Are oare sens să discutăm despre identitatea sociologiei româneşti? Iată o întrebare, care, deşi poate înfuria pe mulţi, trebuie pusă înainte de a examina orice altă chestiune legată de această identitate care, din păcate, este presupusă ab initio.
Dacă ne păstrăm o neutralitate ideologică necesară, observăm cu uşurinţă că identitatea sociologiei româneşti, ca şi identitatea „altor” sociologii, dintr-un spaţiu naţional sau altul, are o realitate din ce în ce mai firavă. De altfel, este un adevăr elementar: ştiinţa este universală şi deci nu poate fi închisă într-un domeniu anume al existenţei, fie chiar şi unul atât de privilegiat de ideologii, cum este câmpul naţional. Or, sociologia aspiră şi ea de la naştere la statutul de ştiinţă, chiar dacă şi astăzi i se mai contestă încă această aspiraţie. Este adevărat că o conjugare a ştiinţei cu „mândria naţională”, are, cel puţin la începutul dezvoltării acesteia într-un context naţional, o valoare de stimul care nu trebuie să fie ignorată. Dar stimularea este reală numai în mediile educaţionale şi în mobilizarea unor resurse pentru efectuarea de cercetări în perioadele incipiente şi nu în corpul propriu zis al ştiinţei în cauză. „Sociologia românească” este un termen care ţine de politicile naţionale şi nu de sociologie ca ştiinţă.
Sigur că dacă o comunitate a sociologilor susţine şi chiar construieşte o identitate proprie şi o motivează ideologic, această identitate dobândeşte o realitate tot atât de pregnantă pe cât de insistentă şi consistentă este această susţinere. Dar este oare justificată o asemenea orientare? Poate, sau aproape sigur, dacă prin această opţiune se poate clarifica situaţia din această disciplină pe care o numim sociologie şi se pot atrage resursele necesare pentru stimularea cercetărilor ştiinţifice valoroase.
Sociologia „românească”, mai adecvat ar fi să spunem studiile sau cercetările sociologice româneşti, se află însă într-o situaţie specială, comparabilă în bună măsură cu studiile sociologice din fostele ţări comuniste. Date fiind condiţiile în care s-au realizat, în regimul comunist: distrugerea fizică şi morală a sociologilor interbelici sau exilarea lor; amestec brutal al partidului-stat în cercetările de sociologie; pregătirea precară, dominată de şabloane ideologice, a „noilor” sociologi – scopul fiind de a deveni „soldaţi devotaţi ai partidului pe frontul ideologic” –; transformarea ignoranţei active în criteriu de evaluare a sociologiei şi sociologilor; îngustarea câmpului de studiu şi diminuarea resurselor alocate, culminând cu desfiinţarea specializării universitare în disciplina la care ne referim, studiile de sociologie au fost golite de substanţă sau condamnate la un statut marginal. De acest statut „s-au bucurat” mai ales studiile sociologice consistente sau inovative, fiind îngropate – atunci, dar şi acum (oare de ce?) – sub apăsarea de plumb a conspiraţiei tăcerii.
Una dintre explicaţiile posibile ar fi că în acest domeniu s-a impus, cu sprijinul larg al birocraţiei de partid, mediocritatea. O mediocritate atât de puternic înrădăcinată în subconştientul cercetătorilor sau a criticilor colaterali încât chiar şi studiile originale sunt minimalizate sub prezumţia de mediocritate. În acest fel sociologii pot fi absolviţi de orice responsabilitate pentru că nimeni nu ar fi reuşit să spargă cenuşiul şi platitudinea unor cercetări sub-empirice ori inconsistenţa studiilor „partinice”.
Dar nu şi de sentimentul culpabilităţii pe care putem să-l observăm în rândul sociologilor maturi ca şi în dezbaterile despre „sociologia românească”. Chiar şi încercarea de a identifica un asemenea câmp, cu scopul de a contura oarecare merite în domeniu, provine în bună măsură din acest sentiment/resentiment, care poate fi considerat o altă explicaţie pentru situaţia încă tranzitorie din sociologie.
Această situaţie, la care se adaugă lipsa eforturilor serioase de dezbatere şi cercetare în domeniul sociologiei (în afara sondajelor de opinie, nici o iniţiativă de cercetare nu are o finanţare semnificativă), întreţine un complex de inferioritate al sociologilor români faţă de ceilalţi sociologi care întreprind cercetări de valoare şi mai ales sunt cuprinşi în grupuri şi comunităţi bine susţinute şi finanţate în aşa fel încât sociologia – şi mai ales sociologia comparativă – se bucură de susţinere şi de influenţă în medii sociale semnificative.
