice pe domenii de activitate și politici sectoriale legitimate prin legi adoptate de Parlament. Puterea executivă dispune de inițiativă legislativă: dreptul de a propune legi care sunt apoi supuse examenului critic al puterii legislative și mai ales dispune de posibilitatea de a mobiliza resursele necesare; (3) puterea judecătorească, cea care veghează asupra respectării legii de către cetățeni, instituțiile economice și sociale, instituțiile statului și instituțiile politice[2] și rezolvă conflictele de interese din societate în litera și spiritul legii.
Principiul considerat democratic al separării puterilor în stat se aplică foarte simplu și eficient construind trei grupuri de instituții autonome între ele, fiecare având monopolul exercitării unei puteri. Dacă-l pui în aplicare ca atare, te alegi aproape sigur cu un război civil – rece sau fierbinte – căci cele trei grupuri de instituții nu au cum să nu intre în conflict de putere între ele. Din cauza golurilor de reglementare, a căror apariție este firească. Niciun proiect de construcție politică nu poate cuprinde întreaga complexitate a unei societăți deja existente și stabile, necum pe cea a unei societăți în continuă schimbare cum este de cel puțin trei secole încoace societatea capitalistă. Cea pe care ne străduim noi să o construim în România de azi cu rezultate îndoielnice. De aceea, promotorii democrațiilor de toate felurile, din toate societățile, au încercat o pluralitate de soluții, dintre care două au străbătut veacurile.
Prima soluție – și cea mai simplă – a fost aceea de a grupa cele trei puteri într-o singură instituție. Aceștia au fost, așa cum arată și autorul articolului, împăratul, sau regele, sau dictatorul, sau tiranul[3]. Cum și puterea, devenită arbitrară, a acestuia trebuia legitimată, s-a apelat la o instituție legitimatoare superioară și inaccesibilă: fie o realitate transmundană, de tipul zeilor, fie o realitate socială la fel de abstractă de tipul “poporului”, sau al științei[4], fie pur și simplu puterea de represiune (militară) de care dispunea. Cea de a doua soluție a fost de a separa puterile în stat și de a institui o putere mundană (adică existentă în viața reală a societății), superioară tuturor instituțiilor statului și care să arbitreze între ele. În cea mai mare parte a istoriei cunoscute această instituție a fost, de regulă, dar cu excepții notabile, religia instituționalizată și birocratizată. În evul mediu creștin occidental a fost Papalitatea; în Orientul Apropiat medieval a fost califatul, etc. În Țările Române de exemplu a fost Divanul sau Dieta (o reuniune a vârfurilor aristocrației locale). Iar în țările capitaliste moderne, de la Cromwell încoace, trecând prin revoluțiile americane și franceze ale secolului al XVIII-lea, această putere revine alegătorilor și instituțiilor reuniunii reprezentanților lor, denumită de obicei Parlament.
Niciuna dintre aceste două soluții nu s-a dovedit a fi mai bună decât cealaltă. Conflictele dintre instituțiile puterii au continuat, cu apelări mai multe sau mai puțin eficiente la susținerea marilor grupuri sociale din societate. Adică, cum ar zice eminentul jurnalist și “studinte în drept” Rică Venturiano: ‘poporul’. Căci, până la urmă, indiferent de proiectul politic, de structura distribuției puterii între instituții și de conflictele și bătăliile dintre ele, arbitrul tuturor acestora este societatea. Care este nu numai atât de complexă încât nicio structură instituțională proiectată de elitele conducătoare nu o poate ține sub control, ci mai este și în continuă schimbare. Aceasta este situația României în prezent și dinamicii sociale i se datorează actualul impas al statului, mai degrabă decât al societății românești. Câtă vreme mari grupuri sociale din societate nu sunt mulțumite sau resemnate cu ce le revine din producția societății ca urmare a modului în care se repartizează această producție în societate (adică ordinea socială), ar fi absurd să ne așteptăm la armonie la nivelul elitelor politice. În orice regim politic. Și cu atât mai mult într-o democrație, regim politic care a deschis posibilitatea reprezentării politice a oricărui grup social semnificativ din societate.
