Romania Sociala logo
Menu

Franţa, un avertisment pentru viitoarele crize ale Europei?

autor:   21 December 2018   

Cătălin Zamfir

Ne preocupă tot mai mult viitorul. Încă îl populăm aproape exclusiv cu speranţe. Un salt l-am făcut. Disciplinăm speranţele cu date şi cunoştinţe despre cum putem evolua în sensul dorit. Suntem însă mereu surprinşi că realitatea care năvăleşte în prezent nu se prea potriveşte cu predicţiile noastre. Constatăm că avem o capacitate scăzută de a popula viitorul cu problemele care ne aşteaptă în viitor. Nu putem prevedea crizele viitoare.

Ieri încă domina un optimism structural. Europa, cea de azi, va evolua fără probleme spre mai bine. Probleme vor fi, dar nu structurale, ci normale, „de creştere”. Ţările „dezvoltate” ne oferă pentru noi cei din Est un exemplu şi un viitor pe care l-am dori.

De ce ies francezii în stradă?

La început, criza a fost ignorată. Câţiva derbedei au ieşit în stradă, au spart câteva vitrine şi au dat foc la câteva maşini. Se întâmplă peste tot şi va trece exact cum trece gripa în câteva zile. Forţele de ordine le vor rezolva legal şi eficient. A gândi astfel este un mod iluzoriu de autoliniştire.   

Revolta din străzile Parisului a început să ne pună pe gânduri. Ea nu s-a consumat în câteva zile, ci durează deja de 5 săptămâni. Şi „derbedeii” nu sunt cei pe care îi credeam. Mişcări sociale se declanşează şi în alte oraşe ale Franţei. Unele îngrijorări se conturează. Încep să apară mişcări sociale similare şi în Ungaria. Parcă şi în Germania se acumulează nemulţumiri. Multe ţări dau semne de tensiuni sociale.

 Criza actuală a Parisului / Franţei nu a fost deloc prezisă. Ca dovadă, încă nu avem o înţelegere prea clară a ce se întâmplă. Franţa ne oferă o şansă să întrevedem problemele care vor exploda în viitor, al întregii Europe, dar şi al nostru, al României.

Rămâne o întrebare încă vag formulată: de ce ies francezii în stradă ? E un fapt care tulbură.

O primă explicaţie care ne vine în minte: cei mai mulţi din stradă sunt emigranţii, mai ales cei din Orientul Apropiat. Terorismul a avertizat de ce se poate întâmpla. Emigrarea poate crea probleme extrem de serioase. Ea nu e însă o problemă de 2culoare a pieii”, ci o problemă social-culturală complexă.

Emigrarea este o problemă, pozitivă sau negativă, a Europei, dar ciudat nu ne prea întrebăm cum va arăta Europa ca rezultat al cumulării emigraţiilor peste 10, 20 sau 50 de ani. Numărul emigranţilor a crescut extrem de rapid şi mai ales în Vestul Europei. O lume prosperă, ca Europa, devine inevitabil o ţintă. S-au luat măsuri de control a emigrării, dar graniţele Europei sunt foarte fragile. Puţini dintre ei au venit ilegal, dar mulţi au fost aduşi legal. S-a prefigurat şi o politică activă de stimulare a migraţiei. Am fost şocaţi acum câteva săptămâni de presiunea politică autoritară lansată de cancelarul german, Angela Merkel, asupra celorlalte ţări europene de a integra rapid o masă mare de emigranţi. S-au stabilit şi cote pentru România şi pentru alte ţări. E greu de înţeles de ce Merkel a căutat să forţeze şi estul Europei să accepte, deşi nu are nevoie, mulţi emigranţi. Asta e Uniunea  Europeană în care am decis să ne integrăm ? Că a fost o prostie politică iresponsabilă s-a dovedit: iniţiativa lui Merkel a dispărut rapid.   

Europa şi imigranţii săi

Are nevoie Europa de mai mulţi imigranţi? Interesul politic pentru imigranţi în Europa nu a fost unul sentimental, nici cultural, nevoia unei diversităţi culturale, nici unul social, ci unul pur economic.

