Profesorul de mass-media şi comunicare Jesper Strömbäck de la Mittuniversitet (Suedia) a puns o întrebare de interes teoretic: când publică rezultatele sondajelor de opinie publică, mass-media reflectă sau influenţează opinia publică?

Analizând numeroase studii din literatura de specialitate, Jesper Strömbäck a ajuns la următoarele concluzii:

1) Termenul de „opinie publică”, fiind un concept fuzzy, un concept contestat, este dificil să se măsoare şi să se distingă rolul mass-media în reflectarea sau în influenţarea opiniei publice;

2) Conceptele „mass-media” şi „opinie publică” sunt de multe ori confundate şi, în consecinţă, este greu de diferenţiat rolul fiecărui fenomen;

3) Sondajele de opinie publică, cea mai bună modalitate de cunoaştere a opiniei publice, au totuşi limite generate, de exemplu, de eşantionare, de ambiguitatea şi de formularea întrebărilor, de context. În această situaţie, este problematic dacă răspunsurile din sondajele de opinie publică reflectă într-adevăr opinia publică, presupunând că există opinie publică cu adevărat;

4) Procesele de formare a conţinutului media sunt complexe, implicând influenţa mai multor actori. Aceasta face dificilă determinarea exactă a influenţei mass-media asupra audienţei şi, mai general, asupra publicului;

5) Chiar dacă cercetările asupra agendei media şi asupra încadrării au arătat că mass-media influenţează opinia publică, procesele fiind contingente, respectivele cercetări nu dau un răspuns satisfăcător la întrebarea dacă mass-media reflectă opinia publică sau dacă o modelează;

6) Nu există încă suficiente cercetări privind factorii care influenţează utilizarea de către mass-media a sondajelor de opinie şi efectele publicării sondajelor de opinie publică (Strömbäck, 2012, p. 2).

Atracţia ştirilor false

Cercetând comparativ viteza de difuzare pe Twitter a ştirilor adevărate şi false, Soroush Vosoughi, Deb Roy şi Sinan Aral, cercetători la Masssachusetts Institute of Technology (MIT), au găsit diferenţe semnificative: ştirile false au fost difuzate de la distanţe mai mari, mai repede, mai în profunzime şi, în linii mari, erau considerate adevărate. Cei trei cercetători de la MIT au analizat ştirile (adevărate şi false) distribuite pe Twitter în perioada 2006-2017: aproximativ 126.000 de „cascade de noutăţi” receptate de peste trei milioane de persoane. Analiza datelor a arătat că ştirile false au ajuns la mult mai multe persoane decât ştirile adevărate: în timp ce ştirile adevărate rar au fost receptate de către 1.000 de persoane, ştirile false au fost distribuite în cascade chiar şi la 100.000 de persoane.

S-a constatat, de asemenea, că ştirile politice au fost mai larg receptate şi au devenit mai frecvent virale decât oricare alte ştiri. Ele au avut o probabilitate de a fi retransmise cu 70% mai mare decât ştirile adevărate. Soroush Vosoughi, Deb Roy şi Sinan Aral au explicat rezultatele cercetării lor arătând că noutatea atrage atenţia, contribuie la luarea deciziei şi încurajează difuzarea informaţiei. „Când informaţia are caracter de noutate, ea nu este numai surprinzătoare, dar şi mai valoroasă” (Vosoughi et al., 2018, p. 3). Cred că este o explicaţie alternativă valabilă, dar parţială. Alina Bârgăoanu propune o altă explicaţie: „Este posibil ca scurtăturile cognitive la care recurgem când suntem expuşi informaţiilor din mediul digital să joace rolul determinant în amplificarea dezinformărilor” (Bârgăoanu, 2018, p. 146).

Am putea adăuga şi o altă explicaţie, aducând în discuţie „prejudecata afirmativă”. De multe ori, în mass-media, pe Twitter şi Internet sau pe reţelele sociale sunt difuzate scurte mesaje propagandistice denigratoare la adresa adversarilor politici, aceştia fiind acuzaţi de autoritarism, corupţie, adulter, de câte şi mai câte. Aceste acuzaţii, în fond false, sunt receptate de către susţinătorii celui care lansează informaţii false ca fiind informaţii adevărate. Acest fenomen, numit în psihosociologie „efect de negativitate”, explică măcar parţial – cred eu – de ce ştirile false sunt considerate adevărate.

