Profesorii primei promoţii de sociologi

S. C. Catedra de sociologie de la Facultatea de Filozofie (Universitatea din Bucureşti) are o istorie intereseantă. Iniţial, în anul universitar 1966-1967, numărul cadrelor didactice era mic: Stela Cernea, Aculin Cazacu, Miron Constantinescu, Ion Drăgan, Pompiliu Grigorescu, Ion Iordăchel, Ioan Matei, Henri H. Stahl. Azi, în Departamentul de sociologie al Facultăţii de Sociologoie şi Asistenţă Socială sunt încadraţi 31 de profesori, conferenţiari, lectori şi asistenţi, la care se adaugă, în mare număr, profesorii asociaţi. Nu-i vorbă că şi numărul de studenţi înmatriculaţi în anul I s-a mărit de zece ori. Ce amintiri ai despre profesorii tăi? Cum se desfăşurau cursurile şi seminariile?

Profesorul Iancu Filipescu

I. F. Am trăit o perioadă unică: învăţământul sociologic abia se aşeza. Un semestru întreg am discutat la seminar două cărţi: „Situaţa clasei muncitoare din Anglia” a lui Engels – seminar condus de H. H. Stahl – şi „Regulile metodei sociologice” a lui Durkheim – seminar condus de Ion Iordăchel. În primul seminar H. H. Stahl ne-a întrebat despre mediul de provenienţă (urban/rural), a câta generaţie de urbani sântem, ocupaţia părinţilor, starea civilă, dacă avem sau nu bibliotecă în casă, dacă cunoaştem notele muzicale, ce limbi străine cunoaştem (citit cu dicţionarul, scris şi gândit). Noi am rămas uimiţi de acest set de întrebări. H. H. Stahl ne-a spus că el vorbea franceza şi germana în familie, iar limba română a învăţat-o mai ales cu copiii cu care se juca. Ne-a îndemnat să învăţăm limbi străine şi să ne cumpărăm dicţionare de limbi străine şi Dicţionarul explicativ al limbii române. Când am ajuns să conduc şi eu seminarii, începeam cu acelaşi set de întrebări. 

Cât priveşte cursurile audiate, să începem cu prelegerile lui Miron Consantinescu, cursul „Introducere în sociologie”. Ideile principale: caracterul marxist al sociologiei, societatea ca organism de producţie, autonomia sociologiei în raport cu materialismul dialectic şi istoric, funcţiile sociologiei, importanţa cercetării pe teren şi egalitatea de statut al sociologiei cu celelalte ştiinţe sociale. Insista asupra ideii de procese sociale asupra relaţia dintre fapte, procese şi relaţii sociale, reluându-şi ideile disertaţiei sale cu titlul „Unităţile sociale şi marxismul” din 1940, prezentată lui Dimitrie Gusti în cadrul pregătirii doctorale. Nu ştiu dacă şi-a susţinut vreodată doctoratul.

I. F. N-am să uit niciodată cât de puternic ridica tonul, cât de furios era când se referea la răposatul Gheorghe Gheorghiu-Dej. Nu-l scotea din „criminal şi distrugător al învăţămîntului romînesc”. A fost prima dată când auzeam prin viu grai, în public, o critică atât de dură adusă conducătorului PCR. Este adevărat, după moartea acestuia. Cred acum nu numai că îl ura pe Dej, dar şi că îşi netezea drumul spre vârful puterii.

La prelegeri avea o suită care creştea odată cu urcarea lui în funcţii. Unii membri al Catedrei se îngrijeau ca în amfiteatrul „Dimitrie Cantemir”, unde Miron Constantinescu ţinea cursul, să fie tabla ştearsă, să fie un pahar cu apă şi studenţi în bancă. Unul dintre asistenţi se ocupa cu înregistrarea lecţiilor pe magnetofon.

S. C. Printre cei care îl aşteptau pe hol, la uşa amfiteatrului, eram şi eu. Vroiam să aflu ce este filozofia marxistă, să nu cumva să greşesc. Primul în capul şirului era Aculin Cazacu, asistentul profesorului Miron Constantinescu. Eu eram mai la coadă. Nu am avut privilegiul să-i ţin paltonul şi să mă ocup de magnetofon. Profesorul Henri H. Stahl nu a făcut niciodată parte din această suită. Explicabil: Henri H. Stahl îi fusese profesor lui Miron Constantinescu.