Emigrarea a fost o soluţie la o problemă veche. Încă în anii 60, ţările dezvoltate au început să se confrunte cu o dificultate: locurile de muncă slab calificate şi prost plătite, cu un statut social mai degrabă negativ, pentru care localnicii nu erau interesaţi. Suedezii sau olandezii au început să nu mai  accepte posturi de măturători sau de femei de serviciu ori munci plicticoase la banda de asamblare în industria auto. La început s-a căutat ca soluţie creşterea prestigiului social al muncii („îngerii curăţeniei” în costume frumoase), recompensă mai bună, dar şi înlocuirea liniilor de asamblaj cu un alt mod de organizare a producţiei care să ofere munci mai calificate şi mai complexe.

O asemenea direcţie a fost ulterior abandonată datorită apariţiei unei alternative mult mai ieftine: emigranţii. Veniţi din zone sărace, emigranţii acceptă cu bucurie asemenea posturi de muncă şi salarii foarte modeste. Forţă de muncă ieftină şi disciplinată de nevoie. Emigranţii au ocupat zona de sărăcie a sistemului dezvoltat, localnicii ocupând zona medie şi superioară de prosperitate. Emigranţii au fost acceptaţi nu de plăcere, ci de nevoie, un cost acceptat pentru dezvoltarea Occidentului.

Privatizarea profiturilor, socializarea costurilor

Dar emigrarea a generat rapid o problemă îngrijorătoare: cost direct scăzut pentru patron, dar cost indirect în creştere pentru societate. Patronii beneficiază, colectivitatea plăteşte. Iniţial nu a fost vizibil costul social, adică cel plătit de întreaga colectivitate pentru emigraţie. Emigrantul venit singur pentru o perioadă limitată, găsind un loc de muncă, costă puţin societatea: la început nu are drepturi sociale, asigurări sociale şi medicale. Dar, în timp, situaţia s-a schimbat. Emigrantul a devenit cetăţean al ţării cu drepturi sociale. El a venit cu familia şi, să nu avem o pudoare politică falsă, cu natalitate mai ridicată decât a localnicilor. Se aştepta ca emigranţii să se integreze cultural şi social în masa comunităţii, să devină „francezi”, „englezi” sau chiar „români”. Nou-veniţii sunt bucuroşi pentru că au fost primiţi şi au găsit locuri de muncă, chiar prost plătite. Problemele încep să apară de la a doua generaţie. Copiii lor, cu un nivel de aspiraţii mai ridicat, dar cu o integrare socială şi profesională insuficientă. În timp se dezvoltă  o cultură a sărăciei, social şi cultural marginală. Se dezvoltă insule etnice, cultural şi social diferite de cel al populaţiei locale. Emigranţii din Europa, românii de exemplu, se integrează rapid în societăţile dezvoltate. Aceasta e raţiunea pentru care Uniunea Europeană a fost interesată de migraţia din interiorul Europei.

Riscul de explozie socială

Se acumulează un risc tot mai ridicat de explozie socială. Cât timp imigranţii erau o sursă de forţă de muncă ieftină, toată lumea era fericită. Când devine tot mai mult o sursă de probleme sociale este normal să provoace îngrijorare. În prima perioadă, interesul economic de stimulare a imigrării nu era limitat de îngrijorarea socială. Se pare că ne apropiem de un punct critic.

Imigraţia a prezentat până acum o justificare comodă politic pentru problemele sociale: e fiesc să fie nemulţumiţi; dar vom promova politica multiculturalismului şi a toleranţei între grupurile etnice şi culturale. Economic, imigranţii ocupau locurile de muncă pe care localnicii nu le doreau. Politic, se externaliza etnic sărăcia. Nu noi suntem săraci, ci ceilalţi, imigranţii. 

