Oamenii sunt adesea nemulțumiți de condiția lor. Cele mai recente motive par să fie proasta guvernare sau costul vieții. Dar în afară de plângeri, bârfe sau proteste nu prea găsesc soluții, iar asemenea gesturi critice sunt ușor de gestionat de instituțiile, vizibile sau invizibile, ale statului, ba chiar sunt încurajate adesea pentru descărcarea tensiunilor sociale acumulate.

Astfel, s-a instalat credința că, de  unul singur, omul nu poate să facă mai nimic împotriva puterii sau dificultăților vieții. Ce pot face eu în fața unei puteri care mă copleșește, iar chiar și timidele mele gesturi de revoltă se întorc împotriva mea, se întreabă el? Dar dacă rămâne pe curba semnului de întrebare, fiecare individ devine părtaș la propria-i ruină.

Or, dacă stăm strâmb și judecăm drept, vom înțelege că tot ce nu provine din cunoaștere și voință proprie conține sâmburele alienării. Și că ignoranța și resemnarea noastră alimentează orice putere asupritoare. Să ne organizăm și  să luptăm cu toate mijloacele, ar spune revoluționarul, agentul dintotdeauna al neputinței indivizilor de a-și asuma libertatea. Iar revoluțiile pe care le clamează nu sunt altceva decât distrugeri. Câte asemenea războaie sociale mai sunt necesare ca să înțelegem că în niciun caz nu sunt aducătoare de progres, ci doar schimbă tagma privilegiaților ori o împrospătează?

În plus, orice organizare instituită devine o nouă sursă de alienare prin faptul că scopurile sale inițiale se contopesc într-unul singur – propria supraviețuire. Singura soluție viabilă este asumarea libertății. Un om liber devine imun la orice putere exterioară pentru că, pur și simplu, o ignoră și își valorifică deplin propriile potențialități. Dar sancționează imediat orice asuprire. Cum? În cele mai simple și mai eficiente moduri:

Dacă își dă seama că este înșelat într-un magazin, nu mai calcă pe acolo, iar dacă află că un produs dăunează sănătății proprii, îl elimină din meniul său și așa mai departe.

Nu votează după păreri sau preferințe frivole, ci după o informare completă asupra candidaților, iar dacă nu este niciunul care să corespundă cunoștințelor și intereselor sale, nu votează și încearcă să influențeze și pe alții, până când neparticiparea la vot devine alarmantă. Și sunt multe alte  posibilități de optimizare socială pe care doar indivizii le pot descoperi. Oricare, nu numai elitele ori masele!

Oricât de surprinzător ar fi pentru unii, omul, individul, are o imensă putere, aceea de a elimina orice putere asupritoare. Eeste unicul agent social creativ și, prin aceasta, producător de progres real. Libertatea asumată este, ea însăși, sursă de putere și anume cea mai importantă!

CONFORMISM SAU CREATIVITATE?

Mentalitatea dominantă astăzi este prinsă în tiparele unei gândiri conformizante. Deși, potențial, suntem ființe unice și irepetabile, căutăm, cu nesaț, pe scena zilei modele de urmat, iar mass media ni le oferă cu generozitate pe cele mai puerile și demne de tot disprețul.

E timpul să abandonăm alienarea prin modele și să ne afirmăm unicitatea și creativitatea. Auzim tot mai des că toți copiii sunt, potențial, geniali. La cei mai mulți dintre ei, însă, creativitatea este ucisă în fașă de ignoranța, chiar sălbăticia, părinților ori de mediocritatea „educatorilor”. Iar puțini adulți reușesc să-și împrospăteze mintea și inima în interacțiune cu proprii copii. Tot ce ni se pare că știm astăzi trebuie pus sub semnul întrebării: conformismul înverșunat sau chiar agresiv este semnul unei autosuficiențe periculoase.

Recenta pandemie și cele care, inevitabil, vor urma sunt menite să ne trezească. Observăm cu tristețe că suntem dezorientați și nu avem soluții la probleme relativ simple, în vreme ce ignorăm faptul că am depășit orice limite în raporturile noastre cu natura și că am trecut granițe extrem de periculoase între animalitate și umanitate.

Dumnezeule, câte argumente ne sunt servite de starea în care modul nostru de viață a fost adus de ignoranța noastră nebună și pe care le nesocotim însă din comoditate și din inerție. Avem urgentă nevoie de o dezbatere amplă privind condiția umană actuală, dar ne mulțumim să ne cantonăm în ceea ce ne pare că știm, ca nu cumva confortul nostru intelectual să fie afectat.

E timpul să recunoaștem că nu știm nimic și că nu suntem deloc pregătiți în fața unor transformări naturale care ne pot elimina.

