Aderarea României la Uniunea Europeană ar fi trebuit să fie pregătită de o amplă mişcare intelectuală, care să declanşeze acţiuni de evaluare a europenizării societăţii româneşti în contextul perioadei postcomuniste.

Europenizarea societăţii româneşti se înscrie ca o direcţie fundamentală de dezvoltare din perioada postaderare, ceea ce reprezintă un consens naţional pentru toate grupurile sociale. Întrebarea este cum se construieşte acest proiect? Evoluţia evenimentelor interne de după 2007 evidenţiază lipsa unei viziuni proprii asupra europenizării şi, ca o consecinţă, politicile de dezvoltare au la bază recomandări şi principii ale instituţiilor internaţionale, acestea având foarte puţin de a face cu particularităţile istorice ale românilor.

O societate agrară, transformată industrial rapid în perioada comunistă, dar care a cunoscut un puternic proces de dezindustrializare în perioada postcomunistă, este  evaluată după standarde şi criterii universale. S-a ajuns la reîntoarcerea la o societate în care sectorul agrar şi mediul rural deţin o pondere foarte ridicată.

Trebuie să menţionăm că nu s-a elaborat o teorie propriu-zisă a dezvoltării României, şi aceasta se explică prin faptul că nu se iau în seamă particularităţile de dezvoltare economică şi socială profundă, sistematică şi continuă. S-au înfiinţat nenumărate instituţii, institute, agenţii europene de consultanţă, fundaţii morale şi religioase, însă acestea acordă o atenţie scăzută strategiilor de dezvoltare socială şi economică în noul context al României, acela de membru al Uniunii Europene. Orice teorie sau analiză porneşte de la realităţile sociale şi economice dintr-o societate.

Europenizarea societăţii româneşti ar trebui să diminueze distanţele dintre intelectuali şi celelalte categorii sociale, care sunt, astăzi, mai mari ca oricând. În noul context al postaderării, instituţiile europene se cuvine să înţeleagă că europenizarea societăţii româneşti poate fi benefică atât pentru români, cât şi pentru toţi europenii, numai în măsura în care răspunde trebuinţelor reale ale românilor. În europenizare, un rol important îl au companiile multinaţionale, care au devenit proprietare ale industriei şi ale resurselor naturale din România.

 Europenizarea nu este produsă sau realizată, prioritar, de intelectuali, ci de grupurile de lucrători care muncesc în ţări din Uniunea Europeană. Recentele controverse despre repatrierea romilor au declanşat dezbateri despre orice, dar numai despre europenizare nu. Intelectualii publici nu au încă în vedere că orice discuţie despre evenimente din ţară şi din Europa trebuie să fie abordate prin criterii şi elemente ale europenizării. În ceea ce priveşte problema romilor, este necesară o clarificare a proceselor privind europenizarea. Deciziile unor guverne europene faţă de prezenţa romilor exprimă limpede refuzul europenizării. Nu se înţelege sau nu se acceptă că europenizarea cuprinde întregul spaţiu al Uniunii Europene, nu doar pe societăţile din ţările recent intrate în Uniunea Europeană. Un aspect neglijat de intelectualii români îl constituie schimbarea atitudinii la nivel politic, dar şi al opiniei publice, despre identitatea europeană, care nu poate fi indiscutabil una occidentală. Europenizarea nu se reduce la o dimensiune occidentalo-centristă.

În plus, Occidentul se confruntă, pentru prima oară în istoria sa, cu chestiunea punerii în discuţie a suveranităţii sale. Esticii au fost nevoiţi să-şi afirme identitatea şi suveranitatea, ceea ce nu se întâmpla în Vest, fiindcă aici nu era contestată suveranitatea naţională. Prin europenizare se va ajunge la o societate europeană, care să evolueze conform unor legi generale, încât ar trebui să nu se mai discute despre societate din Europa Centralã, din Europa Occidentalã sau din Europa de Est. Pentru atingerea unui asemenea obiectiv, întregul cadru instituţional din fiecare stat va funcţiona la fel ca în orice altă zonă a UE. Dimensiunea naţională va continua să modeleze cultura, limba, tradiţiile şi tot ceea ce ţine de specificul local.

