”Dincolo de fereastra mea e-atâta lumină,
încât schela uitată pare un turn de sidef;
din nou a zidit primăvara o grădină cu-nflorite crengi diafane,
braţe ce din parcuri te cheamă…
Parfumul lor, mai uşor decât orice parfum,
aburind amărui, te-nfioară…
Dansând, vântul poartă trecătorii de subţiori,
păsările nu mai contenesc pe limba lor.
În asfinţit, un îndepărtat ocean de aur îşi rostogoleşte valurile mărunte pe cer…
Primăvară, şi eu îţi cer acum o veste bună:
ce-a mai rămas din mine, adună tu-ntr-o mână
şi-nsufleţeşte lutul cu răsuflarea ta.”
Margareta Sterian
Puțini ar bănui că între anvangardista școlii românești de pictură, longeviva Margareta
Sterian, și Școala de Sociologie de la București există o
puternică legătură. Și iată că O
expoziție a Casei Artmark, de acum ceva vreme, de la Palatul Cesianu-Racoviță ne-a atras atenția asupra unei astfel de relații, readucîndu-ne în atenție extraordinara complexitate a
personalității celei care a
fost Margareta Sterian.
Cîteva din lucrările expuse aici și pregătite pentru licitația de artă ce a avut loc la Hilton ne-au
trimis spre un domeniu de interes al artistei, de puțini știut. Pictoriță, scriitoare, traducătoare, soție de bancher și apoi soția marelui poet Paul Sterian, uitat
astăzi, a fost și o pasionată a
unui mediu căruia nu i-a aparținut nici ea și nici familia
vreodată. Mediul țărănesc, satul
românesc, oamenii miraculoși ai acelor vremuri din satele pe care a dorit să le cunoască, să le
cerceteze și apoi să le
păstreze imaginile adunîndu-le în pînzele sale.
Așa s-a făcut că în anul 1929, cunoscîndu-l pe marele sociolog, pe
inovatorul și creatorul de școală, pe savantul și
eminentul dascăl și apoi demnitar, Dimitrie Gusti, cel care ne-a lăsat peste ani o școală de sociologie și minunea Muzeului Satului Românesc, a participat, alături de echipele studențești, la campania de studiere monografică a satului Drăguș.
Pentru artistă, așa cum au remarcat toți exegeții operei sale, această exepriență, de altfel, unică pentru orice artist,
a însemnat ”relevarea fondului arhaic al
tradiției și culturii
populare”.
La puține luni după această ”expediție” în satul
românesc artista a expus pentru prima dată și aceasta a făcut-o în cadrul expoziției organizate de Seminarul de sociologie, etică și politică al Universității din București, condus de același savant Dimitrie Gusti. Aici expune șase portrete de țărani și copii din satul Drăguș. De altfel, artista va include de
fiecare dată în expozițiile sale, de-a
lungul multelor decenii de activitate, acest ciclu al copiilor din Drăguș, alături de ciclul Moșilor și cel al Circurilor.
Prima „personală” o va avea la Sala Mozart din București, unde expune peisaje, naturi statice,
dar și preferatele
artistei, cele 30 de lucrări din ciclul de portrete ”Copiii din Drăguș”.
Succesul acestui ciclu a fost unul uriaș. Tonitza, Eugen Oprescu, Petre
Comarnescu, Eugen Ionescu au remarcat și au apreciat talentul, frumusețea și miracolul
acelor copii dintr-un sat de la început de secol XX.
Viața artistei s-a dovedit a fi demnă de scenariul unui film hollywoodian.
Crescută de mică de bunica sa, preocupată pentru a-i oferi o educație aleasă, a absovit Școala Anglicană
din București, apoi Școala Evanghelică
unde l-a avut ca profesor pe scriitorul Ioan Slavici și pe Richard Canisius la desen. Vacanțele erau dedicate pregătirii artistice cu
Gore Mircescu, un mare artist al acelor vremuri. Interesant și nu întîmplător, credem, este că în
expoziția de la Artmark am găsit alăturate pînzele lui
Mircescu și ale Margaretei
Sterian. Călătorește o bună bucată
de timp în Anglia, Austria, Elveția, Danemarca, Norvegia, Suedia, Franța. Trece apoi oceanul și vizitează continentul american, de unde
se întoarce cu multă poezie, adunată mai tîrziu într-o Antologie de poezie americană.
