La mulți ani, Domnule Academician Cătălin Zamfir! Pentru cel ce-a trecut de mediana vieții, fiecare an se adaugă la scara tinereții. Viața nu este trecere liniară, ci tainică alternare de lumină și nimb. Cu ochi de bucurie îl întâmpinăm și noi, la ceas aniversar, pe omul excepțional și prieten de drum, Academicianul Cătălin Zamfir.
Una dintre amintirile mele despre Domnia Sa se leagă de un moment esenţial din devenirea sociologiei româneşti postbelice şi, într-o măsură, a propriei mele deveniri ca sociolog. Era, cred, toamna anului 1975 şi ţineam seminariile cursului de sociologie generală pe care-l preda în semestrul acela profesorul Cătălin Zamfir. Tocmai se întorsese din SUA unde fusese profesor invitat la Universitatea Ann Arbor, Michigan, SUA, timp de un an (1973-74).
Citisem cartea sa din 1972, „Metoda normativă în psihosociologia organizării”, dar cursul propriu-zis venea cu un aer nou datorat în parte excelentei cunoaşteri a sociologiei americane, care la vremea aceea era în fruntea gândirii sociologice universale. Uluirea mea a fost legată de viziunea profesorului referitoare la modul de propagare a problemelor sociale în devenirea unei societăţi. Era prima abordare dinamică a relaţiei problemă-soluţie fiindcă până atunci percepţia mai generală asupra acestei chestiuni era dominată de o viziune mai degrabă statică (poate cu excepţia teoriei mertoniene şi, într-o măsură, a soţilor Dorothea şi W Thomas, sociologi americani de prim rang).
Obişnuiam să assist şi la alte cursuri (ale profesorilor H.H. Stahl, Miron Constantinescu şi ale altor profesori pentru care conduceam seminarii), dar la cursurile profesorului Zamfir mergeam cu o foarte aprinsă curiozitate. Mai încoace mi-am spus că perioada aceea ar putea fi socotită un fel de fază eroică a sociologiei universitare româneşti implicată într-un proces accelerat de sincronizare cu marile şcoli ale sociologiei occidentale după intervalul de interdicţie al regimului de ocupaţie. Acea sincronizare s-a petrecut în anii 66-76 şi n-ai cum să nu memorezi contribuţiile de atunci ale unor profesori remarcabili din noua generaţie, între care mi s-a părut că profesorii Cătălin Zamfir, la Bucureşti şi Achim Mihu, la Cluj Napoca, aveau poziţii reprezentative pentru ceea ce, consider azi, că a fost generaţia vârstei eroice a sociologiei universitare româneşti.
Am descoperit la puţină vreme cercetările prin care Domnia Sa inaugura în România un domeniu de noutate şi curaj, acela al indicatorilor de satisfacţie cu viaţa. Mai târziu, am aflat că, în anul academic de la Universitatea Ann Arbor, crease, precum va mărturisi, o bază de 1000 de indicatori de satisfacţie/evaluare printr-un studiu de search-reviews asupra unui mare număr de cercetări în domeniu din mai multe ţări. Această perioadă i-a permis să pună temelia cercetărilor de satisfacţie cu viaţa intrând fatalmente în conflict cu discursul ideologic triumfalist al regimurilor comuniste.
Cercetările stărilor de satisfacţie spărgeau monopolul discursului dominant, fiindcă prin ele nu vorbea directiva politică, ci chiar realitatea cu problemele şi necazurile ei. Chiar şi dacă ar fi rămas la formula unor analize sociografice şi încă ar fi însemnat un progres extraordinar fiindcă, iată, sociologia îndrăznea să vorbească alături şi uneori cu totul diferit faţă de dictatura discursivă a directivei politice. După ce inovase paradigma abordării problemelor sociale, profesorul venea cu o a doua mare contribuţie teoretică pe care, din păcate, foarte puţini au evaluat-o ca atare. Reflecţiile aniversare asupra personalităţii şi operei Academicianului Cătălin Zamfir n-ar avea cum să ocolească opera sa de creator de instituţii. Lui i se datorează fondarea Institutului de Cercetare a Calităţii Vieţii.
O aniversare este fără îndoială un prilej de mărturisire publică şi deopotrivă un moment fotografic menit unei admirări comune atât a omului Cătălin Zamfir, fondatorul acestei instituţii, cât şi asupra operei sale științifice și instituţionale. Institutul de cercetare a calităţii vieţii, ca orice instituţie, este întemeiat pe o idee, o misiune şi o vocaţie. „Misiunea, ne spune marele istoric N. Iorga, creează un program şi programul acesta se preface într-o serie de acţiuni care, acţiunile acestea, alcătuiesc o tradiţie”. Un grup oarecare poate fiinţa în afara unei misiuni. O familie, de pildă, nu-şi atribuie o misiune, „nu pleacă de la o idee şi nu are un program”, ci se manifestă în temeiul unui mod de viaţă îndreptăţit de Dumnezeu, de la care nu se abate decât cu preţul autodistrugerii. În jurul familiei, însă, pot fi create instituţii cu misiune şi program, misiunea de a apăra familia cu arma cunoaşterii slujitoare.
Activitatea din cei 30 de ani de existenţă ai ICCV confirmă asumarea misiunii de instituţie slujitoare a familiilor din România şi de studiere a faţetei celei mai dramatice a țesăturii unei societăţi, sărăcia și săracii. Regăsim la temelia întregii activităţi a Academicianului Cătălin Zamfir, cunoscuta maximă îndrumătoare a Şcolii lui D. Gusti: „Pro Scientia Pro Patriae!” Raţiunea de a fi a oricărui Institut de cercetare din România este şi trebuie să fie poporul român însuşi, şi nici o ideologie, nici un program, nici trecătoarele şi amăgitoarele „raţiuni istorice” n-ar trebui să i se substituie.
Academicianul Cătălin Zamfir, prin descoperirile şi invenţiile sale (asupra cărora se vor scrie cărți), a oferit sociologiei instrumente sigure de apărare în faţa atâtor amăgiri și derive aservitoare. Pentru această filosofie slujitoare, pentru impresionanta sa operă, comunitatea sociologilor români îi este profund recunoscătoare. De Viris illustribus a sociologiei românești postbelice începe cu Domnia Voastră. La mulți ani, iubite coleg !