Europenizarea nu este în mod necesar o alternativă la modele locale şi naţionale de organizare a societăţii. Dimpotrivă, ea poate pune în relief virtuţi moderne şi eficiente în transformările ce au loc în perioada postaderare la UE. Vorbind de europenizarea societăţii româneşti, este necesar a se avea în vedere statutul ei de margine a Uniunii Europene. Reprezentarea şi evoluţia culturală şi politică a României este marcată de asumarea statutului de graniţă a Uniunii Europene. Să spunem că această graniţă este supusă permanent presiunilor venite din afara spaţiului unional, cu precădere la Est de Prut.

Despre dezvoltarea modernă românească s-a discutat mai mult de către elita literară şi artistică, orientată spre valorile modernităţii. Aceeaşi elită este astăzi purtătoarea mesajelor europene, însă nu şi a europenizării. Există un hiatus între clamarea europenismului, ca standard al intelectualilor şi europenizare ca proces de transformare structurală a societăţii româneşti integrată în UE. În noul context al României, postaderare, susţinerea europenismului fără o profundă europenizare este superfluă. Trebuie să menţionăm că nu s-a elaborat o teorie propriu-zisă a dezvoltării României, şi aceasta se explică prin faptul că nu se iau în seamă particularităţile de dezvoltare economică şi socială profundă, sistematică şi continuă. S-au înfiinţat nenumărate instituţii, institute, agenţii europene de consultanţă, fundaţii morale şi religioase, însă acestea acordă o atenţie scăzută strategiilor de dezvoltare socială şi economică în noul context al României, acela de membru al Uniunii Europene. Orice teorie sau analiză porneşte de la realităţile sociale şi economice dintr-o societate.

O temă relevantă este aceea că, prin integrarea în UE, România are, pentru prima dată în istoria ei, mijloacele adecvate de a atinge standardele modelului european de dezvoltare, factor esenţial în depăşirea sentimentului românilor ca nu sunt europeni de categoria a doua, datorită frustrărilor, complexelor şi handicapurilor din trecut. În acelaşi timp, se poate observa o predilecţie pentru dezbaterea despre statul ca actor principal în modernizare, dar mai puţin se accentuează rolul important al intelectualilor în funcţionarea eficientă a statului.

Obsesiile intelectualilor nu sunt problemele locale româneşti, ci aspiraţia lor de a fi recunoscuţi în plan european şi universal. Europenizarea nu îi intereseazã prea mult pe intelectuali, ataşaţi doar unor teorii şi instituţii occidentale.

După aderarea la UE ar fi fost de aşteptat ca procesul de europenizare să fie susţinut de intelectuali, în primul rând de către noile generaţii de intelectuali. În realitate, resursele intelectuale ale societăţii româneşti s-au îndreptat către spaţii europene dezvoltate, unde tinerii pot avea un nivel de viaţă ridicat şi mai ales condiţii de exercitare a profesiei. Principalii beneficiari ai aderării ţării la Uniunea Europeană sunt tinerii din toate categoriile sociale şi profesionale, însă migrarea lor are efecte profunde asupra echilibrului social şi demografic al societăţii româneşti, dar cu consecinţe pozitive pentru ţările de primire, cu deosebire în rezolvarea problemelor de îmbătrânire. Câştigate sunt, deci, statele fondatoare ale Uniunii Europene şi mai puţin noile state membre, ceea ce duce la diminuarea masei critice necesare de actori sociali implicaţi în schimbarea societăţii din România.

În concluzie, consider că intelectualitatea este îndrituită să se europenizeze mai repede decât alte categorii sociale, dată fiind disponibilitatea ei pentru valorile europene, şi să se implice în europenizarea societăţii.

Articolul  Intelectualii, ataşaţi valorilor europene, neîmplicaţi în europenizarea societăţii  a fost publicat si pe platforma de bloguri adevarul.ro.