Romania Sociala logo
Menu

Ipocrizia în politică și în viața de zi cu zi

autor:   15 February 2023  

Și atunce cu toții au ridicat pe Mihălachi spătarul de l-au pus domnu. Se facè a nu-i placè să primească domnia, ca și fata cie ce dzisă unui voinic: „Fă-te tu de mă trage, și eu oi merge plângând. Așè să facè și Mihai-vodă că nu-i trebuiește domnia.

Ion Neculce, Letopisețul Țării Moldovei

La anul, vor fi foarte probabil organizate patru rânduri de alegeri: europarlamentare, locale, parlamentare și prezidențiale. Cele mai importante sunt, desigur, cele prezidențiale. Unii oameni politici și-au anunțat candidatura de acum, alții procedează ca Mihai-vodă (vezi Neculce, 1732/2001, p. 58). Întrebat de reporter dacă va candida la alegerile prezidențiale din 2024, Marcel Ciolacu a declarat în interviul transmis la Realitatea TV (16 ianuarie 1023) că mai întâi trebuie să se hotărască dacă va intra în competiția internă din PSD pentru candidatură, că va exista o competitie internă în care se va înscrie cine dorește, că este prea devreme în acest moment… Cei care și-au anunțat candidatura au declarat ce vor face și vor drege. Mă tem că multe din cele promise vor rămâne doar vorbe și că vor scăpa cu greu de blamul ipocriziei dacă vor fi aleși în cea mai înaltă funcție a statului. Impostura, neconcordanța dintre ce faci și ce spui că faci nu afectează numai viața politică, ci și relațiile interpersonale și coeziunea grupurilor. Dacă ipocrizia ar durea, mulți ar umbla văicărindu-se.

Ce este ipocrizia?

La nivelul simțului comun, răspunsul este foarte simplu: ipocrizia este a face ce îi îndeamnă pe alții să nu facă. Analiza științifică a fenomenului numit „ipocrizie” (provenit din limba greacă, „hypokrisis” înseamnă invidios, prefăcut, fricos, fățarnic) conferă ipocriziei înțelesuri mai profunde și conduce la teorii explicative.

Definiția propusă de Joris Larmes, profesor de psihologie socială la Tilburg University (Olanda), și colaboratorii săi surprinde cu exactitate esența fenomenului: „Ipocriții sunt acei oameni care susțin în mod public respectarea cu strictețe a normelor morale, așteptând și cerând altora să le urmeze, dar care în mod privat încalcă aceste standarde în comportamentul lor” (Larmes et al., 2018,  p. 737). Așadar, ipocriții nu numai că sunt imorali, în sensul că se abat de la normele morale, dar sunt și mincinoși, se prezintă altora așa cum nu sunt în realitate, înșeală lumea. În opinia mea, sunt de două ori de condamnat. Unii autori, de exemplu, Mark D. Alicke, Ellen Gordon și David Rose, consideră că ipocrizia este supraevaluată pe scala comportamentelor reprobabile, arătând că neconcordanța dintre ce spun și ce fac oamenii nu denotă neapărat ipocrizie; ea poate surveni din multe motive: uită ce au susținut cândva, au carențe de voință, se confruntă cu alte situații care evocă valori compensatorii (Alicke et al., 2013, p. 674).

Merită reținut și acest punct de vedere, dar mai ales învățătura că nu trebuie să ne grăbim să catalogăm drept ipocrizie orice discordanță între vorbă și faptă pe care o observăm la alții. Mark Alicke, profesor în Departamentul de psihologie de la Ohio University (SUA), și colaboratorii săi susțin și faptul că ipocrizia nu este legată neapărat de intenția de a înșela. Se întreabă retoric: este ipocrit un părinte care fumează să ceară fiului său adolescent să nu cumva să se apuce de fumat? Firește că nu; este un părinte responsabil. Dacă părintele în discuție ar fi un împătimit al jocurilor de noroc și ar perora că numai munca cinstită asigură o viață demnă, cei mai mulți dintre noi l-ar blama ca impostor.

