Doctorandul: Stimate Domnule profesor, pot să vă adresez o rugăminte?

Profesorul:     Desigur.

Doctorandul: O chestiune despre ce trebuie să fac eu în  viață.

Profesorul:    Ai probleme cu familia?

Doctorandul: Nu sunt căsători. Și cu asta mă descurc. Nici cu timpul liber nu am probleme.  Știu ce îmi place și…. Problema e cu locul meu de muncă. Am fost angajat într-un minister. Este exact ce voiam. Ca orice tânăr sunt plin de visuri. Vreau să fac ceva pentru societatea în care trăiesc, să fie ceva mai bună. Nu o să schimb eu lumea. Dar vreau să fac și eu ceva.

Profesorul:       Foarte bine. Da, și?

Doctorandul: Tocmai asta e problema. Cred că ministerul în care sunt angajat îmi poate oferi o asemenea posibilitate. În principiu, da, dar nu știu cum să mă integrez în colectivul în care am fost angajat. Aș vrea, dar nu găsesc ce aș putea face.

Profesorul:     Mărturisesc că nu îmi este prea clar. Poate vrei să fii mai precis?

Doctorandul: Iată, am citi cu mare interes o carte  despre stilurile de conducere. Și acolo, m-a convins un model: stilul democrat-participativ. Asta vreau și eu. La locul meu de muncă, împreună cu colegii discutăm ce poate face serviciul nostru ca lucrurile să meargă mai bine. ȘI dacă fiecare face asta la locul lui de muncă, lumea va fi cu siguranță mai bună. M-a entuziasmat. E frumos și logic. Așa trebuie să fie. Sunt într-un colectiv. În cadrul serviciului nostru să gândim împreună cum să îndeplinim mai bine misiunea nostru și să contribuim la funcționarea mai bună în primul rând a serviciului nostru, dar, de ce nu, și a Ministerului și, prin asta, și a vieții noastre sociale.

Profesorul:    Foarte frumos. Și? O faceți?

Doctorandul: Ei, e foarte greu. Mă simt oarecum blocat. Am încercat să pun în discuție niște idei ale mele. Colegii: Ești încă tânăr. Lucrurile sunt mai complicate. Eu: De ce? Colegii: Păi, este un cadrul legal. Trebuie să respectăm legile. Apoi, sunt HG-urile și deciziile conducerii ministrului nostru. E un cadru instituțional în care trebuie să ne desfășurăm munca. Eu: Da, desigur. Dar dacă am o propunere, e normal să o discutăm. Și dacă ea este bună și nu contravine cadrului legal și instituțional…. Colegii:  Și apoi, tu ai uitat că avem un șef. Vorbește cu el. Eu: Desigur, dar stilul de conducere democrat-participativ? Să discutăm cu toți. Am discutat cu el și i-am expus exact ce v-am spus și vouă.

Profesorul:     Și?

Doctorandul: S-a uitat la mine, parcă eram marțian. Și mi-a răspuns: nu înțeleg ce vrei; tu trebuie să mergi pe teren și să culegi datele pe care te-am rugat; de fapt e un ordin de serviciu; ce atâta discuție?ce trebuie să facă serviciul este problema mea. Vedeți, lucrurile nu se potrivesc în niciun fel. Ce ar trebui să fac eu?

Profesorul, încurcat, cade pe gânduri; nu știe ce să răspundă: Ce recomandare să-i fac doctorandului? Da, doctorandul, în principiu, are dreptate și trebuie încurajat să gândească așa. Desigur, să fie disciplinat și să îndeplinească sarcinile. Dar să fie responsabil de ce face el și să contribuie la… Ei, adică la ce? La îmbunătățirea muncii serviciului, da, a ministerului, da, a mediului nostru social, desigur. Dar, cum să o facă, e cam greu să-i spun.  Uau ! Cam are dreptate. E ceva în neregulă aici. Știm cum ar fi bine, dar ne ciocnim de un context. Noi facem parte dintr-un colectiv în care să discutăm împreună, dar de fapt avem un șef.  Și eu mă ciocnesc cam cu aceleași probleme. Și eu știu ce ar fi bine, dar nu prea știu să o pun în practică. Către doctorand: Da, e o problemă dificilă. Dar colegii tăi din serviciu, și ei își pun această întrebare?

Doctorandul:  Am încercat să discut cu câțiva colegi. Un prieten: ce te-a apucat? Tu vrei să schimbi lume? Stai la locul tău. Eu: Adică cum să stau la locul meu? Asta fac, dar vreau să fac ce e bine.