CE FEL DE SCHIMBARE?

Natura umană nu poate și nu trebuie schimbată.  O hiper-complexitate bio-psiho-spirituală se închide în sine în fața oricărui  voluntarism. Chiar și în fața celui al purtătorului. Ceea ce ar trebui să se afle într-o schimbare, continuu dinamică, este condiția umană, adică relațiile sociale și modul de viață al oamenilor.

Sensul acestei schimbări ne este, astăzi,  clar: descoperirea, stimularea și desfășurarea potențialităților naturii umane inerente individului. Calea o poate descoperi doar individul însuși într-un proces educațional autentic în care condiția minimă este interacțiunea, cea mai complexă posibil, individ – societate. Umanizarea, prin devenire proprie, a indivizilor este cheia supraviețuirii umanității, nu acțiunea elitelor ori a maselor, care, inevitabil, eșuează în voluntarisme distructive.

O EXCELENTĂ LECȚIE DE DEMOCRAȚIE

În acești peste treizeci de ani de când ni s-a deschis câmpul spre democrație am fost guvernați de viscere. Asasinarea ceaușeștilor, în loc să ne șocheze, ne-a inundat cu sălbăticie și am votat, cu entuziasm, un comunist permisiv și naiv, care s-a dovedit un mediocrat sterilizant. Nimic semnificativ nu s-a întâmplat în politică, în afara unei Constituții plate, plină de ambiguități, până în 1996. În acea lâncezeală s-a impus însă treptat ideea unei succesiuni care să afirme cu adevărat un sistem democratic.

Și am votat un intelectual bântuit de complexe, dar cu bun simț și bună credință, suspectat de donquijotism fără ca el să poată atinge înălțimea personajului. Nu s-a închegat nimic și ne-am reîntors, din cauza capitulării sale și a unui naționalist apucat, la zâmbetul strâmb, fals împăciuitor al lui Iliescu. Ni s-a oferit apoi o copie voalată a acestuia și ne-am refugiat rapid pe nava unui hârșit lup de mare, unii dintre noi cu mare voioșie și cu profundă … inconștiență. Aceștia i-au votat de trei ori (a nu se uita referendumul) hăhăitul.

Când cei mai mulți dintre noi credeam că s-a sfârșit cu degringolada, ne-am trezit cu un derbedeu voios și un profesoraș de provincie – unul dintre puținii sași rămași în țară după măreața noastră revoluție și ticăloasa lovitură de stat. Cum haiducul nostru întârziat s-a năpustit asupra acestuia din urmă, bunul simț al bietului român și bunul renume al sașilor din Ardeal s-au dovedit decisive. A urmat o perioadă în care ne-am lămurit (ciudat, destul de puțini!) că sasul nostru (printre ei circulă o vorbă: „un sas nu trebuie să fie deștept, ci cât mai înalt ca să ajungă la slănina din podul bisericii”) a avut doar două obiective: să se bucure de toate privilegiile funcției și să distrugă partidul care i-ar fi pus în pericol al doilea mandat. De el s-a atașat un partid care, amenințat de naufragiu, s-a prins de ceea ce părea un pai dar care s-a dovedit un adevărat monstru marin. Să fie noul Leviathan? Mulți români, slabi de minte dar cu suflet mare, au fost gata să creadă că da, chiar dacă habar nu au „cine e fiara”.

Când i s-a încheiat primul mandat, după alegeri năclăite în turul 1, ne aflam în fața unei dileme fără precedent. Trebuia să alegem între un candidat care scrie și vorbește (sic) în patru limbi, cu prestanță maiestuoasă, dar care are mari probleme cu gândirea, ca să nu mai vorbim despre cele de caracter și o biată româncă etichetată ca analfabetă funcțional, dar inimoasă, harnică și surprinzător de energică. Nu pare să vorbească nici o limbă străină, dar s-a dovedit capabilă să-și corecteze continuu greșelile de limbă sau exprimare în limba maternă.

Grea dilema, dar dacă mai avem bun simț și o picătură de umilință, trebuie să recunoaștem că meritam să ne aflăm în fața ei. Dacă ar fi să presupunem că există un profesor de democrație pentru fiecare popor, al nostru ne-a oferit o lecție exemplară, aproape inimaginabilă.

Unii spun că alegerea se oferea singură: cum Dumnezeu să preferi o analfabetă unui Profesor (neapărat cu majusculă!) care vorbește (mă rog) patru limbi? Dar nu s-au gândit nici o clipă că s-ar putea ca alegerile noastre să fie determinate de un fals respect de sine ori de teamă să nu ne murdărim. Pentru că, în loc să înfruntăm realitățile acestei țări, ne ferim mereu de ele. Și asta facem de când ne știm ! Dacă nici acum nu vom învățăm lecția, atunci o luăm de la capăt. Și nici măcar nu putem năzui la soarta lui Sisif, ci ne paște pecetea repetentului. Semnele sunt clare.