Impostura, așa cum este înțeleasă la nivelul simțului comun și cum este conceptualizată de către specialiștii din științele socioumaniste și de către filozofi, se compune din două elemente: „a spune” (în public) și „a face” (în privat). Are vreo importanță ordinea temporară a evenimentelor? Este totuna dacă întâi spui ceva și apoi faci altceva sau dacă actul verbal este precedat de cel comportamental? Cel mai adesea, îl percepem ca impostor pe cel care mai întâi spune ceva și apoi face altceva (ordinea convențională). Jamie Barden, profesor de psihologie socială la Ohio University, și colaboratori săi, au montat o serie de experimente care au verificat această intuiție. Au găsit că participanții la experimente, studenți la psihologie, au aplicat eticheta de impostor cu 30% mai frecvent în ordinea convențională față de ordinea inversată, oferind astfel dovada că ordinea este într-adevăr un antecedent important al judecății ipocriziei (Barden et al., 2005, p. 1467). În concluzia studiului, autorii spun că ar fi mai corect să ne referim la ipocrizie astfel: „a spune un lucru și apoi a face altul” (idem, p. 1474). Oamenii nu acordă credit persoanelor dovedite că una spun și alta fac, nu le urmează sfatul. Astfel de persoane sunt absolvite totuși de blamul ipocriziei sau sunt privite cu îngăduință dacă arată că au suferit din cauza nealinierii vorbă – faptă. Tindem să-i credem pe cei care și-au spălat păcatele prin suferință fizică sau psihică.

În etichetarea ca impostor a unei persoane intervin observarea de către alții a discrepanței (nealiniere) vorbă – comportament și modul cum aceștia interpretează abaterea de la normele morale. Nu orice nealiniere denotă ipocrizie. După unii autori, de exemplu, Daniel C. Batson et al. (1997), intenția de a obține beneficii de pe urma discordanței dintre declarația publică și comportamentul privat reprezintă o notă definitorie a imposturii. Se înțelege că aceste beneficii (psihologice: respect, stimă, notorietate) sunt nemeritate, pentru că impostorul nu a făcut nimic pentru le merita. Uneori, beneficiile psihologice se pot transforma în beneficii materiale. Într-o societate a concurenței, mai degrabă câștigă cel care pozează în justițiar decât cel care este onest și își vede de treaba lui.  Cei care observă nealinierea vorbă – faptă  și cred într-o lume dreaptă („Fiecare are ce merită și merită ce are” – vezi Malvin J. Lerner, 1980) reacționează negativ (neîncredere, dispreț, blamare) pentru că schimbul social („Proporționalitatea între ce dai și ce primești” –  vezi Stancy J. Adams, 1965) este inechitabil.

Psihosociologul Daniel A. Effron, profesor de comportament organizațional la London Business School, împreună cu echipa sa de cercetători au propus un model teoretic al reacției față de impostură în funcție de gradul de nealiniere vorbă – faptă și de felul în care este interpretată nealinierea (Effron et al., 2018, p. 61). În cadrul acestui model teoretic, este luată în considerare

distincția dintre nealinierea reală și nealinierea percepută.

Să luăm, spre exemplu, plagiatul unei teze de doctorat: gravitatea faptei este evaluată diferit de către un om de știință autentic și de către un politician sau de către un analfabet funcțional. Este posibil ca publicul (păstrez terminologia din studiul anterior citat) nici să nu observe nealinierea: depinde de situația concretă. În pandemia COVID-19, spre exemplu, publicul, înfricoșat de virusul ucigaș, preocupat să-și protejeze viața lui și a membrilor familiei, nu a fost atent la discrepanța dintre ce predicau și ce practicau unii dintre așa-zișii „oameni de bine”, care produceau măști sanitare neconforme cu standardele UE. În aprilie 2020, Gabriel Țuțu, directorul ROMARM, firma care reprezintă industria de apărare a României, declara: „Vrem să producem măști ieftine și de calitate; măștile nu sunt pentru export”. În februarie 2023, Gabriel Țuțu, acuzat de corupție, a fost reținut și plasat sub control judiciar prin decizia Direcției Naționale Anticorupție din data de 30.01.2023

Cercetările psihosociologice interculturale au documentat că reacția publicului în raport de nealinierea vorbă – faptă este diferită în țările din Vestul Europei și în SUA, în care domină cultura individualistă, comparativ cu țările din Asia și America Latină, caracterizate prin dominarea culturii colectiviste. În toate culturile naționale, ipocrizia este neacceptată, dar există diferențieri în modul în care sunt văzuți cei care transmit „semnale false” cu privire la moralitatea lor (Efron et al.*, 2018, p. 377).

