Dacă regii moșteneau tronul, în
democrație puterea se obține și se păstrează prin rivalitate, confruntare
politică și campanii electorale. Dincolo de aceste aspecte vizibile ale jocului
politic, există și aspecte opace, invizibile
în exersarea puterii; ne referim la dispozitivul politic, la construirea
secretului, la marketingul comunicării politice și de ce nu, la democrația
numerică.
1. Rivalitatea și confruntarea
politică
Rivalitatea între
diferitele personaje politice o vedem la televizor. Televiziunea rămâne canalul
principal de comunicare politică, pentru că dincolo de vorbe ea permite și
conexiunea vizuală și emoțională cu alegătorul. Această rivalitate presupune
confruntare prin oralitate și verb, dar și o impresie psihologică legată de imagine.
Imaginea și retorica sunt așadar două ingrediente fundamentale în confruntarea
pentru putere. Dacă retorica este prin indicii săi verbali, alegerea de
cuvinte, argumente și raționamente, un factor de credibilitate, imaginea este,
prin postură, gesturi, voce și ton, un element important în inducerea unui capital de simpatie asociat cu un personaj
politic. Lasă el impresia de empatie, de compasiune, de proximitate afectivă
sau de distanță psihologică fată de „popor’’?
Confruntare critică și
argumentativă între personajele politice este o caracteristică a democrației.
Ceea ce nu înseamnă că personajul politic nu folosește piruete retorice și
atacuri la adresa opozanților politici. Sindromul
Pinocchio este frecvent în viața politică; el ia forma ipocriziei
promisiunilor, a minciunii prin omisiune și a ascunderii unei părți de adevăr. În Romania, confruntarea politică este axată mai ales pe răzbunare, pe
pedepsirea hoților și pe nevoia de dreptate (Hoții la pușcărie!).
2. Campanii electorale
Se spune că, în secolul 21,
campania electorală are un caracter permanent, în sensul dialogului cu
cetățenii. În Canada, în octombrie 2019, au avut loc
alegeri pentru postul de Prim Ministru. Prim Ministru Justin Trudeau, candidat
la propria sa succesiune, a fost prezent timp de 3 luni înaintea votului, în
toate provinciile canadiene. Odată pentru aș prezenta bilanțul primului mandat
și apoi pentru aș prezenta programul de campanie. Întînlirile cu cetațeanul de rând au
constituit nodul strategic al guvernării sale, și al campaniei sale electorale.
Percepția pe care o avem despre un personaj politic este undeva la mijloc între
receptori și enunțiatori. Și în acest mijloc se plasează consilierii politici (spin
doctors) care ajustează strategiile și elaborează tactici de teren.
În timpul campaniilor electorale
intervin sondajele care evaluează performanța
candidaților. Sondajele presupun ceea ce
sociologii, la nivelul gândirii savante, numesc operaționalizare de concept. Un
fel de spargere a unui concept în dimensiuni, indici și indicatori, astfel ca
fenomenul construit prin concept să devină observabil și măsurabil. De exemplu,
pentru evaluarea performanței unui candidat, de care depind șansele de a fi
ales, sociologul reține adesea trei dimensiuni fundamentale: partidul pe care
candidatul îl reprezintă, programul (promisiunile) și personalitatea
candidatului. Acest gen de operaționalizare permite construirea chestionarului
și analiza rezultatelor sondajului, pentru o evaluare și o comparare a
performanței candidaților, pe bază de criterii observabile.
Ne întrebăm naiv dacă
sunt cunoscute programele candidaților în competiție în cursa pentru
Preșidenție în toamna anului 2019, în România ? În ce constă de fapt cursă
electorală? Unde sunt dezbaterile televizate între candidați și cine ar trebui
să le organizeze ? Pe ce criterii poate cetățeanul vota?
Dacă retorica și
imaginea sunt arme de performanță electorală, tăcerea și absența din spațiul
public nu sunt ingrediente de performanță și de popularitate și cu atît mai
puțin de conexiune emotională cu alegătorul. Spunem asta pentru că, în gîndirea
profană, și mă refer aici la sociologii vieții cotidiene, la taximetriști care
aud de toate și știu tot există credința
că atunci „Cînd Președintele Iohanis începe sa tacă, nimeni nu-l mai poate opri!”