Nu este aici locul de a analiza actualul impas social care a generat impasul politic în care ne aflăm și care, la rândul său, a generat conflictele instituționale de la nivelul statului român. Dar este locul să constatăm că o simplă schimbare instituțională – de exemplu trecerea de la actuala Constituție a unei republici semi-prezidențiale – care distribuie puterile politice ale societății între diferetele instituții legislative, executive și ale puterii judeătorești nu va rezolva niciodată problema.. Nici măcar construind o instanță de arbiraj între acestea care este incontestabilă – CCR.
Acad. Cătălin Zamfir propune ca soluție simplă, imediată și la îndemână, modificarea Constituției astfel încât România să devină o republică parlamentară. Nu discut aici nici virtuțile, nici slăbiciunile regimului politic parlamentar în opoziție cu cel prezidențial sau semi-prezidențial.. Toată lumea cunoaște regimurile politice ale unor republici parlamentare vest-europene precum Italia, Portugalia sau Germania, ca și a unor regimuri politice denumite “monarhii constituționale” precum UK, Olanda, Spania, Danemarca etc. în care rolul șefului statului este doar simbolic și strict formal. Dar poate ar merita să fie menționat și faptul că și în condițiile în care întreaga autoritate executivă trece în atribuția premierului, modificarea constituțională este insuficientă. Și Republica Socialistă Română a fost un stat cu un regim parlamentar, dacă utilizăm pentru definirea lui doar criteriul modului de alegere – și deci de legitimare a acestuia. Căci Președintele României socialiste – adică Nicolae Ceaușescu, singurul care a ocupat această funcție – era ales de către parlament și nu nemijlocit de către electorat.
Iar aici ajung la principala mea teză, cea pe care am încercat să o argumentez până acum. Aceea că principala problemă a României postcomuniste nu este cea a diferenței modului de legitimare a diferitelor funcții și autorități politice. Și nici cea a distribuției puterii executive între două centre executive – președintele și guvernul. Avem o istorie politică post-comunistă de aproape trei decenii dominată de-a lungul întregii perioade de conflictele dintre instituțiile de exercitare a celor trei puteri în stat. Nu există în aceste trei decenii niciun președinte care să nu fi intrat în conflict măcar cu unul dintre guvernele care s-au perindat în mandatul său. A fost conflictul dintre Ion Iliescu și Petre Roman din perioada primului mandat de doi ani ai acestuia. A fost conflictul dintre Emil Constantinescu și Radu Vasile pe perioada guvernului condus de acesta. A fost conflictul dintre Ion Iliescu și Adrian Năstase în perioada celui de al treilea mandat al lui Iliescu. A fost conflictul dintre Traian Băsescu și Călin Popescu-Tăriceanu în primul mandat al lui Traian Băsescu. Dintre acesta din urmă și componenta PSD din guvernul Boc1. Dintre acesta și componenta PDL din guvernul Boc 2. Dintre acesta și Mihai R. Ungureanu. Dintre acesta și guvernul condus de Victor Ponta. A fost conflictul dintre Klaus Iohannis, și următorii 4 premieri PSD într-o perioadă de numai 4 ani (dintr-un mandat de 5 ani). Iar conflictul va continua și în următorul an de mandat.
Iar după aceea se va relua, indiferent cine este la guvernare și cine este președinte și dacă alegerile prezidențiale și parlamentare sunt simultane sau nu. Este o situație cât se poate de păguboasă pentru societatea românească care a devenit astfel structural neînstare să urmărească un proiect strategic de dezvoltare nici măcare pe termen scurt. Există o mare nevoie de continuitate și stabilitate politică pe care societatea o resimte și o cere. Așa cum o resimt și o cer și partenerii internaționali ai României și piețele internaționale. Pe scurt, noi ca societate avem o realitate politică problematică, instabilă și dăunătoare pe care trebuie să o înlăturăm. Iar problema nu o putem rezolva până nu-i cunoaștem cauzele și nu suntem în stare să acționăm eficient asupra lor.