Ipocrizia în politică

În democrațiile liberale, ipocrizia este acuzația cea mai frecventă adusă politicienilor, susține profesorul de filozofie politică Dennis F. Thompson de la Harvard University. Ipocrizia este „o specie de înșelăciune și niciun viciu nu este mai periculos pentru democrație decât ipocrizia. […] Pentru a-și trage liderii la răspundere de orice decizie sau acțiune politică, cetățenii trebuie să aibă informații veridice despre ceea ce liderii și adversarii lor au făcut și intenționează să facă” (Thompson, 2005, p. 209, citat de Maloney, 2011).

Trebuie să recunoaștem că este dificil pentru un lider politic să pună în practică tot ce a promis. „În societățile liberal-democratice, ipocrizia este o practică omniprezentă” – apreciază David Runciman, profesor de sociologie politică la Cambridge University (Runciman, 2010, p. 1). Cea mai mare ipocrizie din partea unui politician, continuă David Runciman, este să pretindă că în politică nu există ipocrizie. Nu orice nealiniere vorbă – faptă în lumea politicii este ipocrizie. Președintele Klaus Werner Iohannis, de exemplu, a declarat că nu va admite PSD-ul la guvernare. În mesajul prezidențial din 12 noiemnrie 2019 spunea: „Nu trebuie să uităm nicio clipă cine este PSD și care este pericolul pe care îl reprezintă pentru viitorul României”. Aceste vorbe nu l-au împiedicat doi ani mai târziu să aprobe la guvernare coaliția PSD-PNL-UDMR. Numai cei din partidele de opoziție (USL, AUR) l-ar putea acuza de inconsecvență vorbă – faptă, blamându-l ca fiind ipocrit. Președintele a fost constrâns să se abată de la spusele lui pentru a atinge alt scop: stabilitatea guvernamentală. Este mai simplu să acuzi pe cineva de ipocrizie decât să găsești soluții pentru rezolvarea problemelor sociale.

Este adevărat însă că liderii politici au tendința de a se considera îndreptățiți, dată fiind valoarea lor autopercepută, să transgreseze normele comportamentale, deși au jurat să respecte și să apere legile țării. Iată un exemplu: în plină pandemie COVID-19, când Ordonanțele de Urgență Guvernamentale impuneau măsuri restrictive pentru combaterea efectelor pandemiei, la Guvern aceste restricții nu erau respectate. A devenit virală pe rețelele sociale fotografia publicată în ziarul Libertatea din 29 mai 2020 (și în alte tabloide) în care prim-ministrul Ludovic Orban și viceprim-ministrul Raluca Țurcan, împeună cu mai mulți miniștri (Lucian Bode, Virgil Popescu, Bogdan Aurescu) beau bere și fumează în biroul premierului, fără distanțare socială și, se înțelege, fără să poarte masca „de calitate” fabricată de ROMARM. A fost cineva demis din funcție? Miniștrii care apar în fotografia compromițătoare (excepție Raluca Țurcan) fac parte și din actuala echipă guvernamentală a generalului cu patru stele (r) Nicolae Ciucă. Se pare că mentalitatea „Ce îi este interzis pălmașului îi este permis domnului” are rădăcini adânci…

Ipocrizia în relațiile interpersonale și de grup

Oamenii, în marea lor majoritate, se conduc după principiul concordanței dintre ce declară în public, când sunt pe scenă, și ce fac atunci când nu sunt expuși publicului, când sunt în culise. Despre deosebirile comportmentale pe scenă și în culise vezi Viața socială ca spectacol (Gofman, 1959/2003). Cei care eșuează în efortul de aliniere vorbă – faptă sunt condamnați moral pentru că încearcă să înșele, prezentându-se ca persoane exemplar integre moral. Viața socială este clădită pe încredere reciprocă: încrederea în relația dintre părinți și copii, între prieteni, între lideri și grupuri, ca și încrederea reciprocă dintrte cetățeni și instituțiile statului. Insinuarea ipocriziei destramă aceste relații și consecințele pot fi deosebit de grave: dezordine socială, mișcări de protest violente. La locul de muncă, impostura se poate manifesta atât pe verticală (în relația șef – subordonați), cât și pe orizontală (în relațiile dintre subordonați). În ambele situații, eficiența organizației este pusă în pericol.