I. F. Henri H. Stahl îl respecta în mod deosebit pe Miron Constantinescu. Să nu uităm că atunci când Stahl şi-a pierdut apartamentul din vila de pe Strada Paris, Miron Constantinescu a intervenit să-şi cumpere un apartament de patru camere într-un bloc din zona centrală a Capitalei (Calea Dorobanţi). Când Miron Constantinescu a fost numit Preşedinte al Academiei de Știinţe Sociale şi Politice, în 1970, l-a propus pe H. H. Stahl şeful Secţiei de Sociologie. Între Miron Constantinescu  şi H. H. Stahl era un respect reciproc. 

Am făcut şi câteva seminarii cu Miron Constantinescu, care nu aveau nimic şcolăresc. Comentam texte din lucrări de sociologie. Mi-aduc aminte că la un seminar ne-a recitat versuri din Lucian Blaga, Tudor Arghezi, Ion Barbu şi Miron Radu Paraschivescu. Ne-a îndemnat să citim şi noi poezie, literatură, să devenim oameni de cultură. Ne-a spus că pe vremea studenţiei lui, facultatea avea mult mai puţini profesori şi că studenţii stăteau mai mult în biblioteci şi discutau cele citite cu asistenţii. Cel mai adesea, profesorii îşi continuau cursurile, nu o luau de la început. Aşa că erai obligat să te pui la zi printr-o muncă personală şi, cum am spus, cu ajutorul asistenţilor.

S-a discutat mult despre relaţiile de adversitate dintre Miron Constantinescu şi Traian Herseni, adversitate ce avea ca temei trecutul politic al lui Traian Herseni, dar  mai ales critica adusă de acesta în revista „Familia” de la Oradea privind modului de organizare a învăţământului sociologic de la Universitatea din Bucureşti. Profesorul Miron Constantinescu ne spunea că Traian Herseni putea să vină la Catedră, să-şi expună obiecţiile„că doar ne cunoaştem foarte bine”.

S. C. Sigur că se cunoşteau. Traian Herseni a condius seminarul de sociologie în anii când Miron Constantinescu era student. Profesorul Traian Herseni mi-a povestit că la un seminar Miron Constantinescu a declarat deschis că este marxist. Ce ai citit din Marx? – l-a întrebat Traian Herseni. Costatând că studentul Miron Constantinescu nu citise decât nişte broşuri care circulau în ilegalitate, Traian Herseni i-a împrumutat câteva cărţi ale lui Marx, în limba franceză.

Dar să-ţi spun şi eu impresia pe care am avut-o când am audiat prelegerile profesorului Miron Constantinescu. Am asistat la prelegerile profesorului Miron Constantinescu, în primul an când am venit la Catedră. Era impresionant, masiv. Cu voce de stentor vorbea despre lupta claselor, considera că este greşită expresia „lupta de clasă” – expresie folosită în documentele de partid. Îţi mărturisesc, şi îmi pare rău dacă te dezamăgesc, nu prea am înţeles din prelegerile audiate ce este sociologia marxistă. În ciuda faptului că accentua că sociologia este altceva decât materialismul dialectic şi istoric, aveam impresia că profesorul Miron Constantinescu ţine lecţii de materialism dialectic şi istoric. Probabil că a fost o limită de înţelegere a mea. M-am mai dumirit ce înseamnă să faci sociologie la cursurile profesorului Henri H. Stahl, pe care le-am urmărit şi ca student în ultimul an la Secţia de psihologie, şi ca asistent universitar, înainte de a mi se încredinţa conducerea seminariilor de Metode şi tehnici de cercetare sociologică.