Neîncrederea în sondajele de opinie publică

În presa scrisă din România au apărut nu o dată articole ce acuză firmele de sondaje că încearcă să manipuleze opinia publică, că fac jocuri politice, că nu dau dovadă de profesionalism. Selectez, oarecum la întâmplare, din mulţimea titlurilor incriminatoare: „Brambureala sondajelor” sau „Controversa sondajelor de opinie”. În viziunea unor editorialişti, firmele de sondare a opiniei publice fac „jocuri în marjă”, produc „sondaje dubioase” sau pur şi simplu „dau cu sondaju-n fasole”, „se fac de râsul curcilor”. În preajma alegerilor electorale, fie ele generale sau europarlamentare, liderii politici de stânga, ca şi cei de dreapta etichetează ca simplă „manipulare” difuzarea în mass-media a rezultatelor sondajelor de opinie publică potrivit cărora partidul lor nu este pe primul loc sau nu a crescut – precum Făt-Frumos din lacrimă din basmul lui Mihai Eminescu – într-o lună cât alte partide într-un an.

Unii aşa-zişi „formatori de opinie” prezintă datele sondajelor de opinie fie într-un registru războinic („Barometrul Academiei Române. Încă o confirmare că PSD s-a prăbuşit”, 13 mai a.c.; „Sondaj pentru alegerile europarlamentare: PSD, detronat de PNL”, 18 aprilie a.c.), fie într-unul sportiv („Sondaj comandat de Academia Română. PSD şi PNL, ‘umăr la umăr’ înainte de europarlamentare”, 13 mai a.c.; „Partidul Naţional Liberal conduce în clasament”, 13 mai a.c.).

Toţi aceşti (pseudo)formatori de opinie pierd din vedere că sondajul de opinie este un tip de cercetare sociologică şi că prezentarea concluziilor oricăror investigaţii ştiinţifice impune renunţarea la metafore sau, cel puţin, folosirea lor cu parcimonie.

Pseudosondaje de opinie publică în mass-media

Prezentarea rezultatelor sondajelor de opinie publică în mass-media nu diferă prea mult de  modul relatării partizane a evenimentelor politice, sociale cotidiene. La vremea lui, Ion Luca Caragiale a ilustrat cu sarcasm „obiectivitatea” presei.

Obiectivitatea presei
Aseară, pe la 6 ore, un foc a izbucnit la o casă peste drum de cazarma Cuza în Dealul Spirii. Mulţumită activităţii pompierilor şi soldaţilor, focul, deşi bătea un vânt puternic, a fost năbuşit în câteva minute. Pagubele nu prea sunt însemnate. (Universul)
Incendii ca acela ce s-a petrecut în Dealul Spirii peste drum de cazarma Cuza, care trebuie să serve cetăţenilor de învăţătură şi să rămâie o pată neştearsă şi indelebilă asupra acestui negru regim, pretins alb, regim al incendiului, căci dacă pompierii, opera venerabilului şi bătrânului general Florescu, nu stingeau focul, cine ştie cât mai ardea !!! (Un ziar opozant fără programă, nuanţă liberală-conservatoare)
Aseară iust la orele când puneam ziarul ediţia a cincea supt presă, în Dealul Spirei vis-a-vis de cazarma Cuza, un incendiu a sbucnit. Din causa vântului violinte, care sufla puternic de la occidinte spre oriinte, incendiul a produs o mare panică printre cetăţiani şi cetăţiane. Pompierii cu câţiva serginţi şi oficiari — generalele era absinte — au mers la localitate, unde cu greu au sbutit să năbuşească sinistrul, care apăruse deja la steriorele casii atinse. (Un ziar opozant cu câteva programe, nuanţă trandafirie)
Ieri a avut loc în Dealul Spirii un mare incendiu. În lipsă de petreceri, o emoţie e totdeauna mai de preţ decât plictiseala. Priveliştea era cu adevărat pitorească. Multă lume la incendiu. Reţinem în treacăt pe doamna Cutare, o brună coborâtă dintr-un tablou de Murillo, în capot, superbă în neglijeul său transparent; doamna Cutare, rubensiană, nu mai puţin elegantă, îmbujorată de emoţie; foarte tânăra doamnă Bigoudiano, un vis strălucitor de-al lui Watteau, răpitoare cu păru-i blond-auriu care se buclează natural, fără nici un artificiu, un boboc de trandafir gata să se desfacă la razele lui Phoebus, armonizându-se plăcut cu tonul roşiatic al flăcărilor uşor estompate de vălul de fum. (Un ziar distins)
Mai multe ziare ale opoziţiei vorbesc cu un zgomot asurzitor despre un incendiu ce ar fi avut loc în Dealul Spirii peste drum de cazarma Cuza. Cu această ocazie încalecă iar pe faimosul dumnealor Dada2, aruncând în spinarea reacţiunii (sic) răspunderea pentru acest sinistru. Întrucât trebuie să pună publicul temei pe spusele acestor foi, ce nu mai au câtuşi de puţin respect de adevăr, iată: Din sorginte oficială aflăm că nu a fost nici un incendiu ieri în Dealul Spirii. Sinistrul cel grozav este o pură invenţiune ieşită din fantezia nesecată şi din bogatul arsenal de calomnii al adversarilor noştri. (Un ziar oficios)
Ion Luca Caragiale, Temă şi variaţiuni. 1900