Oricum, cercetătorul trebuie să țină cont în analizele sale atât de sociologia
profană, expresia vieții cotidiene și a
simțului comun cât și de sociologia savantă, rezultat al unei construcții teoretice.
Mulțimea electorală
reacționează ca o mulțime psihologică, o comunitate de simțire. Ea este sensibilă la retorica promisiunilor,
dar și la personalitatea carismatică a candidatului. Acest stil de campanie ne
vine din America de Nord. Să ne amintim de faimoasele formule electorale: It’s morning again în America (Reagan), I feel your pain (Bill Clinton), Yes,
We can (Obama), Canada is back
(Justin Trudeau), America first
(Donald Trump). Dacă Președintele Obama, excelent orator, miza pe emoțiile pozitive,
precum speranța, solidaritatea, drepturile și libertățile, Președintele Trump,
reputat om de afaceri, a pus accent pe emoțiile negative, pericolul imigrației,
necesitatea unor ziduri de protecție. Să amintim un slogan de campanie în
Romania (Băsescu): Nu pot ei fura cât voi puteți vota! În toamna lui
2019, sloganurile publicitare ale candidaților în cursa președințială sunt
invizibile, inaudibile. Sloganul pentru o Românie normală, afișat pe
poza Președintelui, a cărui mandat se termină, pare mai degrabă o întrebare,
decât un raspuns. Ce înseamnă o Românie
normală în următorii 5 ani, dacă ea nu a fost normală în ultimii 5 ani?
3. Dispozitivul
politic
Dacă rivalitatea
politică și jocul electoral sunt zgomotoase, dispozitivul politic, adică
știința rețelelor și a conexiunilor cu lumea de afaceri, este invizibil.
Filozoful francez Michel Foucault definea dispozitivul politic ca ansamblu
eterogen care comportă discursuri, instituții, decizii reglementare, enunțuri
științifice, propoziții filozofice, morale și filantropice, precum și rețeaua
invizibilă care leagă toate aceste elemente. Un politician versat are contacte
și un carnet de adrese impresionant. Foucault folosește și exemplu
întemnițării. Condamnare și statul la închisoare este un întreg dispozitiv care
pune în evidență maniera în care se constituie în rețea enunțurile despre
criminalitate, enunțuri care emană de la tribunale, închisori, paznici de
închisoare, delincvenți. Cu ajutorul acestui concept de dispozitiv, Foucault ne
propune să observăm, în fiecare epocă, legăturile complexe între elemente
foarte diferite, precum discursuri, tehnici și instituții. Aceste legături
invizibile structurează raporturile de forță, raporturile de putere.
Filozoful italian
Georgio Agamben vorbește de dispozitivul politic ca de un ansamblu de conexiuni
, un mecanism invizibil prin care se realizează activitatea de guvernare. Un
politician versat are un „dispozitiv” de guvernare: el știe cu cine, când și
cum trebuie să facă alianțe. El are capacitatea de a contacta, a orienta, a
determina, a intercepta, a modela, a controla decizii, opinii și conduite.
4. Societatea de
spectacol
Machiavelli spunea că
ingredientul esențial care dă forță Puterii este secretul și opacitatea. Dacă, pe vremuri, metodele electorale
implicau discursuri patriotice patetice, corupția, frauda electorală și chiar
datul cu bâta în cap la recalcitranți (ne gândim la imortalitatea teatrului
electoral descris de Caragiale), astăzi este nevoie de punerea în scenă a unui
spectacol politic, cu decor, scenariu și regie.
Pentru a înțelege secretul și opacitatea în jocul politic trebuie să apelăm
la Guy Debord care, în cartea Societatea de spectacol, devenită manual
de supraviețuire a cetățeanului în democrațiile occidentale, ne demonstrează
cum spectacolul inundă societatea, o rupe de real prin transformarea valorilor
în marfă vandabilă și a falsului în adevăr. Secretul generalizat devine un
mecanism fundamental în producerea dominației. Fără secret, modul de conducere
ar apărea în toată nuditatea sa. Marele secret este „complotul dominației”.