Christie L. Maloney, profesor în Departamentul de științe politice de la University of Texas, consideră că și în viața de zi cu zi, ca și în politică, nu trebuie să alegem extremele: acceptarea fără rezerve a ipocriziei sau lupta neîncetată anti-ipocrizie. Există un „compromis moderat” prin care un anumit nivel de ipocrizie poate fi folosit pentru luarea deciziilor democratice și pentru păstrarea relațiilor civilizate. Dusă continuu și înverșunat, anti-ipocrizia poate genera la fel de multă neîncredere și insatisfacție ca ipocrizia însăși (Malpney, 2011). Curtoazia și modestia prefăcută sunt la un pas distanță de ipocrizie. Lăudăm ce bine și-a asortat eșarfa la bluza pe care o poartă o colegă, dar nu am accepta și noi o astfel de combinație vestimentară. Cerem altora să ajute persoanele în suferință, dar noi nu mișcăm un deget pentru a le face viața suportabilă. Câți dintre cei care ne-au îndemnat în mass-media să nu fim nepăsători, să donăm bani, alimente, haine, lengerie, pături ș.a.m.d. în sprijinul celor peste 400000 de sinistrați din Turcia și Siria, lovite la 6 februarie a.c. de un cutremur cu magnitudinea de 7,8 pe scara Richter, urmat de un lanț parcă nesfârșit de replici devastatoare (au fost peste 650), au făcut acest lucru? 

În viața de zi cu zi, persoanele care au puterea de a sancționa: șefii de instituții, judecătorii, polițiștii, profesorii etc. sunt adesea foarte stricți în judecarea morală a altora și mai puțin stricți când este vorba de comportamentul lor (Lammers et al., 2010, p. 738). Tocmai de aceea cetățenii trebuie să rămână vigilenți: a condamna public ipocrizia este o datorie civică.

Bibliografie

Alicke, Mark D., Gordon Ellen, Rose David (2013). „Hypocrisy. What counts?”, Philosophical Psychology, 26, 5, pp. 673-701.

Barden, Jamie, Rucker, Derek D., Petty, Richard E. (2005). „Saying one thing and doing another. Examining the impact of event order on hypocrisy judgments of others”, Personality and Social Psychology Bulletin, 31, 11, pp. 1463-1474.

Batson, Daniel C. et al. (1997). „In a very different voice. Unmasking moral hypocrisy”, Journal of Personality and Social Psychology, 72, 6, pp. 1335-1348.

Batson, Daniel C. et al. (1999). „Moral hypocrisy. Appearing moral to oneself without being so”, Journal of Personality and Social Psychology, 77, 3, pp. 525-537.

Effron, Daniel A., O’Connor, Kieran, Leroy, Hannes, Lucas, Brian J. (2018). „From inconsistency to hypocrisy. When does ’saying one thing but doing another’ invite condemnation?”, Research in Organizational Behavior, 38, pp. 61-75.

Effron, Daniel A.*, Jackman, Lauren M., Markus, Hazel R., Uchida, Yakiko, Muluk, Hamdi (2018). „Hypocrisy and culture. Failing to practice what you preach receives harsher interpersonal reactions in independent (vs. interdependent) cultures”, Journal of Experimental Social Psychology, 76, 5, pp. 371-384.

Goffman, Erving [1959] (2003). Viața socială ca spectacol. București, Editura Comunicare.ro. 

Jordan, Jillian J., Sommers, Roseanna, Bloom, Paul, Rand, David G. (2017). „Why do we hate hypocrites? Evidence for a theory of false signaling”, Psychological Science, 28, 3, pp. 189-200.

Lammers, Joris et al. (2010). „Power increases hypocrisy. Moralizing in reasoning, immorality in behavior”,

Psychological Science, 21, 5, pp. 737-744.

Maloyed, Christie L. (2011). „Hypocrisy. The not-so vicious vice”. Paper prepared for presentation at the Western Political Science Association Annual Meeting, San Antonio, TX, April 21-23, 2011.

Neculce, Ion [1732] (2001). Letopisețul Țării Moldovei. București-Chișinău, Editura Litera Internațional.

