Ieri am văzut un film serial, Women in Night. De regulă filmele mă relaxează și aproape le uit. Acesta a fost o excepție. M-a tulburat cum rar mi se întâmplă. La terminarea filmului m-am simțit bolnav. Fragmente ale filmului m-au obsedat toată noaptea. 

O agenție olandeză: se aranja participarea unui grup de fete la o serată. Oameni bogați și miniștri, personalități politice și publice. Plata fetelor era foarte tentantă:   2 500 Euro pentru fiecare fată, la care se poate adăuga și „extra”. De fiecare dată, fetele sunt întrebate: sunt sigure că vor să participe ? Desigur. Un sistem de servicii libere de piață: cerere și ofertă. Muzică, băutură foarte fină. Se formau cupluri care din când în când se retrăgeau. O atmosferă plăcută. 

Stai. Parcă ceva nu e chiar în regulă. În minte îmi vine ce s-a întâmplat acum un an la Caracal, care a ocupat mass-media până la explozia CORONA-19. Un scandal: dispar două fete. Minore. Nu prea există date despre cum și unde. Mizerie. Se presupune că au fost ucise și un „bădăran”, surprinzător, declară că le-a ucis. De regulă, criminalul nu recunoaște, chiar în ciuda evidenței. Criminalul nostru recunoaște senin. Colaborează la reconstituire. Dar multe lucruri nu se leagă. Apare ipoteza că de fapt fetele nu au fost ucise, ci traficate: carne vie exportată în Italia. Nu era o surpriză. Sunt multe fete traficate de bande mafiote în Italia, Franța, Germani. Toată lumea le vede „pe stradă”. Nimeni nu se întreabă. Sunt minore sau majore. Sunt „liber profesioniste” sau „exploatate cu forța” ? Noi, publicul, ne indignăm, dar degeaba. Dispariția ultimei fete. Procurorul și polițiștii nu par a fi foarte interesați. Au stat o noapte întreagă la poarta „criminalului” și au intrat doar dimineața. „Nu puteau să deranjeze.” Dar fata pare a fi fost ucisă și trupul incinerat în acea noapte. Sau a fost traficată. Un an se fac multe cercetări. Jenante prin lipsa lor de tragere de inimă. Din când în când, și la televizor, se șoptește: ei, e o situație mult mai largă; nu e întâmplător că în acest orășel sărac se întâmplă. Se sugerează că este și un adevărat bordel legat de o platformă militară. Câteva fete, majore de astă dată, sugerează la televizor că, da, și ele, cu bani … Se pare că toată lumea știe, dar nu se discută; doar procuratura și poliția habar nu au. 

În România, cred, dar nu sunt sigur, prostituția nu este legală. Cred că nici în Italia, cel puțin în formele mafiote. Când polițiștii au fost întrebați, zâmbesc dând din umeri. 

Dar UE ? Nu cred că e vreo reglementare „europeană” în această privință. Sunt afirmate cu putere drepturile omului. Desigur, în România „nu sunt respectate”. De mult timp în Olanda prostituția este legală, după câte știu: le vezi aproape goale în vitrine. Nu știu cum este reglementată acum prostituția în Olanda în contextul drepturilor omului. O văd însă pe viu în filmul Femeile în Noapte.

Revin la film. La început părea că lucrurile sunt „normale”. Profesionistele sexului, vesele, bine îmbrăcate și generos recompensate. Din când în când sunt incluse însă în film și câteva situații din altă lume, lumea „de jos”. Vreo 15 fete speriate, prost îmbrăcate, păzite de paznici cu puști. De unde sunt aceste fete ? Se pare că din „Estul” noii UE. Apare în treacăt și o explicație: sunt poloneze. Patronul, înainte de a le prelua, le inspectează: asta, în fine, asta are vânătăi. Ei, nu, nicio problemă, trece. Bine, le iau pe toate. Prețul e stabilit. Dau mâna. Și fetele sunt preluate de înarmați. Nu mai sunt „liberele profesioniste” întrebate dacă acceptă sau nu. 

Dar vesele „profesioniste” ? Să vedem mai departe. Într-o atmosferă sofisticată, fetele sunt expuse pe o platformă „consumatorilor”. Primul este invitat Domnul Ministru. Alege și împreună cu fata indicată pleacă. Urmează marele om bogat. Examinează, alege, și pleacă împreună. Ce se întâmplă după ? Presupunem cu toți. Ei, nu e chiar așa. Oamenii bogați sunt sofisticați. O fată „începătoare” a fost ales de marele bogătaș. Acesta se așeză pe un fotoliu: dezbracă-te. Vin 3 flăcăi și fac sex cu ea. Nu vedem cum se întâmplă, dar ”tare”, cum îi place privitorului. Evident, fata nu e întrebată dacă e de acord sau nu. 

În finalul filmului, trei fete sunt duse „undeva” la bogatul nostru. Între timp am înțeles că este și șeful unei mari mafii criminale. Alege tot pe fata începătoare dinainte. Face semn cu mâna; dezbracă-te. Bogatul-mafiot nu pare a nu fi făcut sex nici de această dată. Nu se știe ce s-a întâmplat în acea noapte.  Dimineața, breakfast. Fata noastră are o figură surprinzător de nenorocită. Colegele ei se pregătesc de plecare și vor să o ia. Plângând, fata refuză. Bâlbâie ceva: nu, nu poate să plece, trebuie să rămână. Nu mai e fata liberă și veselă dinainte. Nu sunt date explicații.

Gândind mai bine, sunt șocat: să privim comerțul cu sex din perspectiva drepturilor omului care ocupă locul central al politicii UE. Să nu mai vorbim de cele 15 poloneze. Sau de românce. Dar ”profesionistele libere” ? O fată din acest grupă de profesioniști întreabă dacă nu semnează contractul de muncă. În contractul de muncă sunt incluse datoriile, beneficiile, dar și reguli de „protecție a muncii”. Dreptul la muncă asigură și respectul demnității umane. Sistemul serviciilor sexuale pare că se află în afara Europei. Aici protecția muncii nu este menționată în niciun fel. De fapt, după plecarea profesionistei noastre, patroana agenției rupe ostentativ contractul. 

Final. Mă așteptam, pentru liniștea mea de spectator, filmul să ofere un ”bun” sfârșit: șefa agenției de servicii sexuale să-și facă un proces de conștiință, să abandoneze profesia pe care o practicase până acum și să revină la soțul ei, persoană corectă, purtător de cuvânt al primarului. Soțul îndrăgostit de soția sa o acceptă. Dar surpriză: ea continuă profesia ei, alături de soțul, fost onest, dar între timp mânjit și el de diferite chestii. Chiar și figura de persoană onestă a primarului, în final, înțelegem că are și el un „trecut” de care este șantajat. 

Filmul e plin de lucruri oribile. Concluzia filmului: asta e lumea; viața, așa cum e, va continua la fel. Nu am văzut un film asemănător în 1989. Îl văd însă azi, în 2020.