Au urmat apoi ani de studiu în Franța, la Paris, în cadrul Academiei Ranson sub îndrumarea lui
Georges Braque, Amedee de la Patelliere, Roger Bissiere și la Ecole
de Louvre unde a audiat cursurile de istorie a sculpturii ale lui Paul
Vitry. De aceea, interesul său pentru multiplele forme de exprimare artistică
s-au materializat de-a lungul anilor în domenii și în realizări excepționale. A lucrat frescă și ceramică cu arhitectul și pictorul Marcel Iancu, a creat costume și decoruri pentru baletele Operei Române,
a ilustrat carte, a publicat poezie, a scris proză, a tradus din literatura
universală. Poate și această muncă
enormă, apoi bucuria de a crea și frumusețea spiritului au
născut longevitatea artistei, dar și rezistența ei de-a lungul
vremurilor tulburi pe care le-a parcurs. A fost botezată de eminentul Gala
Galaction, un apropiat și un om de suflet
al familiei sale, a fost căsătorită de două ori, cel din urmă soț, poetul Paul Sterian, un trubadur al
Bucureștiului acelor
vremuri. În perioada războiului, persecuțiile nu au întîrziat să apară, de origine evreiască fiind, ca apoi să-și piardă o parte din avere, urmînd ca ce
a mai rămas să i se ia după 1945. Dar suferințele nu s-au terminat aici. Pentru arta sa
”decadentă”, pentru traducerile din
opere literare americane, la fel de „decadente„ artista a fost anchetată, ca
apoi să i se ia casa, lucrurile. Trăiește în această perioadă confecționînd mănuși, pălării și vînzînd din casă lucrurile ce i-au mai
rămas.
Abia după 25 de ani de cînd Mihail
Sebastian ceruse o retrospectică Margareta Sterian, în vara anului 1969,
evenimentul se produce.
După 1970 lumea i se deschide din nou și artista are puterea să revină și să lucreze. Pictează enorm, expune, îi
apar două albume de bună calitate, iar cota ei crește. După ce a fost ”Marea Doamnă a generației 27”, născută în
secolul XIX, cu zece ani mai mare decît Mircea Eliade, acum la începutul anilor
70 ai mileniului doi este apreciată ca fiind liderul generației sale.
Cu toate acestea, lucrările sale nu sînt
încă suficient evalute. De altfel recordul personal de vînzări se înregistrează
abia în anul 2008 la o licitație a aceleași case Artmark, unde o pînză s-a adjudecat la
valoarea de 42.500 euro, după ce intrase în licitație cu o estimare de 1500-2000 de euro.
În apartamentul său minuscul, de doar
două camere din București, din
apropierea Pieței Romane, se mai
află peste 200 de picturi și 150 de lucrări de grafică. În ciuda tuturor demersurilor făcute de
executorul testamentar al artistei nu s-a putut găsi, de către autorități, soluția pentru un muzeu memorial.
Dacă ne-am întreba astăzi cine este
Margareta Sterian, credem că ne-ar fi mult mai ușor să o definim apelînd la cei care au
cunoscut-o personal. Iată cum o descrie Alexandru Cebuc în anul 1988: ”Margareta Sterian este un artist european,
care a debutat într-un moment fast al avangardei românești. Pictura ei
pare a descinde din Școala Parisului,
dar, precum cea a marilor noștri pictori
Grigorescu, Luchian, are acel mister pe care marile talente nu-l pot escamota,
al rădăcinilor. Este o pictură a experiențelor personale filtrate cu siguranța omului de
înaltă cultură, prin amintire, eliminînd livrescul, modelele, dînd frîu liber
sensibilității unice”(”La o
viitoare expoziție”, Alexandru Cebuc,
1988).