I. F. Profesorului Stahl îi doatorez foarte mult din formaţia mea intelectuală. Cu noi, studenţii din prima promoţie, a lucrat cel mai mult. Chiar spunea că vrea cu prima promoţie de sociologi de după 1944 să-şi încheie cariera didactică. A ţinut şi cursurile, şi seminariile la „Metode şi tehnici ale investigaţiei sociologice” (anul I şi II), „Sociologie urbană şi rurală” (anul II) şi „Demografie şi sociologia populaţiei” (anul III). H. H. Stahl valora cât zece profesori: avea o experienţă ştiinţifică şi didactică incomparabilă cu ceilalţi profesori din Catedră. Avea formaţie nu numai sociologică excepţională, dar şi istorică (este – după părerea mea – cel mai mare istoric social de la noi, prin studiul satelor devălmaşe), economică, etnografică şi juridică. Pe scurt, avea o formaţie enciclopedică. H. H. Stahl absolvise Facultea de Drept. Dăduse examene la Facultatea de Litere şi filozofie pentru a-şi susţine doctoratul. În 1970-1972, la Laboratorul de sociologie am fost custodele bibliotecii lui Stahl. Am găsit conspectele făcute de H. H. Stahl la „Știinţa logici” a lui Hegel. La cursuri îşi exprima admiraţia faţă de filozofia lui Kant.

La seminar, chiar din anul I, aducea de acasă cărţi în limbile română şi franceză, pe care ni le dădea pentru a face referate. Eu am prezentat: Karl Kautscki „Înmulţire în natură şi în societate” şi „Clopotiva – un sat din Țara Haţegului”, cercetare condusă de Ion Conea. Profesorul era mai atent decât colegii mei. A apreciat referatele, dar mi-a atras atenţia asupra modului de a le prezenta: să nu mai gesticulez. A venit lîngă mine şi, ţinându-mi mâna lângă corp, mi-a spus: „Dacă gesticulezi, publicul urmăreşte mâinile, nu ideile”.

Examenele cu H. H. Stahl  erau practic o formalitate. Fiind doar 25 de studenţi, ne cunoştea foarte bine. Ne-a spus că examenul nu constă în verificarea capacităţii de memorare, ci în evidenţierea modului de a gândi problemele sociale puse în discuţie. N-a precizat că notele sunt deja puse: cine a fost apreciat la referate şi la dezbaterile de la seminar cu nota 8 (opt) rar va primi o notă mai mare sau mai mică la examen.

Mă opresc aici despre învăţătura primită de la H. H. Stahl, nu înainte însă de a aminti principiul didactic pe care l-a urmat, pe care din păcate mulţi profesori nu îl conştientizează:„La curs, profesorul arată ce ştie în legătură cu tema expunerii; la seminar, se formează modul de a gândi al studenţilor”. Rolul profesorilor este esenţial.

S. C. Ce alţi profesori au mai predat primei promoţii de sociologi? Nu cred că este cazul să-i nominalizezi pe toţi. Fă o selecţie. Opreşte-te la cei care au avut un „rol esenţial”.

I. F. Am să spun câteva cuvinte despre puţin îşi mai amintesc, despre Ioan Matei. A fost titularul Cursului de sociologie a familiei. Modul de abordare a familiei era structural-funcţionalist, respectiv familia era analizată ca sistem, cu funcţii şi disfuncţii. Asistenţa socială a fost o altă componentă a cursului pe care l-a ţinut. Era un om foarte blând, respectuos. A stat foarte puţin în Catedră, transferându-se, ca director adjunct, la Centrul de Sociologie. A avut mari probleme cu cei de la Comitetul municipal de partid ca să primească dreptul de a-şi susţine doctoratul. În ultimii ani de viaţă a avut grijă de el Paul H. Stahl, fiul lui Henri H. Stahl, vechiul lui prieten şi coechipier în cercetările sociologice de teren. Se ştia că Ioan Matei a participat, în calitate de ofiţer, la războiul din Est, că la intervenţia unui unchi, cu grad de general, a fost numit comandantul Gărzii Militare a Penitenciarului Văcăreşti şi că în această calitate l-a ajutat pe Gheorghe Vlădescu-Răcoasa, condamnat la moarte de regimul Antonescu, să fie mutat la Văcăreşti, unde era mai în siguranţă.

