Am ales ca profesie sociologia pentru că realitatea social ”văzută” pe fereastră e foare parțială. Am nevoie să văd realitate mult mai mult decât ”văd la fereastră”. Sociologia este un mare producător de ”fapte”. Ea oferă o descriere diferită a realității, cu mijloace proprii: fapte obiective și subiective obținute prin interviuri, chestionare, statisica social-economică. Ce văd pe fereastră e înlocuit cu tabele și grafice.
Dar am avut și dezamăgiri. Obținute cu mari eforturi, datele din marile noastre tabele nu spun mare lucru. 3,45.. și 3,70 și… Adică ? Ei și ? E mult sau puțin ? Noi, sociologii, avem o problemă. Luăm datele pe care le producem ca ”date” și nu ne îngrijorăm dacă este cazul. Să realizăm că, în sine, faptele nu vorbesc încă. Ele nu spun clar ce semificație au. De abia acum vine partea a doua a analizei sociologice: după culegerea de date, să faci datele să vorbească, dar nu orice, ci lucruri interesante. Ați avut și voi o asemenea dezamăgire în fața datelor ?
De la începutul ”tranziției” noastre mă obsedează întrebarea: țările foste socialiste angajate într-un process de schimbare au adoptat ele aceeași strategie ?
Dacă da, ne așteptăm să aibă rezultate similare.
Datele disponibile au sugerat că țările fost socialiste au avut opțiuni de politică socială destul de diferite[1].
Care este rezultatul acestei diferențe de orienare politică ? De exemplu, cum arată harta europeană a sărăciei ? Sărăcia este efect al gradului de creștere economică, la care se adaugă și opțiunile politice.
Consult câțiva colegi sociologi. Imaginea lor, ca de altfel și a mea, poate fi rezumată astel: țările nordice, traditional cu o orientare socialist-democrată (Suedia în primul rând, dar și Finlanda), au nivelul de sărăcie cel mai scăzut; urmează, la o anumită distanță, țările europene occidentale dezvoltate; la o diferență semnificativă și mai mare țările foste socialsite care încearcă să se apropie de standardele europene, cu nivelul sărăciei mult mai accentuat. ”Costul social al tranziției” încă se plătește.
Am în față unele date despe starea actuală a societății europene: un indicator al UE, Riscul de sărăcie or excluziune.
Reproduc un graphic oferit de Eurostat.

Datele prezentate de EUROSTAT sunt șocante.
În primul rând situația României în 2021 este absolut îngijorătoare: 34,4% români sunt ”săraci orexcluși”.Enorm. Când pe baza cercetării noastre în 1993-94, o perioadă critică a tranziției noastre, am estimate că gradul de sărăcie în România era de 37% am fost criticat că exagerez. După 30 de ani e tot cam atât. E drept găsesc și alte date: sărăcia e mai scăzută cam pe la 25%. E cam greu de crezut că mulți excluși nu sunt și săraci. Eu cred că sărăcia și excluziunea sunt situații complemntare, nu alternative. Poate sunt unele excepții, unii excluși nu sunt săraci, dar foarte puțini. E o chesitiune de metodologie. Teoretic lucrurile sunt insuficient de clarificate. Îngrijorător este, în această situație, ce vom afla curând că a fost situația în acest an, 2022. Cu siguranță, sărăcia și excluziunea au depăși senibil 40%. Și situația nu poate să fie mai bună nici în 2024.
Țara cu cel mai ridicat nivel de sărăcie/ excluziune în UE, România, este urmată la o oarecare distanță de Bulgaria. Suprinzător, dar și ea la distană, urmează Grecia, recent ieșită dintr-o criză care a șocat întreaga Europă.
Dacă situația României ne îngreijorează pe noi, situația socială a Europei este ciudată. Nivelul cel mai scăzut al sărăciei și excluziunii nu sunt țările occidentale dezvoltate, așa cum am crezut, ci două țări fost socialsite, Cehia (10,4%, de peste trei ori mai scăzut decât România, și la jumătate din mediat europeană, 21,7%), urmată de Slovenia. Finlanda pe locul 3, dar surprinzător, pe locul 4 Slovacia și pe locul 6 Polonia. Suedia, țara rcunoscută mult timp ca un model de vârf, se plasează de abia pe locul 8 (!). Cele mai multe țări europene occidentale dezvoltate prezintă un nivel de sărăcie relativ ridicat, unele plasae apropiat de media europeană (21,7, enorm !). Unele țări, Portugalia, Spania, Italia, prezintă o stare de sărăcie peste media europeană. În acest grup, peste media de sărăcie a UE, se plaseză și cele 3 țări baltice.
Câteva concluzii politice.
După 32 de ani, mulți coleg consider că am ieșit de mult din ”tranziție”. Și au dreptate, dar lucrurile trebuie privite și din altă perspectivă. Politica noastră a tranziției a produs o societate subdezvoltată. Și riscăm să continuăm aceiași strategie păguboasă care ne consolidează starea de subdezvoltare. Dacă vrem să ieșim din subdezvoltare e nevoie de o schimbare de viziune.
Surprinzător este că prietenii noștri, liderii politic, nu par a fi deloc îngrijorați de situația actuală a țării. România și-a consolidat poziția de cea mai slabă țară a Uniunii Europene. Și nu sunt interesați să exploreze posibilitățile de depășie a acestei situații.
E clar, aceste date aruncă în aer imaginea pe care cu toții (nu numai noi românii) o aveam despre ”tranziția” în Europa. Nimeni nu mai poate susține obsesia ideologică: tranziția s-a ralizat pe baza unei strategii commune; ci a existat o largă diferență de politici ale tranziței, cu rezultate foare diferite.
Stimați colegi sociologi. Vă solicit din inimă ca împeună să fim îngrijorați și să propunem conducerii noastre politice o nouă viziune politică. Problema politică critică actuală a României este, cred, lipsa totală de preocupări pentru viitorul țării.
[1] În alte studii am argumentat că în România politica socială a avut cea mai scăzută finanțare din UE, inclusive față de celelte foste țări socialiste. O sinteză a acestor analize poate fi găsită în Istoria social a României.