Dar dacă dorim să exprimăm cît mai
concentrat complexitatea artei Margaretei Sterian, atunci, cu siguranță, va trebui să acceptăm esența formulării lui Radu Cârneci din revista
”Contemporanul” din anul 1984: ”…Margareta
Sterian a fost un spirit renascentist într-o expresie modernă”.
Dar unde este satul Drăguș ce a inspirat-o atît de mult pe artistă,
care au fost semnificațiile sociologice
ale cercetărilor intreprinse aici și care a fost misiunea ei într-o cercetare sociologică monografică cum
au fost toate campaniile organizate de Dimitrie Gusti în acei ani?
Drăguș este un sat din Țara Făgărașului, între Făgăraș și Victoria, orașul fără biserici, acolo unde își are originea cercetarea sociologică
românească. Aici, în acest sat ce a devenit în timp cel mai cercetat sat
românesc din toate timpurile, Dimitrie Gusti a adus o echipă de cercetători
multidisciplinară, formată din peste 80 de persoane, ce a inclus-o și pe Margareta Sterian, care, timp de
două luni, a studiat viața de aici. Acum și aici au fost experimentate, în premieră mondială, metodele
cercetării monografice, urmînd ca apoi să fie preluate de cercetarea
sociologică din întreaga lume.
Drept urmare,
după 1930, în Europa se impune Şcoala Monografică ca una dintre cele mai
originale, mai dinamice şi mai competente şcoli de sociologie rurală, în aşa
fel încât Congresul Mondial de Sociologie din 1939 urma să fie ţinut la
Bucureşti. Constituită în jurul personalităţii profesorului Dimitrie Gusti,
Şcoala Monografică de la Bucureşti a permis un număr mare de experienţe
sociale, ştiinţifice şi culturale, cu rol stimulator pentru ansamblul
societăţii româneşti din acea perioadă.
D. Gusti concepea sociologia
ca pe o sinteză concretă şi creatoare a ştiinţelor sociale particulare, care nu
putea lua naştere decât în cadrul unor cercetări operate în forma „echipelor
interdisciplinare”, formă căreia acesta îi va da numele de monografie
sociologică, afirmând că „sociologia va fi monografică, ori nu va fi”. În
concepţia lui D. Gusti, viaţa socială nu poate fi cunoscută decât prin
manifestările (activităţile) ei concrete, care sunt economice, spirituale (cu
caracter constitutiv) şi prin cele moral-juridice şi politico-administrative
(cu caracter reglementativ).
În
acest cadru extrem de riguros al cercetării științifice sociologice prezența
Margaretei Sterian, alături de sociologi, juriști, etnografi, muzicologi,
psihologi, artiști fotografi și cameramani, studenți, alături de personalități
consacrate, nu au făcut decît să dea valoare complexității, să omogenizeze
diversitatea, să completeze integrator abordarea monografică, să justifice apoi
pertinența observațiilor, fotografierea socialului așa cum nici aparatul de
filmat nu a putut să o facă. De altfel, satul Drăguș mai deține un record. Este
satul despre care s-au realizat trei filme, în 1929, 1970 și 2006. Dar mai mult
decît valoarea documentară a acestor remarcabile tezaure ale memoriei
ancestrale a poporului român, rămîn veacurilor dovezile incontestabile ale
valorii și perenității prezenței autentic românești, dar și operele plastice
prodigioase care au urmat acestor adevărate laboratoare create de Școala de
Sociologie de la București, ca apoi să se producă, ca în cazul lui Brîncuși și
a altora, transferul european.
Personal, consider că transferul european
al memoriei culturale ancestrale a poporului român, în cadrul căreia memoria
plastică este, evident, „cea mai vizibilă “, s-a făcut cu certitudine.
Şi mai cred că Brâncuşi, Margareta
Sterian şi alţii ca ei, ce s-au exprimat european prin artă, prin arta vizuală
sau prin sunet, au transferat valorile, simbolistica şi genialitatea,
vitalitatea şi farmecul, originalitatea şi curăţenia spirituală, armoniile
celeste cu ecourile munţilor şi pădurilor noastre, sunetele magice ale
copacilor şi ale florilor, lumina soarelui şi căldura ochilor femeilor ce numai
pe aceste locuri le întâlnim. Drăguș este unul din aceste locuri.