Principalul loc în care sunt deocamdate căutate aceste cauze este regimul politic. Adică setul de reguli care reglementează distribuția și legitimarea distribuției puterii în stat. Cum acest set de reguli sunt consacrate de Constituție tocmai pentru a fi stabile o perioadă lungă de timp, cei mai mulți politicieni și specialiști ai politicii se gândesc la schimbarea lor, adică a Constituției. Pentru că identifică drept rădăcină a tuturor realizărilor și neîmplinirilor perpetuu-ul conflict președinte-premier. forma cea mai evidentă și vârful eisberg-ului, adică partea cea mai vizibilă public a conflictelor politice din societatea românească. Iar aceasta, ne spune orice analiză, se datorează divizării puterii executive între 2 centre cu atribuții diferite, dar cu puteri relativ egale. Soluția este simplă, imediată și eficientă: schimbarea Constituției pentru a concentra puterea executivă într-un singur centru în loc de două, acesta fiind guvernul Guvernul, care este controlat de Parlament; în vreme ce președintele ales de electorat nu este controlat de nimeni.
Trebuie să recunoaștem că soluția republicii parlamentare și a președintelui fără atribuții reale de putere executivă are mari șanse să elimine conflictele dintre președinte și premier în viitoarele guvernări ale României. Cel puțin le va elimina pe acelea care se datorează ambițiilor personale ale președinților democratic aleși de a fi “un pic regi”. În plus, este simplă și realizabilă. Căci tot ce este necesar este de a schimba un text de pe o hârtie și nimic nu este mai ușor de a face asta. Va rezolva asta problema conflictelor ireductibile din interiorul guvernării societății românești?
Ca sociolog nu pot decât să apreciez că “în niciun caz”. Căci rădăcinile acestor conflicte sunt mult mai adânci decât hârtia pe care este scrisă Constituția. Ele se află adânc înfipte în realitățile sociale, economice și culturale românești. Iar partea lor cea mai vizibilă, de la nivelul încăierării politice quasi-generalizate și care tinde acum să se amplifice, conflictul Președinte-Premier se va diminua brusc prin concentrarea controlului politic al întregului sistem de instituții ale statului în mâinile premierului. Puterea și, cu această ocazie, prestigiul Parlamentului va crește. Președintele își va pierde din importanță imediat ce își va pierde principalele pârghii executive de care dispune – CSAT, Serviciile de Informații, Justiția și Armata, precum și desemnarea premierilor propuși spre alegere Parlamentului.
Dar conflictele vor rămâne. Se află în însăși structura socială a societății și în relațiile dintre marile grupuri sociale. Ele nu vor dispare, ci se vor deplasa pur și simplu spre conflicte între alte instituții ale sistemului politic și statal. În cel mai bun caz. În cel mai rău caz, se vor dezvolta latent până la punctul de explozie, precum în 1989. Căci atîta vreme cât conflictele din interiorul elitei politice vor fi doar expresia vizbilă și spectaculoasă – vârful icebergului unor conflicte sociale grave și profunde – nicio schimbare a regulilor politice nu va împiedica manifestarea lor. Singurul mod de a elimina aceste conflicte este de a schimba societatea, nu de a-i schimba relațiile între instituțiile sistemului politic.
[1] Acest articol a fost elaborat pentru revista România Socială, editată de ICCV, varianta online. 03.08.2018. © Vladimir Pasti 2018
[2] Convingerea că puterea judecătorească “face dreptate” este o superstiție. În orice societate “dreptatea” înseamnă în conformitate cu normele morale ale societății sau a unuia sau mai multor grupuri sociale. Or, puterea judecătorească nu rezolvă conflictul de interese pe bază de norme morale sau valori naționale, etc. ci pur și simplu pe criteriul respectării sau nu a legilor în vigoare. Indiferent de cât de drepte, adică de conforme cu un anumit sistem de valori sunt aceste legi.
[3] Eseul acad. Zamfir evită instituția dictatorului din motive de simplificare a realității. Dar dictatorul sau tiranul, sau lordul protector (Cromwell), sau Primul consul (Napoleon), sau Il Duce (Benito Mussolini), sau Der Fuehrer (Adolf Hitler), sau Conducătorul (Ion Antonescu) , sau liderii partidelor comuniste, au existat și au îndeplinit funcții politice echivalente cu cele ale unui rege.
[4] Spre deosebire de împărați/regi care fie erau mandatați de divinitate, fie erau ei înșiși o divinitate (faraonii egipteni, împărații romani, papii, etc.), dictatorii comuniști se legitimau prin propria cunoaștere științifică superioară – genialitatea lor. /