Se pare că problema imigraţiei este una dintre nemulţumirile care au stat la baza deciziei şocante a Marii Britanii de a se retrage din UE. Probabil că imigranţii au devenit un pericol pentru localnici care pierd locuri de muncă. Acum câteva zile, semnificativ, într-un interviu, ministrul de interne britanic a expus un proiect de reglementare dură a imigrării: persoanele cu calificare scăzută pot primi viză de şedere în Marea Britanie şi Irlanda de Nord doar pentru un an, dar fără familie. Persoanele cu calificare ridicată pot primi viză doar până la 5 ani, dacă au deja un loc de muncă şi au asigurat un venit anual de cel puţin 30.000 lire. În acest fel populaţia activă „locală” este protejată în faţa competiţiei „străinilor”.

Reacţia socială la inegalităţile în creştere

În acest context putem înţelege de ce criza actuală a Franţei a fost atât de neaşteptată şi şocantă, nu datorită doar amploarei ei, ci şi din cauza unui  nou fapt: în stradă au ieşit cei cu veste galbene, francezii. Ei încep să resimtă impactul social al politicii economice: polarizarea profesional-socială a economiei.

În economia actuală se produce un proces de diminuare a nevoii de locuri de muncă. Dacă în anii 1960 şomajul devenea îngrijorător dacă depăşea 4% din populaţia activă, în prezent, un nivel de 10% de şomaj a devenit o situaţie curentă în Europa de Vest, îndeosebi în Franţa. Ne putem aştepta ca în viitor neocuparea, ocuparea precară, şomajul de lungă durată să crească.

Se schimbă şi structura ocupaţiilor, se accentuează polarizarea socio-profesională: creşte segmentul de ocupaţii cu înaltă calificare, scade nevoia de calificărilor medii, preluate de automatizare, şi creşte nevoia de forţă de muncă slab calificată. Mulţi „localnici”, care în trecut ocupau munci calificate, sunt împinşi în zona locurilor de muncă slab calificate şi cu salarii mici (low skill, low pay).

Politica neoliberală, net în favoarea patronatului, a capitalului şi în defavoarea salariaţilor, a muncii, este pe punctul de a deveni o sursă manifestă de ameninţare socială. Dacă în anii 60 domina o politică a consensului social şi a parteneriatului, ea tinde să fie înlocuită de tensiune împinsă la conflict. Franceziiîncep să domine strada.

Se modifică structura revendicărilor. „Străinii” îşi exprimau mai mult disperarea fără soluţii; francezii au revendicări politice tot mai clare: jos preşedintele; constituţia trebuie schimbată pentru că organizarea politică nu este acceptabilă; partidele politice existente nu exprimă ceea ce simt şi gândesc oamenii din stradă. Acum, strada devine un spaţiu al disputelor politice: ce nu e bine în Franţa, ce trebuie schimbat în Franţa. Francezii, vestele galbene, cer o nouă Franţă. Preşedintele Franţei, Emmanuel Macron, recunoaşte gravitatea mişcărilor sociale actuale. Într-un discurs televizat, care probabil va intra în istorie, promite reforme structurale, nu doar încă 100 euro, promisiune care a stârnit hazul amar al românilor.

O predicţie despre Europa. Care este locul României?

În acest context, îmi permit să formulez o predicţie: trăim un moment crucial în care e nevoie tot mai presantă de schimbări structurale, inclusiv politice. Dacă o ţară de vârf a Europei, ca Franţa, traversează o criză, care pare a fi soluţionată doar prin schimbări de structurale, şi nici celelalte ţări europene nu se simt prea bine, înseamnă că întreaga Europă are o problemă. Dar românii? În 1990, românii au sperat la o schimbare radicală. Au trecut 29 ani. Românii consideră, în marea lor majoritate, că sistemul politic nu este cel pe care şi-l doresc. Economia pare să dea doar semne timide de creştere, dar care nu e clar dacă sunt sustenabile. Trăim nu prea bine şi lipsesc perspectivele, lipseşte speranţa.