Iubirea, dragostea, femeia, copiii,
florile, simbolurile dragostei universale îi certifică pe Brâncuşi, alături de
Enescu, alături de Margareta Sterian,
alături de Zamfir şi de foarte mulţi alţii, ca „patronii“ europeni ai
simbolisticii iubirii şi frumosului universal.
Valoarea, genialitatea, originalitatea,
curăţenia şi armoniile celeste ale acestora nu au fost însă suficiente pentru
ca România să le dea ceea ce, în mod firesc, trebuia să le dea.
Pe lângă argumentaţia de până acum,
trebuie să mai adăugăm încă un element esenţial ce caracterizează epoca. La
acea vreme, paradoxal, raportându-ne la criza actuală a culturii, mult mai profundă
şi mai dramatică, deci, la acea vreme, oamenii de cultură conştientizau „criza
lumii moderne”.
Rene Guenon, într-o carte cu titlul „Criza lumii moderne“, scria că, după el,
omul modern, occidental îşi trăieşte ultima vârstă (kaly-yuga, în doctrina
hindusă). Acest fapt s-ar manifesta prin satisfacerea permanentă a unor dorinţe
artificiale. Este şi acesta un fel de cod cultural. Autorul face, în final, o pledoarie
pentru reutilizarea datelor şi valorilor tradiţionale. Ele ar putea reabilita
această criză. Astăzi, ca şi atunci, se vorbeşte despre o criză modernă sau
postmodernă, cum ne place s-o numim.”[1] Ceea
ce primeşte semnificaţie specială este faptul că Rene Guenon conştientiza şi
căuta explicaţii pentru „criza lumii moderne” în primul pătrar al secolului XX
(mai exact în anul 1926), apoi, după 60 de ani, Paul Barbăneagră[2]
preia aserţiunile celui dintâi, asumându-şi condiţionările unei crize la
sfârşit de secol XX şi început de secol XXI.
Dacă Constantin Brâncuşi este
întemeietor, alături de Picasso şi Braque, al „civilizaţiei ochiului”, la
începutul veacului XX, numită astăzi, în postmodernitate, „civilizaţia
imaginii”, Margareta Sterian, eleva lui Braque, a transferat imaginile culese
din Drăguș așa cum a făcut-o Brâncuși cu Hobița sa în peisajul european.
Poate de aceea colecționarii europeni de astăzi se simt atrași de vitalitatea, miraculosul,
fascinantul, diafanul pînzelor artistei.
Pentru cei care nu au avut ocazia să vadă
laolaltă multe din pînzele artistei galeria Artmark și-a deschis generos porțile.
Și iată că, mai mult decît contribuția la dezvoltarea științei sociologice, Gusti un profund
intelectual, un rafinat om de cultură, un îndrăgostit de artă și artiști, un mecena, în limitele potențialului său și ale vremurilor, a atras și a determinat creșterea unor autentice valori culturale,
fie ele aparținînd artelor
plastice, fie literaturii, fie muzicii, fie folclorului, etnografiei,
antropologiei culturale și altora asupra cărora actuala școală de sociologie de azi ar trebui să se aplece.
Prof.Univ.Dr.Emerit,
Eugen BLAGA
[1] Cristina Gavriluta, „Sacrul şi californizarea culturii.
Şapte interviuri despre religie şi globalizare”, Editura Paideia, 2008,
Colecţia studii şi eseuri – Antropologie, pag.71
[2] Paul Barbăneagră, este cineast, eseist, colaborator al
postului de radio „Europa Liberă”. A fost cercetător la Institute d Estetique
de pe lângă CNRS. A lucrat şi la Service de la Recherche al ORTF. În Franţa a
făcut carieră în special datorită seriei de filme „Arhitectura şi geografie
sacră“,„Mircea Eliade şi redescoperirea sacrului”, „Chateaubriand, deslușitor al
istoriei”, „Zamfir sau rugăciunea sunetului“, „Reîntoarcerea în România”.
Studii de medicină, istorie, religie. A făcut parte din cercul de prieteni
apropiaţi ai lui Mircea Eliade. (apud 6 )
