În general, se crede că omul are trei nevoi elementare, fără de care nu are nici o șansă de supraviețuire: hrană, adăpost și îmbrăcăminte. Desfășurarea vieții umane, ne dezvăluie că niciuna dintre ele nu se satisface, adecvat naturii sale, prin oferta directă a mediului său natural de viață. În condiția de culegător și de locuitor al peșterilor, omul nu ar fi ajuns niciodată specia animală cu cea mai lungă existență pe planeta noastră. Prin efortul propriu, tot mai diversificat și mai complex, pe care îl numim muncă au fost create condițiile pentru creșterea speranței sale de viață și expansiunea sa continuă. Și pentru satisfacerea tot mai apropriată a nevoilor sale elementare. Hrana este prelucrată, adăpostul din ce în ce mai adecvat, îmbrăcămintea mai lejeră și mai protectivă.

De unde oare a avut această forță? Răspunsul care ni se impune tot mai mult este că potențialul acesteia este lăuntric. Este forța spiritului! Dacă munca este vectorul supraviețuirii, elevarea spirituală este vectorul devenirii umane. Acum, avem argumente irefutabile că omul este o ființă cu vocație universală. Expansiunea omului pe planetă a atins pragul în care existența sa a devenit semnificativă în Univers, în același timp cu posibilitatea descătușării energiei interioare a naturii umane.

La orizont, se conturează o nouă epocă în viața omenirii – expansiunea umanului, a spiritului uman. Omenie îi zic românii! Inerția istoriei este însă puternică și poate deveni copleșitoare. Satisfacerea nevoilor elementare tinde să devină un scop în sine, inerția expansiunii se apropie de pragul autodistrugerii, materialismul exclusiv este pe cale să aneantizeze impulsurile naturale de generozitate și iubire pentru semeni.

De aceea, e timpul să înțelegem că la cele trei nevoi elementare se adaugă încă una – elevarea spirituală. Această nevoie este prezentă din chiar momentul nașterii omului. Cu manifestare difuză, inspirând un sentiment, complex și contradictoriu, de atracție și teamă, a însoțit viața individuală și comunitară de-a lungul mileniilor. Dar a fost sechestrată de doctrine și apoi de instituții religioase care au propovăduit supunere și conformizare și a proclamat natura umană ca păcat originar.

Acest fenomen a fost, probabil, inevitabil pentru a-l scoate pe om din sălbăticie, a-l transforma în soldat disciplinat la dispoziția statelor în expansiune și a-l îndrepta astfel, pe o cale paradoxală, spre o libertate viitoare ori spre o răsplată divină post-mortem. Astăzi, putem să înțelegem adevărata  natură a istoriei: răspândirea speciei umane pe o întreagă planetă prin conflicte sfâșietoare pentru omenire, cu exploatare haotică a resurselor naturale și consecințe climatice critice. Societățile umane au atins limitele unei orientări ostile naturii-mame și, în consecință, naturii umane. Paradoxal, mulți membrii ai speciei au început să se creadă stăpânii naturii în contrarietate cu propria lor natură.

Ne apare tot mai clară ideea că o orientare ostilă naturii duce, inevitabil, omenirea spre sinucidere prin ignorarea și reprimarea propriei naturi și că soluția pentru a depăși actualul impas este schimbarea radicală a raportului între natura umană și modul de viață al omenirii. Descătușarea și valorizarea potențialităților naturii umane ar trebui să devină determinante în reproiectarea și restructurarea modului de viață al oamenilor. Societățile să devină ale oamenilor și nu oamenii să fie ai societăților, natura umană să devină determinantă, într-o interacțiune dinamică, cu o condiția umană adecvată.

Și astfel, elevarea spirituală ar putea fi situată în centrul satisfacerii nevoilor elementare ale omului. De la separare, competiție și conflict oamenii s-ar putea orienta spre complementaritate, solidaritate și cooperare. Ceea ce ar antrena, înainte de toate, o schimbare radicală a educației. Autocunoașterea ar deveni un obiectiv fundamental alături de cunoașterea realității și adaptarea la aceasta, iar descoperirea și activarea potențialităților umane ar putea fi instaurată ca prioritate. Cunoașterea propriului corp și inițierea dialogului interior ar putea fi începutul unei educații durabile din primii ani de viață, iar discuțiile sterile și penibile despre educație sexuală, educație religioasă etc. ar putea fi evitate. Educația reală este un proces interior, autocunoaștere de sine înainte de toate și nu supunerea la imperative sociale care poate impune doar un conformism formal.

Scopul de dorit al educației este descoperirea și valorizarea potențialităților naturii proprii fiecărui subiect, în interacțiune cu normele, valorile și instituțiile sociale. Orice cultivare nutrește semințele nu le impune un regim de eprubetă. Ponderea experiențelor spirituale prin aportul artei, cu precădere al muzicii, picturii și poeziei, introspecția, activarea și complexificarea conștiinței individuale și a dialogului interior, ar putea constitui nucleul unei educații, care să aducă o schimbare socială radicală într-o singură generație.