La un seminar Ioan Matei ne-a prezentat cu lux de amănunte vizita făcută de Dimitrie Gusti, în calitate de Preşedinte al Academiei Române, în fruntea unei delegaţii, la Moscova (1945). Spunea că lui Dimitrie Gusti i-a trezit un „interes special de mare” vizita la „cea mai mare măreaţă centrală a marxismului din toată lumea, care este cuprinsă în două mari edificii ale Institutului Marx-Engels-Lenin şi Muzeul etnografic din Leningrad, că vizita în Uniunea Sovietică a fost cel mai frumos dar ce i s-a făcut vieţii sale. Am făcut parte, pentru puţin timp, din colectivul de cercetare condus de Ioan Matei. La biblioteca Institutului de Sociologie din cadrul Academiei Române zace în praf şi uitare un pachet cu texte, manuscrise ale lui Ioan Matei, aduse de fiul lui şi de Paul Stahl, membru de onoare al Academiei Române.

Mormântul lui Dimitrie Gusti Cimitirul Belu, figura 98)

S. C. Să îl lăsăm pe Dimitrie Gusti să-şi doarmă somnul de veci. A însemnat prea mult pentru sociologia românească pentru a insista asupra unui detaliu, nu spun nesemnificativ, dar poate îngroşat puţin de Ioan Matei. Sunt convins că şi tu te înclini în memoria lui Dimitrie Gusti. Altfel nu-mi explic de ce ai insistat atâta să mergem la Cimitirul Belu să identificăm mormântul fondatorului sociologiei româneşti moderne, să aprindem o lumânare la cripta dată uitării de către sociologi.

S. C. Povesteşte-mi mai bine despre alţi profesori pe care i-ai avut. Despre profesorul Constantin Nicuţă ce amintiri ai?

I. F. Constantin (Costache) Nicuţă, format la Universitatea din Iaşi, asistent al lui Petre Andrei, era un om deosebit de respectuos, lucru mai rar, el saluta sau răspundea când era salutat, scoţându-şi cu un gest larg pălăria. A fost şeful Catedrei de Istoria sociologiei: un erudit, cursurile sale erau deosebit de atractive, pigmentate cu glume fine, subtile: făcea o ştiinţă „veselă”. Audierea cursului mi-a fost uşurată, pe de o parte, de urmărirea prelegerilor de istoria  sociologiei universale, ţinute de Stela Cernea (din păcate, s-a prăpădit prematur), foarte bine documentate şi sistematizate şi, pe de altă parte, citisem şi conspectasem două cărţi fundamentale ale lui Raymond Aron: Deutsche Sociologie der Gegenwart (1969) şi  Les étapes de la pensée sociologique (1967). Azi, un asemenea curs este bun de ţinut la masterat. Întâmplător, prin anii ’80, când eram cercetător şi membru al catedrei, m-am întâlnit cu profesorul Nicuţă şi am avut o scurtă discuţie. Între altele, i-am spus că prelegerile de sociologie ale lui Miron Constantinescu semănau cu cele de materialism istoric, profesorul Nicuţă spunând că Miron Constantinescu procedează foarte bine, întemeind sociologia pe marxism şi că în acest fel are temeiul de a-i susţine autonomia şi de a o apăra de dogmatici. Într-o şedinţă a Laboratorului, profesorul Nicuţă ne-a relatat şi despre întâlnirea sa la Paris cu filozoful şi sociologul Raymond Aron, ne-a spus că acesta are o secretară frumoasă şi că în cadrul discuţiei s-a situat pe poziţiile marxismului.

S. C. Cine se situa pe poziţiile marxismului, Raymond Aron sau secretara lui? Nu m-aş fi mirat să aud că secretara. Profesorul Constantin Nicuţă (1906-1991) avea simţul umorului, era hâtru – un savant hâtru. Când profesorul Miron Constantinescu, într-o şedinţă de catedră, ne-a prezentat cartea „Introducere în sociologie. Note de curs”, abia ieşită de la tipar, i s-a adresat profesorului Constantin Nicuţă: „Ei, tovarăşul Nicuţă, vom trăi noi să vedem tipărit şi cursul de Istoria sociologiei?”,  acesta a răspuns detaşat: „Depinde de dumneavoastră, tovarăşe ministru”.