1. Imixtiunile politice şi ideologice care s-au produs în ţara noastră în domeniul sociologiei au fost, în vechiul regim, atât de dure şi de întinse încât imediat după 1989, doar tradiţiile interbelice mai puteau legitima chiar şi o firavă intenţie de abordare sociologică. Conflictul latent, care, din fericire sau poate din nefericire, nu s-a declanşat a avut de asemenea un rol important în întreţinerea unei „timidităţi” uşor vinovate. Unii sociologi s-au orientat imediat spre lucrări şi cercetări de sociologie contemporană din Occident, acomodându-se rapid regulilor care domină în comunităţile ştiinţifice de aici. Alţii au încercat să redescopere şi să impună tradiţii autohtone din domeniul sociologiei.
Până la urmă domeniul care s-a impus cel mai mult a fost cel mai uşor şi mai ispititor de abordat, pentru că este predominant tehnic şi este singurul în care resursele financiare sunt relativ mari, anume sondajele de opinie şi studiile de marketing. Iar partidele politice au dovedit o capacitate de adaptare deosebită, folosindu-se din plin de aceste sondaje cu o subtilitate pe care partide cu tradiţie din Occident o pot invidia.
Sociologia nu a fost niciodată un prototip al raţionalităţii, ramurile sociologiei – cele care sunt în general considerate ca discipline ştiinţifice mature – transcend prin excelenţă graniţele disciplinare şi dezvoltă, mai ales în ultima vreme, o linie a comprehensiunii în cercetările efectuate. În plus, nu trebuie să uităm că la noi în ţară, din perspectiva aşa zis marxist-leninistă, raţionalismul a fost promovat într-o formă simplificată, adeseori primitivă, fiind tradus în voluntarisme puerile, generând exuberanţă şi entuziasm celor mai ignoranţi dintre sociologi. Or, toată lumea ştie că raţionalismul voluntarist sfârşeşte întotdeauna prin a substitui realitatea dată printr-una reconstruită subiectiv. Nu întâmplător Francis Bacon promova un principiu după care „intelectualul are nevoie de plumb nu de aripi”, considerat necesar de filosoful englez pentru a atenua exuberanţa sau entuziasmul intelectualului şi a-l face să adâncească demersul său până la limita la care pot fi descoperite adevăruri relative, dar utile.
Sociologii importanţi sunt sceptici în faţa unui raţionalism „militant”, preferând un pragmatism moderat, recurgând adesea la argumente generate printr-o perspectivă comparativă şi ferindu-se de teorii generale atotcuprinzătoare. După „experimentul” marxist şi după eşecul lui Talcot Parsons în elaborarea unei teorii sociologice generale nimeni nu mai pare dispus să se aventureze într-o abordare raţionalistă exhaustivă. Tradiţiile pot constitui într-adevăr un factor de ponderare a entuziasmului raţionalist, mai ales că ele au, în sensul lui Mircea Florian un caracter recesiv şi sunt rezultatul unei înţelepciuni colective îndelung exersate. Iar în faţa exuberanţei este mereu necesar un filtru al unei atitudini mai conservatoare.
S-au exprimat şi puncte de vedere extreme privind situaţia actuală din această disciplină: „Sociologia nu este decât un cuvânt, sub care se plasează diferite activităţi eterogene: frazeologia şi topica istoriei, filosofia politică a săracului sau istoria lumii contemporane; … a scrie istoria sociologiei începând cu Compte, Durkheim, trecând pe la Weber, Parsons şi Lazarsfeld nu înseamnă a scrie istoria unei discipline, ci aceea a unui cuvânt. Nu există continuitate de la un autor la altul în fundamentarea demersului, nici privind obiectul, ipotezele sau metodele; sociologia nu este o disciplină care a evoluat; continuitatea sa nu există decât prin numele care îl poartă, care stabileşte o legătură pur verbală între activităţi intelectuale care au ca singur punct comun faptul de a se fi stabilit la marginea disciplinelor tradiţionale. Între aceste discipline este vid… În acest teren vag dintre vechile discipline au venit să se aşeze succesiv, în amplasamente diferite, întreprinderi eteroclite, care îşi datorează numele de sociologie doar marginalităţii lor. Problema nu este deci de a şti, de exemplu, ce are în comun sociologul Durkheim cu sociologul Weber pentru că ei nu au nimic în comun… (de altfel, deşi contemporani, s-au ignorat reciproc… n.n.). A studia sociologia nu înseamnă a studia un corp de doctrine, cum se studiază chimia sau economia, ci a studia doctrinele sociologice succesive, nişte placita de sociologi prezenţi şi trecuţi (Paul Veyne, Comment on ecrit l’histoire, Paris, Seuil, 1971, p.191).
Veyne nu este singurul. Ralph Turner susţine că „este dificil de imaginat o pradigmă unică aplicabilă totodată problemelor şi nivelurilor de analiză existente în sociologie”, iar Raymond Boudon se referă la perspective diferite, chiar incompatibile în interiorul disciplinei, distingând trei opţiuni metodologice diferite care generează opt concepţii de bază în cercetarea sociologică.
Raţionalismul sociologiei este astfel uşor penetrabil atât în corpul propriu zis al disciplinei, care este mai degrabă un conglomerat – sociologia nu are nici astăzi un nucleu conceptual unanim acceptat –, cât şi în studiile sau cercetările efectuate care pot reflecta experienţe de socializare diferite sau tradiţii specifice.