Dintr-o slabă cunoaştere a teoriei opiniei publice şi a metodologiei sondajelor de opinie publică, sau pur şi simplu datorită intereselor politice, uneori apar în mass-media rezultatele unor pseudosondaje de opinie publică.

Iată, spre exemplu: o firmă de sondaje din Capitală – prefer să nu îi dau numele – comunica în mass-media la 21 ianuarie 2019 rezultatele unui sondaj pe un eşantion de 1.099 de persoane din 130 de localităţi rurale şi urbane, reprezentativ la nivel naţional, în care respondenţilor (cu vârsta de 18 şi peste 18 ani) li se cerea că evalueze pe o scală de la 0 (între 0-19 puncte – idioţenie) la 140 de puncte (între 120-140 de puncte – inteligenţă foarte ridicată) inteligenţa (coeficentul de inteligenţă) al unor lideri politici din ţară şi din străinătate. Îmi imaginez – nu-i aşa?! – că pe uliţele satelor (botezate „străzi”) şi în pieţele din Bucureşti se discută cu înflăcărare despre coeficientul de inteligenţă al acestora. În metrou, numai despre asta se discută. În cluburile de fiţe, de asemenea.

Rezultatele acestui (pseudo)sondaj de opinie publică au arătat că în percepţia electoratului din România Preşedintele SUA (Donald Tramp, 95,4 puncte) este mai inteligent decât Preşedintele Franţei (Emmanuel Macron, 90,7 puncte), care, la rândul lui, este mai inteligent decât Preşedintele Turciei (Recept Tayyip Erdogan, 80,3 puncte). Am mai aflat din datele (pseudo)sondajului de opinie publică că Angela Merkel (98,3 puncte), cancelarul Germaniei, este mai inteligentă decât prim-ministrul Marii Britanii Theresa May (92,1 puncte). Concluzia: să nu ne jucăm cu cifrele şi să nu pretindem că măsurăm fenomene sociale. A le cere românilor să evalueze coeficientul de inteligenţă (IQ) al unor lideri politici de peste mări şi ţări echivalează cu a-i întreba dacă sculptura Virgin with the Laughing Child (aflată la Victoria & Albert Museum din Londra), în legătură cu care specialiştii nu s-au pus de acord cui aparţine, este într-adevăr opera lui Leonardo da Vinci sau nu. 

În cazul acestui (pseudo)sondaj de opinie, avem de-a face cu o păguboasă cuantofrenie la nivel înalt! Încă la jumătatea secolului trecut, sociologul american de origine rusă Pitirim A. Sorokin (1889-1968) a denunţat moda utilizării excesive a măsurătorilor în cercetarea sociologică. Pitirim A. Sorokin a consacrat două capitole cuantofreniei în „Mode şi puncte slabe în sociologia modernă şi ştiinţele conexe” (1956): nu s-a revoltat împotriva măsurării per se, ci împotriva abuzului, a modei de transformare a realităţii sociale în cifre. Să ne ferim, aşadar, să măsurăm ceva ce nu există; opinia publică nu apare ca un porumbel din jobenul scamatorului. Construirea opiniei publice este un proces complex, stadial, de durată, presupune informare, dezbateri publice, discuţii în mass-media, formarea atitudinilor şi, după caz, schimbarea lor. Înainte de toate, ca să putem vorbi despre opinie publică trebuie să existe o problemă socială, care să fie percepută ca atare de către indivizi.

Bibliografie

Bârgăoanu, Alina (2018). Fakenews. Noua cursă a înarmărilor. Bucureşti, Editura Evrika.

Sorokin, Pitirim A. (1956). Fads and Foibles in Modern Sociology and Related Sciences. Chicago, Henry Regnery.

Strömbäck, Jesper (2012). „The media and their use of opinion polls: Reflecting and shaping public opinion”, în C. Holtz-Bacha, J. Strömbäck (eds.). Opinion Polls and the Media. Reflecting and Shaping Public Opinion (pp. 1-24). Londra, Palgrave Macmillan.

Vosoughi, Soroush, Roy, Deb, Aral, Sinan (2018). „The spread of true and false news on line”, IDE.MIT.EDU.