Profesorul Miron Constantinescu nu a apucat să vadă cursul tipărit al lui Nicuţă. De fapt, nimeni nu l-a văzut, pentru simplul motiv că nu l-a scris. De altfel, profesorul Constantin Nicuţă a şi teoretizat: „Unii profesori scriu, dar nu citesc; alţii citesc, dar nu scriu. Eu fac parte din a doua categorie”. La cine, oare, se referea?

Despre profesorii din celelalte catedre ale Facultăţii de Filozofie care au predat cursuri şi au condus seminarii la voi, la prima promoţie de sociologi ce îţi mai aminteşti?

I. F. Îmi aduc aminte cu deosebită plăcere de profesorul Gheorghe Dolgu, de la Catedra de economie politică. La primul curs ne-a cerut să ne pregătim pentru examen după Manualul de economie politică capitalistă”, apărut la ASE, pentru că la prelegeri şi la seminarii se vor discuta problemele actuale ale economiei mondiale. Profesorul Gheorghe Dolgu călătorea foarte mult în străinătate, fiind membru în diferite organisme economice internaţionale. La prelegeri întârzia mai totdeauna, era foarte bine îmbrăcat, după ultima modă de la Paris. Le prezenta colegelor mele moda din Occident. De multe ori, în loc să facem seminariile în sala din Facultate, ne invita pe cei prezenţi la o discuţie la Cofetăria Tosca, de vizavi de facultate. Îndiscutabil, Gheorghe Dolgu a fost un profesor de mare clasă şi un economist excepţional. După Decembrie ’89, a fost ales Membru de onoare al Academiei Române.

S. C. După Decembrie ’89, şi alţi profesori din Facultatea de Filozofie au fost aleşi membri ai Academiei Române. Profesorul Henri H. Stahl a devenit, din membru corespondent, membru titular al Academiei. Au fost onoraţi cu titlul de academicieni Ion Banu, Alexandru Boboc, Mircea Flonta, Vasile Tonoiu, Gheorghe Vlăduţescu, Cătălin Zamfir. Amintesc acest lucru pentru a arăta că profesorii din anii studenţiei tale şi ai activităţii mele în Universitatra din Bucureşti au contribuit din plin la sporirea patrimoniului ştiinţific şi filozofic al ţării. Ca student, care dintre profesorii amintiţi  te-au impresionat cel mai mult?

I. F. De la Catedra de la istoriafilozofiei, Gheorghe Vlăduţescu, pe atunci lector universitar, care ne-a predat în anul I Istoria filozofiei antice şi în anul IV Istoria filozofiei româneşti, după Decembrie ’89 a fost ales membru corespondent şi apoi membru titular al Academiei. Între 2002 şi 2006, a deţinut funcţia de vicepreşedinte al acestui for cultural şi ştiinţific român.

Țin minte că la primul seminar, în anul I, Gheorghe Vlăduţescu ne-a întrebat dacă am citit „Munci şi zile” a lui Hesiod. Nici nu auzisem de Hesiod. Cu atât mai mult despre „Munci şi Zile”. Aşa se face că Gheorghe Vlăduţescu, un erudit, a rămas cu porecla „Hesiod”.

I. F. Amintiri frumoase am şi despre profesorul Gheorghe Enescu. Pe parcursul a două semestre, ne-a predat logica: cursul de logică formală, combinat cu logica simbolică, şi cursul de logica claselor. A fost un mare logician. Și la profesorul Enescu se prezentau referate despre cărţile pe care ne cerea să le citim. La un seminar am analizat comparativ, împreună cu colegul meu, Florian Ciotea, două cărţi capitale: „Organon-ul” lui Aristotel şi „Noul Organon” al lui Francis Bacon. A fost un exerciţiu de gândire şi cultură. În 1990, Gheorghe Enescu a fost dat afară din Facultatea de Filozofie, pe motiv că predă „logică sovietică”.