3. În România a existat o ruptură în sociologie, cu accente chiar radicale, mai ales în primul şi ultimul deceniu al regimului comunist. Perioada interbelică a fost negată „creator” la început, apoi a devenit istorie pentru noile generaţii de sociologi aflate sub o intensă presiune ideologică, morală şi chiar materială. Cea mai mare ruptură s-a dovedit a fi însă cea valorică. Desfiinţarea Institutului Social Român, dispariţia marilor profesori, dispariţia învăţământului universitar de specialitate, cu toate că facultatea de sociologie a fost reînfiinţată pentru scurtă vreme, demonizarea chiar şi a cuvântului „sociologie”, au adus până la urmă disciplina la cheremul unor mediocrităţi, diletanţi sau carierişti.
A existat însă şi continuitate. Să nu uităm că Henri Stahl şi-a derulat cercetările şi după instaurarea comunismului, beneficiind de sprijinul Academiei Române, iar Mattei Dogan, unul dintre discipolii săi, avea să creeze o operă sociologică în Occident. Traian Herseni a revenit, de asemenea, în cercetarea sociologică, chiar dacă prudenţa avea să-l conducă spre opţiuni nu prea fertile. De menționat, de asemenea, sunt cărțile lui Cătălin Zamfir care au o linie de continuitate clară și constituie un nucleu în jurul căruia gravitează azi cercetări sociologice cu adevărat consistente.
Un alt semn al continuităţii îl constituie tendinţele de rezistenţă din rândul sociologilor: s-au efectuat cercetări de teren, care, chiar dacă plăteau tribut „comenzii sociale”, urmăreau şi verificarea unor ipoteze cu caracter ştiinţific, s-au organizat unele sesiuni de comunicări care au întreţinut un anumit tonus în grupurile de sociologi, s-a desfăşurat chiar şi o activitate publicistică în care, aşa cum se exprimau „gorniştii” regimului, „se dădea în Vest pentru a se auzi în Est”. Ca şi în alte domenii, s-a adeverit şi aici că spiritul uman nu poate fi întemniţat definitiv oricâte eforturi s-ar face şi oricât de vigilentă ar fi o tiranie.
Unul dintre cele mai bune exemple ale acestei rezistenţe o constituie şi faptul că în cercetările sociologice de la noi nu se poate vorbi despre o paradigmă marxist-leninistă. Nimeni nu şi-a însuşit serios o asemenea perspectivă, iar cei care au încercat nu au avut forţa intelectuală pentru a o impune, ei fiind nişte simpli activişti de partid cu un orizont intelectual limitat şi cu mijloace rudimentare de comunicare. De altfel, chiar şi ei şi-au pierdut convingerile spre sfârşitul perioadei comuniste, când nu mai era nevoie de cine ştie ce forţă intelectuală pentru a înţelege că este ridicol ca sistemul să mai fie luat în serios. S-a manifestat, în acest sens, un soi de „duplicitate pozitivă”, după formula religioasă: „dă-i Cezarului ce-i al Cezarului…”. Această concesie a fost însă pur formală în toate cercetările sociologice care au contat cât de cât, iar „codul” rezistenţei pare să fi fost spart de public şi unele mesaje receptate. Sociologia a avut rolul ei în explozia socială din decembrie 1989.
4. După 1989, deşi cu oarecare ezitări, cercetarea sociologică din România s-a integrat firesc în câmpul normal al disciplinei, contactele imediate şi diversificate cu Occidentul având un rol important. Paradigma marxistă a fost abandonată, de altfel recursul la această paradigmă nu a fost niciodată complet şi niciodată fertil. Ea a fost impusă, iar încercările interbelice – singurele autentice – au fost repudiate. Nu putem vorbi în România de sociologi marxişti importanţi, iar cercetările „marxiste” au fost mai mult mimate decât abordate serios.
De aceea sociologii români au fost imediat disponibili pentru a se angaja în grupuri de cercetare comparativă iniţiate de mult în Vest sau în dezvoltarea cercetărilor sociologice imediat aplicative, în special a sondajelor de opinie. Empirismul a renăscut – fapt foarte benefic atât pentru impunerea publică a sociologiei, cât şi, mai ales, pentru o viitoare dezvoltare sănătoasă a perspectivelor teoretice fertile. Lipsesc însă, iar această lipsă este deosebit de acută, analizele sociale complexe şi cuprinzătoare care să poată inspira viziuni politice (şi nu numai politice) consistente. Din păcate nu există fonduri pentru a iniţia asemenea analize, deşi necesitatea lor este imperioasă, pentru că una dintre cauzele pentru care politicile de la noi sunt inconsistente este tocmai incapacitatea acestora – devenită deja cronică – de a reflecta realităţile din ţară. Păcat mai vechi, care se originează în chiar începuturile statului român modern. O perspectivă ştiinţifică consecventă şi comprehensivă asupra realităţilor sociale din România îşi mai aşteaptă încă apostolii.