O concluzie pentru noi: ce se întâmplă în Franţa poate fi important şi pentru România. Ne-am integrat sfielnic într-o Europă despre care credeam că e un model. Dar Europa însăşi se află într-un proces de schimbare. Noi trebuie să schimbăm (vechiul) modelul „european” de organizare pe care cu entuziasm de abia am încercat să-l asimilăm.



Facebook

Cum ne imaginăm că va fi viitorul?

Este o întrebare pe care fiecare dintre noi ne-o punem. Cel mai simplu este să invoc propria mea experienţă. În anii ’60 eram tânăr. Viitorul mi se părea confuz. Pe de o parte, politic ni se oferea un model de viitor: o societate socialistă, care va evolua spre comunism. Problema era a credibilităţii. Imensa majoritate a românilor ...

România deleuziană: fragmentul XXVIII, despre păsări și animale (II)

Semnificația problemei: ,,Problema animalităţii” nu este, firește una oarecare. Dacă o consider decisivă, cum se spune, şi încă de multă vreme, în ea însăşi şi pentru valoarea ei strategică este pentru că, dificilă şi enigmatică în sine, ea reprezintă totodată şi limita pe care se întemeiază şi pornind de la ...

File din „Jurnalul de cercetare” (Boldești, 1967)

Printre fişele mele de lectură am găsit câteva pagini de însemnări aşternute pe hârtie în urmă cu mai mult de o jumătate de secol: „Drumuri şi oameni. Boldeşti, 23.05.1967”. La Boldești, Institutul de Psihologie al Academiei RSR, prin secția de Psihologie socială, condusă de Traian Herseni, a realizat prima cercetare psihosociologică de teren, pe baza ...

Politica financiară a guvernării PSD-ALDE – pro şi contra: 5. Problemele bugetelor locale

Succesul pe termen lung al actualei politici financiare presupune continuitate, răbdare şi consecvenţă în ceea ce priveşte soluţionarea problemelor reziduale. O asemenea problemă o constituie gradul extrem de redus al autonomiei financiare de care beneficiază autorităţile publice locale. Spre exemplu, veniturile autorităţilor publice locale au totalizat anul trecut 77,854 miliarde lei ...

Istoria socială a României

Dragi cititori, avem plăcerea să vă semnalăm suplimentarea tirajului iniţial al cărţii Istoria socială a României, lucrare elaborată de profesorul Cătălin Zamfir şi un grup de cercetători ai Institutului de Cercetare a Calităţii Vieţii (ICCV). Cartea a apărut la finele anului 2018 sub îngrijirea editurii Academiei Române şi face parte dintr-o colecţie mai largă ...

Politica financiară a guvernării PSD-ALDE – pro şi contra: 4. Companiile nefinanciare cu capital străin, mai competitive decât cele autohtone

Boomul economic din România ultimilor ani nu reprezintă doar o consecinţă a mixului de politici  fiscal-monetare pus în practică de guvernul român şi de BNR. În opinia mea, pe lângă relaxarea fiscală şi creşterea semnificativă a pensiilor şi a salariilor din sectorul public, performanţele remarcabile ale companiilor nefinanciare cu capital ...

De ce este ignorată sociologia în România?

Iată o întrebare la care am încercat să găsesc răspuns şi înainte şi după schimbarea de paradigmă ideologică din Decembrie 1989. Sociologia sub regimul comunist: ascultată din politeţe, dar ignorată În timpul guvernării comuniste, când aveam obligaţia de a integra în „câmpul muncii” absolvenţii care refuzau repartiţia primită după absolvirea şcolii profesionale, a liceului de specialitate şi chiar ...

Politica financiară a guvernării PSD-ALDE – pro şi contra: 3. Datoria publică şi privată

Aşa cum am arătat anterior, reducerea fiscalităţii, respectiv majorarea pensiilor și a salariilor din sectorul public  implică o creştere a cererii solvabile şi a ofertei agregate, respectiv a produsului intern brut. Dacă acest balon de oxigen sau „magnetou”, aşa cum spunea Keynes, nu generează o creştere a deficitelor fiscale, sustenabilitatea ...