Paradigma globalistă s-a dezvoltat în contextul ideologiei neoliberale. În centrul acestei ideologii stă un model de economie. Economia de piață depășește rapid granițele naționale, devenind o economie mondială. Națiunile/grupurile etnice își pierd rapid consistența, făcând loc unei societăți globale. Diferențele dintre actualele țări se estompează. Desigur, diferențe vor exista, dar ele nu sunt între țări, ci între actorii economici, în funcție de capacitatea și motivarea lor pentru performanță.
Acum trei ani, un student care nu susținea această viziune nu avea șanse să ia o notă de trecere. Dar dacă el ar da examen azi? Nu există o singură lume, ci mai multe lumi, cristalizate în jurul marilor puteri, chiar aflate în competiție politică și economică, chiar pe pragul conflictelor militare.
Paradigma suveranistă se fundează pe o evidență empirică: țările sunt purtătoare ale intereselor economice și politice ale comunităților lor. Actorii economici au o coloratură națională vizibilă. Statele, cu instrumentele lor politice, susțin economia lor, iar actorii economici, chiar dacă nu au o ideologie “naționalistă”, clar mizează pe suportul politic.
Uniunea Europeană ne oferă un caz excelent pentru clarificarea acestei dileme. De la începutul înființării sale, UE a avut obiectivul promovării a ceea ce eu aș numi o “globalizare locală”, europeană. Era evident că “mica” Europă, divizată în multitudinea țărilor sale, nu avea șanse competitive în lumea actuală.
Când Uniunea Europeană s-a înființat, lumea era divizată în două mari lumi, lumea capitalistă și lumea socialistă. Rapid, mulțimea celorlalte țări “în dezvoltare” nu se recunoșteau politic și economic în cele două lumi aflate în conflict, și au căutat coagularea într-o lume a lor, “lumea a treia”. Modelul celor trei lumi, capitalism, socialism și lumea a treia (sau, cum se mai defineau ele, țările “neangajate”) a dispărut în 1989 odată cu căderea sistemului socialist. A existat o nouă lume globalizată? Evident, nu. Uniunea Europeană a avut o mare grijă de a clarifica granițele și de a ține la închiderea sa. Lumea continuă însă să fie divizată. Istoria post-1989 a confirmat această temere. În ultimul an, divizarea lumii a ajuns chiar la marginea unui nou război mondial. Lumea actuală este departe de a fi globală: lumea Occidentală, centrată pe marea putere americană, Rusia și China. Dar restul lumii? Vechea “lume a treia” a fost, trei decenii, confuză, dar pare că își caută și ea o nouă identitate. Dacă șocul Ucrainei se va încheia nu printr-un război mondial, lumea post-Ucraina nu va fi o nouă lume omogenă, ci o lume puternic divizată.
Să ne întoarcem la cazul UE. Cele trei decenii post-1989 UE au fost dominate de visul unei globalizări locale: o Europă în curs rapid de globalizare prin omogenizare. O Europă a națiunilor, dar primul pas este omogenizarea ei economică și politică. Bruxelles-ul a devenit centrul politic al UE. Criza economică actuală a trezit însă Europa din visul ei care s-a dovedit cam naiv: după 30 de ani, Europa riscă să meargă spre o nouă divizare internă. Cazul României și Bulgariei este clar: politica integrării europene riscă să fixeze cel puțin aceste două țări în subdezvoltare. Cazul Shengen, o problemă care părea minoră, a trezit conflictele de interese. A apărut primul caz de conflict între țări în Uniunea Europeană. Austria promovează o politică anti-România șocantă. E doar un caz ciudat? Ei bine, Olanda a devenit clar că și ea are ceva cu România. Marile țări europene, Germania și Franța, nu par să susțină România în acest conflict. Și Suedia, care conduce în această perioadă Uniunea Europeană, face un pas înapoi. E doar o neînțelegere politică? România se trezește și constată că în noua Europă, ea este supusă unor noi forme de exploatare. Austria vrea pădurile, Olanda vrea porturile, iar România mai are încă multe alte oportunități tentante. Vă rog, poftiți! Visul unei Uniuni Europene omogene, din țări în curs de topire prin co-dezvoltare, se confruntă cu explozia de interese naționale.
Era de așteptat să apară și o criză a procesului de integrare de tip Bruxelles. Noua birocrație s-a dovedit a avea o legitimitate discutabilă, care prezintă și ea corupții uluitoare, cu efecte dezastroase pentru țări ca România.
România a făcut timp de 33 de ani o eroare pe care o plătim acum. A avut iluzia că am intrat într-o Uniune Europeană binevoitoare și suportivă. Interesele naționale au fost tratate ca o reminiscență a trecutului. Să sperăm că ne-am trezit. Lumea actuală este un spațiu în care țările, beneficiind firește de oportunitățile de cooperare, își promovează interesele lor și trebuie să înțelegem că dacă nu ne susținem interesele noastre, nimeni nu o va face.