S. C. Da, Gheorghe Enescu şi-a susţinut teza de doctorat la Moscova, în 1962. Spre deosebire de alţi tineri cu „origine sănătoasă” trimişi să-şi facă doctoratul (candidatura) în URSS, care îşi luau teme cu caracter politic şi care criticau la sânge ştiinţa „putredă” din România burghezo-moşierească, Gheorghe Enescu a ales logica. Tradiţia marilor logicieni ruşi, precum Andrei Andreevici Markov, se păstrase în perioada neagră stalinistă şi, desigur, şi după dispariţia generalissimului. A fost îndrumat de profesori recunoscuţipe plan internaţional, precum Andrei Nikolaevich Kolmogorov sau Piotr Sergeyevich Novikov. În vâltoarea evenimentelor din Decembrie 1989, nişte studenţi, chipurile revoluţionari, nu i-au mai lăsat pe colegii lor să intre în sala în care era programat cursul de logică. Noua conducere „anticomunistă” (după Decembrie ’89 la Facultatea de Filozofie fusese ales ca decan un profesor de la fosta Catedră de Materialism dialectic şi istoric, care nu-şi mai amintea de vemurile când era secretar de partid pe facultate), i-a interzis să mai predea logică studenţilor de la Secţia de filozofie, repartizându-i ore de curs la sociologie. Eu cred că învinovăţirea că predă „logica sovietică” a fost doar un pretext. A funcţionat principiul „Scoală-te tu, să mă aşez eu”. Á la révolution, comme á la revolution! Cred că cei care au avut de suferit au fost în primul rând studenţii de la Filozofie, care au pierdut privilegiul să audieze cursurile unui savant autentic.

Păstrez în biblioteca mea, lângă „Logica cercetării” a lui Karl R. Popper, cartea profesorului Gheorghe Enescu „Introducere în logica matematică”, pe care mi-a dat-o cu dedicaţie: „Lui Chelcea, cu deosebită simpatie. 12/X/1965”. Într-un subsol de pagină, profesorul Gheorghe Enescu menţionează că am imaginat un procedeu original de normalizare a expresiilor.

Colegii mei s-au amuzat copios că am fost citat: mă îndemnau să cer drepturi de autor. Faptul că m-a citat este spre lauda profesorului, nu a mea: sunt aşa-zişi profesori care folosesc munca şi sferturile de idei ale studenţilor, trecând sub tăcere numele lor. Faptul că am fost citat, pe mine m-a încurajat să nu urmez drumuri bătătorite. Cred că în ştiinţă cine merge 100 de metri pe drumul croit de el ajunge mai departe decât cel care parcurge 100 de kilomeri pe o şosea intens circulată.

Am aflat de curând dintr-un articol comemorativ scris de profesorul Iancu Lucia de la Universitatea de Vest din Timişoara şi publicat în „Revista de Filosofie” (2017, LXIV, 2, pp. 215-233) că Gheorghe Enescu (1932-1997) provenea dintr-o familie de ţărani săraci din comuna Tâmna, satul Pavăţ, din judeţul Mehedinţi. Profesorul Gheorghe Enescu a scris cărţi de pionierat, cărţi fundamentale în domeniul logicii simbolice şi filozofiei matematicii: „Introducere în logica matematică” (1965), „Logică şi adevăr” (1967), „Logica simbolică” (1971), „Filozofie şi logică” (1973), „Teoria sistemelor logice” (1976), „Fundamentele logice ale gândirii” (1980), „Dicţionar de logică” (1985 reeditat în 2003), „Tratat de logică” (1997), „Paradoxuri, sofisme, aporii” (2003). Profesorul Gheorghe Enescu a lăsat nepublicat un jurnal de însemnări zilnice (50 de caiete). Într-unul din aceste caiete stă scris: „Cum aş putea să nu iubesc acest popor pentru care au luptat fraţii, părinţii şi strămoşii mei?!”. Zic şi eu acum: Cum aş putea să uit un astfel de profesor?!

I. F. Ai dreptate: cine îşi uită profesorii nu-i om de ispravă! Gândindu-mă la cei mai mulţi dintre profsorii care au predatîn anii studenţiei mele, îmi exprim deplina mea recunoştinţă: am învăţat de la ei ce este sociologia, cum se face o cercetare sociologică de teren în echipă sau de unul singur şi ce înseamnă să fii profesor.