Profesorul, foarte încurcat: Ce sfat să-i dau? Examinează în sinea lui câteva variante:

a. Să se cumințească, să stea la locul lui și să facă ce i se spune. Cine știe ce șef are. Să se certe cu șeful? Poate că nici doctorandul nu știe prea bine care sun regulile, cadrul legal-instituțional pe care trebuie să-l respecte. Dar bunele lui intenții?  Desigur, lumea se schimbă, dar nu e treaba lui. Ce atâtea probleme? Adică ce lume e asta dacă toți aplică această strategie de viață: ”să stea la locul lui””? E drept, doctorandul e cam naiv, dar șeful lui de ce nu-i explică? Dar ceilalți șefi cum se comportă? Toți explică tinerilor naivi și îi ajută ca împreună să schimbe în mai bine activitatea lor colectivă?Sau…

            b. Să nu renunțe și să acționeze ca să facă ce crede că e mai bine, chiar dacă există rezistențe în mediul lui concret. Dar dacă șeful lui se supără și ”ține minte”? Sau să caute alt loc de muncă, aducă un alt șef? Dar ceilalți șefi cum e probabil ca ei să fie?

            E foarte greu să fii profesorul în lumea asta.

            Ca să se lămurească și el,  profesorul se consultă cu un sociolog.

Sociologul: Da, lucrurile sunt complicate. Vezi, chestia cu stilul de conducere democrat-participativ a fost lansat în America prin anii 70. Era atunci la modă. Și la noi s-a încercat să se promoveze acest model. Ideea în principiu e foarte bună. Dar a venit ”managementul științific”, un model diferit. Un fel de birocrație rațională și soft umană. Dar nu decizii colective, ci șeful este cel care decide și este responsabil. El explică, e receptiv la sugestii, dar el decide. Și acest model de șef e ”ideal”. În realitate, marea majoritate de șefi sunt autoritari, de regulă competenți, deschiși la unele propuneri. Dar și șefii sunt angrenați în jocul puterii. Orice șef trebuie să ia în considerare numai de interesul organizației și societății, desigur și de subalternii lui, dar și de șeful lui, nu? Să fim realiști,  în orice organizație sunt și lupte interne pentru putere. Nu e bine, dar le putem ignora? Ce decizie de grup? E frumos, dar…

Asta a fost un vis și în sistemul socialist: munca în interesul colectivității. Dar Partidul decide.

Și în capitalism, patronul are interesul lui. De asta face investiția. Angajatul poate fi bine plătit să-și facă treaba bine, dar și să fie entuziast pentru profitul patronului? Asta e cam o iluzie. Dar poate ne gândim la sistemul public. Acolo se muncește pentru binele întregii colectivități. Salariatul va participa cu entuziasm? Ei, și aici e cam un vis. Ministerul e condus de un ministru numit politic de partidul care a câștigat alegerile. El va face politica partidului, nu ce cred salariații lui. Ministerele sunt conduse de o ierarhie, desigur de preferință rațională și competentă, și în vârful său este partidul care a câștigat alegerile. Ministrul dă orientarea politică a ministerului. Dar și acum nu sunt interese de grup și șefi cu interesele lor?

Un moralist: Lucrurile sunt foarte clare. Toate sistemele sociale produc propriile sale norme de comportare. Pentru ca sistemele sociale să fie bune, ele trebuie să fie ”normale”, adică toți membrii lor să respecte normele. Punct.

Sociologul:  Lucrurile nu stau chiar așa. În lucrarea sa din 1972, Metoda normativă în psiho-sociologia organizării, Cătălin Zamfir a argumentat că sistemele sociale reale, pentru a funcționa, nu pot fi de regulă complet ”normale”, adică toți respectă normele, ci, inevitabil, vor avea un grad mai mare sau mai mic de normalitate/ anormalitate. Funcțional, sistemele sociale reale nu pot avea numai ”eroi morali” care se sacrifică pentru idealurile lor, dar nici numai ”infractori” care încalcă  normele. În sistemele ”normale”  e firesc ca cei mai mulți  să respecte normele, poate puțini vor ”muri pentru dreptate”, iar unii cam încalcă normele. Neplăcut, dar așa se mai întâmplă, iar cei mai mulți, luptă doar din când în când, unii mai mult alții mai puțin.

Pe de altă parte, îți sugerez să-l convingi pe băiatul tău idealist să fie mai prudent. El nu va putea să schimbe lumea. Dar totuși să-l încurajezi să lupte. S-ar putea ca uneori să piardă. Dar, vezi tu, binele nu se realizează neapărat în totalitate. Dar ”binele” trebuie să fie menținut în mintea colectivă, ca aspirație. E de așteptat ca lupta băiatului să-l coste ceva, dar este salvat principiul. Ăsta e rolul pozitiv al eroului care ”moare”. Nu se schimbă neapărat lumea, dar e salvată aspirația de mai bine.