Așteptăm cu interes alegerile viitoare!

AUTOCUNOAȘTERE

Îndemnul atribuit lui Socrate, cunoaște-te pe tine însuți!, este celebru. Dar este trunchiat. Împrumutat fiind de la Templul lui Apollo, el suna astfel: „Cunoaște-te pe tine însuți și vei cunoaște universul și zeii”. Într-un mod asemănător, învățatul chinez Mencius, contemporan cu Socrate, scria: „Cel care merge la capătul inimii sale cunoaște natura omului. A-ți cunoaște natura de om înseamnă atunci a cunoaște cerul”.

Peste multe secole, Kant umaniza profund acest îndemn: “Doua lucruri umplu sufletul cu mereu nouă si crescândă admirație si venerație, cu cât mai des si mai stăruitor cugetul se îndreaptă spre ele: cerul înstelat deasupra mea si legea morală din mine”.

Fizicienii ne spun că microparticulele numite cuante reacționează la subiectul-cercetător, schimbându-și comportamentul. Să fie oare tainele universului încifrate în inima noastră?

KRATOS VERSUS DEMOS

Jocul democratic actual este sterilizant. El presupune preferințe politice diferite, cu cât mai variate cu atât mai bine, fărâmițarea reacțiilor de massă, în așa fel încât un protest de stradă să nu atingă un vârf de necontrolat, dezbateri aprinse și militantism, grupări politice, cu tendințe sectare ori oneroase, numite partide. Părerile sunt oricând preferate cunoștințelor (considerate, adesea, ca inspiratoare de dictaturi), originalitatea sau creativitatea sunt suspectate de voluntarism periculos. Acest joc inspiră toleranță fără limite pentru contestații minore, chiar dacă sunt agresive, ori penibile, și intransigență virulentă față de cele inovative.

Se asigură astfel un câmp vast pentru manipulare, pentru influențe subliminale, care întrețin un conformism morbid, și pentru expansiunea conspirațiilor de toate culorile. Rezultatul – derută, amăgire, vehemență, superficialitate și vulgaritate; loc din ce în ce mai puțin pentru tendințele unor evoluții reale ale mediului politic.

Ar fi nevoie de un răspuns comunitar cu adevărat consistent: Actualele ONG-uri devin cu ușurință focare de superficialitate și manipulare, iar ceea ce se numește inadecvat „societate civilă” a devenit o sintagmă fără conținut. Kratos pare să țină sub control total demos.

În căutarea unei alternative, un început posibil al fi apariția unor COMUNITĂȚI PENTRU O VIAȚĂ SOCIALĂ CONȘTIENTĂ, care, treptat, ar deveni nuclee ale unui sistem politic propice actualizării și afirmării potențialităților umane și ar putea genera un flux de expansiune a calității umane. O trecere necesară de la putere, la potențarea calităților umane. După cum știm însă, inițiativele consistente sunt atribute ale individualităților – rare și nu prea dornice de angajare. Dar, încă, mai este timp …

QUO VADIS, POLITICA?

Cel mai mare risc a fost adus în societățile actuale de mediocrizarea deciziilor politice. Sistemele politice pe care le numim democratice și-au epuizat resursele oricum limitate de contractul fragil între stat de democrație la originea lor. Științele politice subzistă printr-o marginalitate statistică din ce în ce mai sterilă, cercetările fundamentale în domeniu nu numai că nu sunt stimulate, dar sunt chiar ignorate, iar politicienii sunt din ce în ce mai pragmatici în sensul îngust al termenului. Adică decid de azi pe mâine, iar când își închipuie că gândesc proiecte pe termen lung, cum este cel al „decarbonizării”, recurg la același mijloace simpliste, schimbând fără a genera, din timp, noile mijloace preconizate și prilejuind, astfel, o spirală a crizelor.

Sistemele autoritare sau autocratice au ca actori epigoni ai liderilor „revoluționari” lansați la începutul secolului trecut. Și sunt departe de amplitudinea vizionară a părinților inspiratori.

O viziune politică nu mai poate fi găsită în ideologie și nici într-un paseism nostalgic. Ceea ce se  întâmplă astăzi în societăți este nou în sens radical: s-a instalat o psihoză a schimbării, atât în rândul oamenilor obișnuiți, care au aspirații difuze înspre altceva, cât și în mediile, să le zicem elevate, tot mai închise și mai sectare, care se folosesc de aceleași aspirații, propunând proiecte fanteziste și elitist-restrictive.