O’Connor, Kieran, Effron, Daniel A., Lucas, Brian J. (2020). „Moral cleansing as hypocrisy. When private acts of charity make you feel better than you deserve”, Journal of Personality and Social Psychology, 119, 3, pp. 540-559.

Runciman, David (2010). Political Hypocrisy. The Mask of Power, from Hobbes to Orwell and Beyond. Princeton, Princeton University Press.

Thompson, Dennis F. (2005). Restoring Responsibility. Ethics in Government, Business, and Healthcare. Cambridge, Cambridge University Press.



Facebook

Sociologia literaturii în anii `80. O discuție cu Mihai Dinu Gheorghiu.

1. În prefața la Economia bunurilor simbolice a lui Bourdieu pe care ați tradus-o și publicat-o în 1986 (la editura Meridiane)  erați deja preocupat de receptarea discursului sociologic în sfera culturii „artistice”. Era o atitudine generată de situația din cultura românească a epocii sau un ecou al scrierilor lui Bourdieu ...

Alegeri haotice : noiembrie 2024. Nevroze și anomalii colective

Între normalitate și patologie  Și dacă am încerca să brodăm o serie de lecturi posibile despre turul întâi din campania electorală/noiembrie 2024 ? Ne-am gândit la o lectură comunicațională, în care să interpelăm interacțiuni și iritante în comunicare, în contextul de campanie electorală.  Și începem cu contextul. El a fost taxat de analiști ...

O discuție cu profesor Zoltan Rostas: incursiune „optzecistă” în lumea sociologilor interbelici

1. Domnule profesor, astăzi sunteți recunoscut ca autor de succes a numeroase cărți de istorie orală. Cum a ajuns să vă preocupe, în anii ’80, acest domeniu? Am invocat deseori momentul Congresul Internațional de Științe Istorice din 1980, dar rădăcinile le găsesc în apariția neîncrederii în sociologia cantitativistă, care a ajuns ...

Discuție cu un sociolog al științei din România anilor ` 80, profesorul american  Vasile Pirău[1]

1.       Dragă Vasile Pirău, ce făceai în 1987 ? Cum evolua pe atunci cariera ta ? Era apropierea unui filosof (prin formație) de sociologie, una de conjunctură sau avea radăcini intelectuale mai adânci ?  Când mă gândesc la anii dinainte de 1990 (anul când am plecat la studii in SUA), mi ...

DEZBATERE DE CARTE – Cătălin ZAMFIR, România în criză, Editura Academiei Române, București, 2023.

DEZBATERE DE CARTE Cătălin ZAMFIR, România în criză, Editura Academiei Române, București, 2023. Universitatea ,,Alexandru Ioan Cuza” din Iași Facultatea de Filosofie și Științe Social-Politice Departamentul de Sociologie, Asistență Socială și Resurse Umane 31 octombrie 2024 Dezbatere România în crizăDownload

Detectarea egoismului propriu și a egoismului altora

Este posibil ca, în anumite situații, comportamentul egoisit să fie bun și în alte situații să fie rău. Abraham Maslow Ne-am obișnuit să catalogăm egoismul ca fiind o caracteristică de personalitate negativă iar opusul său, altruismul, ca o virtute. În realitate, lucrurile nu stau chiar așa. În acord cu rezultatele cercetărilor moderne din ...

Nostalgia, o emoție dulce-amăruie

Nostalgia consolidează relațiile sociale. Tim Wildschut Ne este dor de cineva drag ce nu mai este printre noi, ne este dor de părinții care s-au stins, de prietenii care nu mai sunt, de iubita sau iubitul care ne-a părăsit, sau de anii tinereții, de un eveniment fericit din trecut. Psihologii numesc o ...

Interviu cu Tudorel-Constantin Rusu, autorul volumului „Ethos, Pathos și Logos. Resurse ale oratoriei clasice în discursul pastoral”

Centrul de Orientare, Asociere și Consiliere în Cariera de Cercetător (COACH-USV) din cadrul Universității „Ștefan cel Mare” din Suceava este unul din cele opt centre de orientare în cariera de cercetător înființate la nivelul celor opt Regiuni de Dezvoltare ale României și susținute prin programul PNRR. Acesta deservește Regiunea de ...