Debord vorbește de o societate divizată în manipulatori și manipulați. Critica
pe care o face societății de spectacol este o pledoarie pentru ca „cetățeanul
consumator” să devină un cetățean avizat,
capabil să vadă ce se ascunde în spatele decorului.
5. Cum se organizează secretul ?
Debord numește patru instanțe în construirea opacității politicii :
serviciile secrete, experții consilieri, media și societățile secrete.
Serviciile secrete, al căror obiectiv declarat este protejarea cetățenilor,
constituie adesea o rețea de spionare a cetățenilor pentru a prevedea și
contracara orice mișcare contra puterii. Agenții sub acoperire dețin informații
compromițătoare, care la nevoie se transformă în armă de contrângere. Experții
au rolul de a organiza un fel de amnezie colectivă prin reinterpretarea și
falsificarea faptelor, prin manevrarea de declarații neverificabile și de
statistici incontrolabile. Sistemul mediatic și mai ales
televiziunea dau comentariilor politice
un caracter de divertisment, iar folosirea de zvonuri, contribuie la întreținerea unei
confuzii generalizate. Cât privește societățile secrete, ele devin complice ale
puterii; este
cazul unor rețele criminale de tip Mafia și a unor înțelegeri ascunse între
puterea politică și puterea economică.
Am putea spune deasemeni că
spectacolul alegerilor începe să semene cu un serial popular în care candidații sunt supuși la tot
felul de probe, și ei sunt eliminați progresiv, până când în cursă rămâne
Cîștigătorul, Favoritul, Campionul, Alesul. În România, probele de concurs nu
sunt nici progresive, nici publice. Cum știe toată lumea și cum se spune pe
unele posturi de televiziune, servicile secrete se implică în jocul politic
„scoțând la iveală” pe piața mediatică, la momentul oportun,
dosare secrete, acuzații sau informații compromițatoare (recent cazul Barna).
Serviciile secrete sunt prezente în justiție (faimoasele protocoale care au
dat un cadru oficial implicării în anchete de justiție și în prezentarea
selectivă de probe către instanțe), în reglementarea administrativa (doar
serviciile secrete au dreptul de a oferi diverse certificate de acces la
informații de stat, pe care le ofera sau retrag selectiv restricționand și
controlând accesul la funcții publice).
6. Marketingul comunicării
politice și democrația electronică
Marketingul politic presupune că omul politic dispune
de o armată de analiști, comunicatori și relaționiști, care îi sugerează
strategii și tactici și îi scriu discursurile. Marketingul politic este
o aplicare a tehnicilor de vînzare din comerț la organizațiile politice și
puterile publice. Vindem un produs-candidat, încercînd să convingem
clientul de „calitățile produsului”. Acest tip de expertiză presupune că putem
compara comportamentul alegătorului cu cel al consumatorului. Se încearcă de
exemplu să se vîndă „caracterul bun” al candidatului: el este un bun familist,
este onest și autentic, apropiat de electorii săi și preocupat de bunăstarea
lor. Pe scurt, un produs pe care merită să îl cumpăram.
Democrația electronică este legată de noile tehnologii de
comunicare. Așa cum studentul se informează peinternet în
legătură cu tema care îl interesează, așa cum bolnavul frecventează bloguri
specializate pentru a afla tratamente alternative, tot așa cetățenii se
informează pe rețelele numerice, pe teme politice. Oamenii politici pot fi
discreditați cu întrebări simple: Cât costă un bilet de tramvai? Care este
salariul minim pe economia națională? Democrația electronică se extinde la
bloguri și comentarii care pot avea o influență asupra imaginii candidaților.
Ar fi interesant de cunoscut impactul acestei democrații electronice în actuala
campanie electorală din România.
În România, cetățeanul este convins că jocul politic se face și în afară și înăuntru, și pe văzute și pe nevăzute. Cum s-ar exprima vecinul de palier generic: „sunt total confuzat Domnule!”
Ce este relevant pentru aceste
alegeri ? Vom afla probabil când și cum se va termina.
